 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--
|
 |
 |
|
|
4. Inovaţii recente Cu tot riscul de a nu putea urmări în detaliu o evoluţie rapidă, depinzând de mode schimbătoare, vom prezenta în continuare câteva cuvinte şi expresii caracteristice pentru limbajul familiar-argotic din ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Exemplele selectate fac parte din categoria inovaţiilor recente care au cunoscut un succes imediat, pătrunzând nu numai în vorbirea multor persoane, ci şi în texte scrise, în primul rând în publicistică.
„Marfă“Unul dintre cei mai reprezentativi termeni ai vorbirii familiar-argotice actuale (mai ales a acelui registru sociolingvistic care e numit „vorbirea tinerilor“, chiar dacă nu are limite de vârstă rigide) e marfă. Cuvântul confirmă faptul că mijlocul predilect de îmbogăţire al argourilor româneşti este modificarea semantică a elementelor deja existente în limba comună; în cazul de faţă, schimbarea de sens se asociază cu o modificare de comportament gramatical. Substantivul marfă e folosit acum cu valoare adjectivală (ca adjectiv invariabil) sau adverbială, exprimând o caracterizare pozitivă, chiar superlativă: „O tipă cu totul superbă – marfă!“ (Vineri 10, 1998, 2); „Unul peste alta, băutură peste băutură, a fost «marf㻓 (EZ 2318, 2000, 2). Cum se vede, termenul beneficiază deja de atestări jurnalistice, în care marcarea prin ghilimele nu indică neapărat o ipotetică distanţă ironică, ci mai ales relativa sa noutate: „au contribuit, fiecare după puteri, la acordarea calificativului «marfă» acestei petreceri“ (EZ 2316, 2000, 2). Termenii care exprimă în modul cel mai general o evaluare pozitivă sau negativă (echivalenţii lui bun – rău), ca şi cei care cuprind o intensificare a aprecierii (excelent – îngrozitor) sunt foarte des folosiţi în comunicarea curentă şi implică un grad mare de subiectivitate şi chiar de afectivitate; de aici şi nevoia de a-i substitui periodic, pentru a reîmprospăta inventarul expresivităţii. Acum câteva decenii, enunţul judecăţilor tranşante era asigurat, în registrul colocvial-argotic, de cuplul mişto – nasol; cele două cuvinte sunt încă în uz, dar s-au banalizat, iar generaţiile mai tinere recurg cu precădere la sinonimele lor, marfă şi naşpa. Din punct de vedere gramatical, marfă urmează un model prezent în româna populară şi familiară: al substantivelor care capătă valoare adjectivală şi adverbială, în combinaţii limitate sau deschise. Modelul e dezvoltat mai ales în registrul familiar-argotic: „un tip brici“, „o apărare beton“, „o rochie trăsnet“ etc. De altfel, succesul lui marfă a fost anticipat (deşi cronologia fluctuaţiilor lexicului argotic e greu de stabilit) de folosirea frecventă a altui substantiv cu sens apreciativ–superlativ: meserie („Mă uitam în dreapta, în stânga, excelent, meserie aeroportul“, Adameşteanu 1989: 155), concurat de altfel de un adjectiv variabil din aceeaşi familie lexicală: meseriaş,-ă („Ce antenă meseriaşă aveau ăia de la hotel! “, Cosmin 1987: 146). Ca şi meserie, marfă poate fi aplicat la orice, determinând nume de obiecte, persoane, situaţii, acţiuni. Evoluţia sa semantică nu e nici cu totul surprinzătoare, nici foarte banală. La o primă privire, s-ar zice că marfă e tipic pentru economia de piaţă, iar meserie pentru o etapă artizanală anterioară; scenariul interpretativ al trecerii dintr-o fază în alta ar fi tentant, dar e prea facil ca să fie şi adevărat. Ca şi meserie, folosit de argotizanţi pentru a caracteriza abilitatea în ocupaţiile specifice (furt, prostituţie), marfă îşi adaptează sensurile trecând prin experienţa ilegalităţii. E probabil ca sensul apreciativ actual să se fi format în legătură cu uzul interlop al cuvântului – marfa fiind în primul rând obiectul jafurilor, al traficului ilicit, al proxenetismului. Evoluţia poate însă fi explicată şi direct din sensurile ironice şi figurate pe care cuvântul le avea mai de mult şi din care câteva sunt deja înregistrate în DLR (tomul VI, Litera M, 1965-1968): de exemplu, marfă bună „se spune, depreciativ, despre un om şmecher sau imoral“. Oricum, evoluţia semantică – explicabilă poate şi prin elipsă (din marfă bună) – e marcată de obicei de o intonaţie specifică, exclamativă. Între construcţiile în care apare cuvântul, trebuie amintită structura marfă de… (tipul minune de…) – „Marfă de ştire!“ (EZ 2315, 2000, 10) şi mai ales tiparul superlativ dezvoltat rapid în ultima vreme, bazat pe repetarea cuvântului: „P. s-a mai lăudat în anumite împrejurări că, dacă va ajunge şef…, îşi va trage o maşină «marfă de marf㻓 (Libertatea 2841, 1999, 19).[1] În fine, mi se pare posibil ca în substituirea celor mai populare evaluative la modă să joace un rol şi asocierile fonice; în acest caz, naşpa ar fi fost selectat, între variile sinonime candidate la postul de termen negativ preferenţial, şi datorită asemănării sale fonice cu nasol, iar în mişto, meserie şi marfă identitatea consoanei iniţiale n-ar fi o simplă întâmplare. Aceasta rămâne însă o simplă ipoteză, greu de demonstrat şi care ar putea fi uşor respinsă prin găsirea unor contraexemple. „De cartier…“
Una dintre cele mai noi expresii colocviale, frecvente în limbajul tinerilor, este de cartier: construcţie doar parţial transparentă, deoarece substantivul cartier, în sine nemarcat pozitiv sau negativ, poate denumi deopotrivă zone de periferie şi zone centrale, părţi atât sărace cât şi foarte luxoase ale oraşului. În uzul actual s-a produs însă o restricţie semantică, care presupune de fapt o opoziţie între cartier şi centru, astfel încât primul termen desemnează cu precădere cartierele-dormitor, zonele muncitoreşti ale unui mare oraş. Sintagmele în care apare determinantul de cartier, cu sensurile sale recente, pot fi întâlnite în conversaţiile juvenile cotidiene, în textele muzicale – sau, în scris, în paginile ziarelor ori în listele de discuţii din Internet. Formulele cele mai bine fixate identifică băieţii (sau băieţaşii) de cartier: „o nouă ceartă între băieţii de cartier“ (Dilema 378, 2000, 14); „viaţa băieţilor de cartier înseamnă beţii, furturi, violenţă şi barbut“ (MC 01.2000, arhiva în Internet); „bucureştean fiind, în 1987 am absolvit Liceul industrial 27 (pe vremea aceea industria mai exista!) împreună cu ... băieţii de cartier“ (Curriculum Vitae, Internet 1999); „disputele dintre băieţaşii de cartier“ (Dilema 378, 2000, 14); „vorba umblă repede printre «băieţaşii de cartier», nu?“ (VL 1999, arhiva Internet); „fiind evitată, pe cât se poate, muzica «băieţaşilor de cartier»“ („revjurnalism“, 1999, Internet) etc. Sintagma primeşte de obicei o valoare pozitivă când e folosită din interior, de către cei care îşi asumă o identitate provocatoare, şi una negativă când e aplicată din afară; aceste conotaţii nu sunt însă totdeauna evidente („Vreţi să fiţi băieţi de cartier? Faceţi punk!“ – listă de discuţii Internet, 13.03.2000; „Băi băieţi de cartier“ – id., 11.03). În autocaracterizări, tiparul produce variaţii colocvial-argotice: cineva se prezintă ca „şmenar de cartier“ (Curriculum Vitae, Internet); altcineva declară: „asta vă spune un adevărat şmecher de cartier“ (listă de discuţii, 11.03.2000). Diferenţa dintre sensul „tradiţional“ şi cel recent şi specializat e utilizată în scop umoristic în cazul în care cartierul, ca metonimie a existenţei mizere şi marginale, a periferiei, este explicitat oximoronic prin referirea la o zonă rezidenţială, la cartierul de lux preferat de nomenclatură: „Şi P. R. este băiat de cartier – Primăverii, fireşte“ (AC 15, 1999, 6). Se ştie că muzica generaţiilor foarte tinere din anii '90 (rap, hip-hop) a contribuit în mod decisiv la răspândirea emblemei cartierului; e suficient să amintim o serie de titluri din această perioadă – al unui album muzical (De cartier), al unei casete (Star de cartier), al unor piese muzicale: Limbaj de cartier; Poveste de cartier etc. Este deci normal ca o altă sintagmă frecventă să fie tocmai cea care desemnează, generalizând, fenomenul: muzică de cartier – „Timpuri Noi sunt primii care au făcut muzică de cartier ...“ (listă de discuţii, 31.03.2000); arta de cartier este menţionată cu o certă distanţare ironică („arta zisă «de cartier», aşa cum se şi intitulează «albumul» unei trupe precum B.U.G. Mafia“ – RL 2788, 1999, 17). De cartier e şi limbajul, în ipostaza sa argotică şi familiară, preferată de tineri: se vorbeşte deci de „parabole asezonate cu expresii «de cartier»“ (EZ 2.06.2000, Internet). Chiar unele expresii argotice mai vechi, de exemplu a-i pica faţa, sunt reatribuite „cartierului“: „văzând asta, ei, femeie simţitoare până la sinucidere, îi pică, vorba din cartier, faţa“ (EZ 26.04 2000, Int.). Citatele de tot felul, cum se vede, abundă; din ele se mai pot culege câteva exemple de îmbinări libere: „copiii de cartier“ (EZ 2307, 2000, 8), „«afacerea» aceasta de cartier“ (listă de discuţii, 28.03), „viaţa de cartier“, „gaşca din cartier“, „apariţia grupurilor de cartier“ (MC 01. 2000, Int.) etc. În fine, e destul de evidentă tendinţa de a atribui sensuri peiorative sintagmelor care cuprind cartierul; ceea ce e de cartier apare astfel ca fiind lipsit de valoare, improvizat şi amatoristic: „Cultura de cartier versus «Cântarea României»“ (RLit 7.01.2000); „formaţiile s-au prezentat la nivel de cartier“; „organizatorii s-au remarcat prin afişe „de cartier“, monocolore, trase la xerox, fără nici o pretenţie“ (VL, arhiva Internet, 1999). Evoluţia semantică a cartierului urmează aşadar, la distanţă în timp, pe cea a substantivului mahala, în cazul căruia o desemnare iniţial neutră a căpătat treptat sensuri depreciative (evidente azi în determinantul de mahala sau în derivatele mahalagiu, mahalagioaică, mahalagesc etc.).
„Pe sticlă“
Jargonul producătorilor şi cel al consumatorilor de programe de televiziune au mai fost studiate (în special prin inventarierea formaţiilor lexicale cu tele-, dar şi în legătură cu unele împrumuturi, calcuri, jocuri de cuvinte etc.). Într-o sferă de comunicare foarte prezentă în lumea contemporană, în viaţa cotidiană, e firesc să se producă permanent inovaţii lingvistice – şi acestea merită să fie periodic trecute în revistă. De fapt, chiar construcţia cea mai uzuală a domeniului – la televizor (a se uita la televizor, a vedea la televizor, a se da la televizor, a apărea la televizor etc.) – e demnă de oarecare interes, în măsura în care, bazându-se pe o relaţie metonimică, extinde numele obiectului asupra funcţiilor lui. În treacăt fie zis, în DEX televizor este definit doar ca „aparat care recepţionează imagini transmise prin televiziune“, ceea ce maschează folosirile de tipul citat; desigur că televizor nu e un cuvânt căruia mulţi vorbitori să simtă nevoia de a-i căuta sensul în dicţionar, dar un scrupul lingvistic ar fi trebuit să conducă la adăugarea particularităţilor de uz care se pot dovedi utile cel puţin la alcătuirea unor dicţionare bilingve. Apariţia în emisiuni de televiziune poate fi descrisă şi cu ajutorul unei sintagme clişeizate, cam uzate, de sursă gazetărească: pe micul ecran. Familiară e formula (echivalentă semantic) pe post, care apare în construcţie cu diferite verbe: „ieşirea «pe post», sub reflectoare, (Luceafărul 14, 2000, 2); „ne anunţase pe post“; „intră pe post la începutul lui ‘95“ (EZ 2303, 2000, 10); „ni se aruncă pe post cam 80 de filme artistice săptămânal“ (EZ 2306, 2000, 12). Ni se pare o noutate o construcţie colocvial-argotică care are aceeaşi semnificaţie ca a sintagmelor la televizor sau pe post, dar e mai puţin previzibilă, putând produce chiar unele ambiguităţi: pe sticlă. Formula împinge mai departe metonimia – de fapt o sinecdocă, în care partea substituie întregul – începută cu reprezentarea televiziunii prin televizor; din televizor mai rămâne doar ecranul, desemnat prin materialul său (real sau aparent). Majoritatea citatelor care urmează provin din acelaşi cotidian, multe aparţin chiar aceluiaşi ziarist, semnatar al unei rubrici de cronică de televiziune; există totuşi şi exemple care dovedesc că nu e vorba de o particularitate lingvistică individuală. Sunt folosite de multe ori ghilimelele (care ar indica noutatea sau cel puţin diferenţa de registru stilistic): „tot cu Mihaela pe sticlă“ (EZ 2303, 2000, 10); „toate promo-urile intrate pe sticlă“ (EZ 2320, 2000, 10); „nu-l ştiţi pentru că nu apare «pe sticl㻓; „a plecat teleleu ca să ajungă «pe sticl㻓 (EZ 2332, 2000, 10); „De la leacurile băbeşti la frecţii de pe «sticlă». Românii se tratează după reclamele de la televizor“ (EZ, 2322, 2000, 5); „Cu budigăii pe sticlă“; „s-a prelins pe sticlă“ (EZ 2331, 2000, 8); „A vrut (…) să apară în sfârşit «pe sticlă»?“ (Luceafărul 14, 2000, 2). Se simţea probabil nevoia ca referirile la televiziune să capete o variantă de ton argotic, care să se potrivească cu registrul colocvial şi cu tonul lui de ironie generalizată. Televizorul era de altfel de mai multă vreme şi o sursă pentru comparaţii familiare: expresia a vorbi ca televizorul, folosită cu sensul „a vorbi de unul singur, a nu fi ascultat“ circulă oral, dar e atestată uneori şi în scrisul jurnalistic („naţiunea… a învăţat să vorbească singură, ca televizorul“ – EZ 2306, 2000, 12). O altă necesitate a comunicării curente – aceea de a dispune de un adjectiv cu sensul „de televiziune“ – îşi găseşte o rezolvare economică şi foarte răspândită cu ajutorul siglei devenite, ca în atâtea alte limbi, echivalentul unui adjectiv invariabil: TV. Exemplele sunt în acest caz nenumărate: „programul săptămânii TV“, „sub incidenţa hipnozei TV“ (Dilema 290, 1998, 15), „vedete TV“, „star TV“ (RLit 12, 2000, 19), „cronici TV“; „cronicar TV“, „audienţă TV“ (EZ 2309, 2000, 10), „clipurile TV“ (RL 2788, 1999, 17), „pamfletul TV“ (EZ 2324, 2000, 12), „simpatica prezentatoare TV“ (EZ 2308, 2000, 10), „agramatismele realizatorilor TV“ (EZ 2330, 2000, 10) etc.; mai rar întâlnim chiar scrierea siglei cu minuscule: „emisiune tv“ (EZ 2332, 2000, 10), E interesant că nu există adjective propriu-zise cu acest sens care să se fi impus; cele care au început să circule, ca televizoristic (neînregistrat în DEX) – „merită să-ţi laşi baltă toate interesele televizoristice“ (EZ 2306, 2000, 12) – au încă un aer uşor improvizat. Un adjectiv mai vechi (tot neînregistrat de dicţionare) – teveristic – are o arie de aplicaţie mai limitată pentru că, format de la sigla TVR, se referă doar la televiziunea naţională, de stat.
„Aşa vrea muşchii…“ O expresie argotică destul de recentă, care a cunoscut un succes rapid, este cea care apare, cu variaţii, pe tiparul aşa vrea muşchii mei (tăi, lui etc.). Cuvintele şi expresiile argotice şi familiare sunt greu de datat, pentru că înregistrarea lor în scris e întâmplătoare; oricum, expresia la care mă refer a pătruns în limbajul publicistic, cu certitudine, după 1989. De la început, ea a fost folosită cu intenţia de a şoca, de a contrasta cu fundalul de limbaj cult al textelor în care a apărut. De aceea i s-a păstrat de cele mai multe ori dubla deviere: semantică şi gramaticală. Expresia se bazează pe o sinecdocă tinzând spre personificare: o parte a corpului substituie individul întreg, putând fi văzută şi ca independentă. Substituţia este cu atât mai spectaculoasă cu cât ascunde o contradicţie: muşchii sunt, în opoziţie cu creierul, mintea etc., simbolul forţei pure, ai corporalităţii lipsite de gândire şi voinţă. Valoarea expresiei este deci de a exprima voinţa manifestată independent, eventual impunându-se arbitrar, fără explicaţii – „aşa vreau eu“. Devierea gramaticală – în raport cu limba literară, un dezacord între verb şi subiect; de fapt, o generalizare muntenească a formei unice de persoana a III-a (el, ei vrea) – este păstrată în utilizările ironice ale expresiei pentru a le conferi autenticitate populară. Adaptabilă la contexte diverse, expresia a apărut în ultimii ani în articole politice şi chiar în titluri: „El era din guvern şi el putea să încalce legea pentru că „aşa voia muşchii lui“ (Expres 34, 1992, 3); „Dacă ar vrea muşchii lui, ar putea fura toate capacele...“ (AC 19, 1993, 3); „Dan Necşulea – demis pentru că aşa vrea muşchii dlui Everac! “ (titlu, în EM 24, 1993, 21) etc.[2]. Construcţia ilustrează tendinţa limbajului popular şi argotic de a izola părţi ale corpului – sau chiar de a prezenta corpul ca o entitate independentă: „a băga la cap“, „a băga în fizic“ (v. supra, p. 205); sinecdoca de acest tip e bine reprezentată în limbajul popular („vai de capul lui“, „vai şi-amar de pielea lui“, „unde nu-i cap e vai de picioare“ etc.). În plus, eul este adesea prezentat în limbajul argotic ca disociat, dedublat („mandea“, „băiatu'“, „caută-mă pe afară“). Dacă folosirea muşchilor pentru a desemna corpul e destul de răspândită – „m-a ghicit că mi-e milă de tagma martalogilor, nu numai de muşchii mei“ (Avasilcăi 1994: 29) –, specificul umoristic al expresiei în discuţie rămâne acela de a le atribui o intenţie. Dicţionarele noastre (de exemplu DEX, DLR) – nu înregistrează decât sensurile proprii ale cuvântului muşchi. Expresiile relativ recente s-au dezvoltat totuşi pe baza unor conotaţii mai vechi ale cuvântului. Termenul muşchi e prezent în cel puţin încă o expresie actuală – poate mai mult gazetărească decât populară – „a-şi arăta muşchii“: „Primarele îşi arată muşchii“ (EM 3, 1995, 2). Expresia are un corespondent perfect în italiană: mostrare i muscoli – cu sensul (ca în română) de „a da o demonstraţie de forţă, a dovedi o atitudine energică“ (Zingarelli 1995)[3]. Sunt interesante paralelele romanice pentru dezvoltările figurate ale cuvântului muşchi; există sintagma „muşchi de fier“ sau „de oţel“ (inclusă chiar în dicţionarele generale franţuzeşti sau italieneşti). În franceză, avoir du muscle (familiar) are sensul „a avea forţă“. Din aceeaşi familie lexicală, musclé (= „muşchiulos“) are şi sensul argotic de „dificil“ (problčme musclé = „problemă dificilă“, în Petit Robert 1991). În româna familiară, adjectivul muşchiulos apare uneori cu semnificaţia „puternic, tare“: „Intelectualii s-au dat şi ei muşchiuloşi primăvara trecută“ (AC 5, 1992, 1). Folosirile figurate ale cuvântului par favorabile nuanţelor ironice. În evoluţia poeziei române a existat însă cel puţin un moment în care muşchi a fost luat în serios, fără a putea fi însă impus ca „termen poetic“: Macedonski are tendinţa de a-l folosi destul de des, în contexte descriptive: „Am văzut şi tinereţea în deplina-i bărbăţie,/ Cu suavele ei forme şi cu muşchii ei de fier“ (Ocnele)[4]; cuvântul apare şi la discipolii săi, în versuri care alunecă spre comicul involuntar, precum la Mircea Demetriade: „Câţi emiri fatidici dar cu muşchii tari...“ (Spleen)[5]. Latura comică a cuvântului a fost exploatată, în schimb, într-una din lozincile parodice de circulaţie orală în perioada comunistă: „noi, cu muşchii de oţel / la cules de muşeţel“.
[1] V. mai jos, p. 251-252. [2] A fost preluat ulterior şi de publicitate: „Să cîştigi iar ce vrea muşchii tăi“(pe etichetele Sprite, 2000). [3] În politică, o demonstraţie de forţă e numită „un'eshibizione muscolare“ („o arătare a muşchilor“), cf. La Repubblica 277, 2000, 1. [4] Macedonski 1966, I: 310. [5] Bote 1968: 30.
|
|
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> |
|
©
Universitatea din Bucuresti 2003.
|
|