 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--
|
 |
 |
|
|
5. Mijloace de derivare
Pe baza noilor dicţionare şi a altor atestări, se poate verifica rolul foarte important pe care îl are derivarea – procedeu esenţial pentru formarea cuvintelor în română, ca în toate limbile romanice – în constituirea lexicului familiar-argotic (derivarea e întrecută ca productivitate doar de evoluţia semantică bazată pe mecanismele metaforei şi ale metonimiei). Ca şi în limba comună, sufixele sunt mult mai productive decât prefixele. Chiar dacă nu se poate vorbi de sufixe specific argotice, există o preferinţă pentru anumite sufixe populare (-ar, -os) care formează cuvinte noi de la termeni argotici sau de la termeni ai limbii curente.
Sufixul -ar: „prietenar“
Din materialul actual rezultă că unul dintre cele mai productive sufixe familiar-argotice este -ar, folosit în special cu valoarea de sufix de agent. Unele derivate cu -ar s-au format de la cuvinte de circulaţie restrâns argotică sau mai larg colocvială: ciumecar, şmenar, găşcar, giolar, (mi)ştocar. Cele mai multe au însă la bază cuvinte ale limbii comune, cu sens schimbat (maimuţar „hoţ de bagaje“ derivă din maimuţă „geantă, valiză“) sau cu sens curent, de la care mecanismul însuşi al derivării produce un salt inedit (boschetarul e vagabondul care doarme prin boschete, pachetarul – deţinutul care primeşte pachete, din care cedează o parte „superiorilor“ săi). Unele dintre derivate au o formă deja înregistrată, dar sunt în realitate doar omonime ale termenilor curenţi, reinventări pornind de la sensuri speciale ale cuvintelor de bază: flaşnetar „informator“ sau tunar „autor al unor furturi de anvergură“ nu provin direct din banalele nume de activităţi, ci de la sensurile argotice ale cuvintelor flaşnetă „gură“, respectiv tun – „furt, spargere, înşelăciune de mari proporţii“ (v. supra, p. 215-216). Altminteri, limbajul familiar şi argotic produce şi nume noi pentru meserii normale, substituind neologisme ca stomatolog sau fotograf cu reinterpretări populare, motivate prin referirea la „obiectul muncii“: dinţar, pozar. Jocul inovator acţionează chiar în interiorul aceleiaşi familii lexicale, precum în cazul concurării obişnuitului măturător – „cel care mătură“ – prin măturar, cuvânt definit în Tandin 1993 ca „muncitor (necalificat)“; măturarul este deci – în sens figurat şi generalizant – „cel cu mătura; cel de la mătură“. De fapt, diversitatea legăturilor semantice dintre cuvintele de bază şi derivatele de acest tip se poate explica adesea doar dacă presupunem la baza derivării nu cuvinte izolate, ci expresii specifice: plopar („ghinionist“) este cel care „e în plop“, caterincar – cel care „face caterincă“ etc. Sufixul -ar funcţionează într-o manieră specific argotică mai ales atunci când nu modifică sensul propriu-zis, ci doar conotaţiile unor cuvinte: prieten, străin, jupân devin astfel prietenar, străinar, jupânar.
Sufixul -an: „merţan“
Între cuvintele familiar-argotice databile, care apar la un moment dat şi cunosc o rapidă răspândire, inovaţia Merţan nu e desigur prea semnificativă din punct de vedere semantic, dar poate atrage atenţia asupra unor procedee derivative şi asupra unor valori stilistice specifice registrelor orale. Cuvântul e un fel de hipocoristic de la denumirea comercială a firmei şi a produselor Mercedes; un nume afectiv, format cu un sufix augmentativ, şi folosit pentru o maşină cu statut simbolic proeminent, conotând în lumea românească de azi bogăţia, un nivel economic şi social ridicat. Cel puţin la început, modificarea unui nume comercial se face din punctul de vedere al „cunoscătorilor“, al celor ce vor să-şi pună în evidenţă o relaţie de familiaritate cu produsul. Distanţa pe care o presupune în discursul obiectiv simpla utilizare a denumirii comerciale este substituită aici de o afectivitate uşor ironică. Din punct de vedere formal, cuvântul ilustrează reunirea a două procedee destul de răspândite în argoul românesc actual: trunchierea şi derivarea cu sufixul -an. Trunchierea (procedeu care a fost destul de puţin productiv la noi, cu excepţia numelor proprii de persoană; în extindere sub influenţa unor modele străine, v. infra p. 252-253) e atestată în acest caz de circulaţia formei Merţ: „Merţul, Opelul, BMW-ul etc.“ (RL 2562, 1998, 7); „te-am depăşit cu Merţu’“ (AC 28, 1999, 9) ; printr-un joc de cuvinte cam gratuit, apare şi în modificarea unei denumiri oficiale: „Ministerul Industriilor şi Merţului“ (AC 27, 1999, 9). De la forma trunchiată s-a format, cu ajutorul sufixului -an, Merţan: „ducă-se Merţanul“ (AC 36, 1999, 4); „ce Merţane şi-a tras administraţia“ (AC 37, 1999, 8); cuvântul este extrem de prezent şi în comunicarea orală, în listele de discuţii despre maşini din Internet etc. Sufixul -an a fost analizat în detaliu, cu câteva decenii în urmă, de Pietreanu 1960; de origine slavă, el e interesant mai ales prin valorile sale augmentative (băietan, puştan, juncan etc.) şi prin conotaţiile peiorative (în lungan, grăsan, beţivan; bădăran, ghiorlan, modârlan, ţopârlan); mai apare, popular, în nume proprii de animale (Lupan, Iepuran, Duman; în seria de nume formate de la zilele săptămânii găsim chiar – întâmplătoare asemănare de formă – un Mărţan); alte valori (folosirea pentru a desemna purtătorul unei calităţi, pentru a forma nume de locuitori ori ca sufix moţional) sunt mai puţin interesante din punct de vedere stilistic. Autoarea articolului citat afirma, în 1960, că sufixul nu mai este productiv: faptul pare infirmat, între timp, de registrele oralităţii colocviale. Sufixul -an poate fi găsit în mai multe cuvinte argotice, (unele de origine ţigănească), mai vechi sau mai recente. Dacă etimologia adjectivului şi substantivului barosan nu e certă (alături de derivarea din baros cu sufixul -an propunându-se şi sintagma baro san „eşti mare“)[1], pentru molan „vin“, format de la ţigănescul mol, derivarea e sigură. Circulă de mai multă vreme şi forme ca friptan(ă) „friptură“, cuvânt format prin substituţie de sufix, şi chiar kentan(ă) – pentru ţigara Kent: folosite mai ales la plural – friptane, kentane –, nu e totdeauna sigur dacă sunt feminine sau neutre. Ultimul caz se apropie foarte mult de Merţan, baza de derivare fiind tot un nume de firmă străină – întâmplător sau nu, tot din categoria produselor simbolice, a căror posesie şi utilizare e, în anumite medii, semnul unui statut economic invidiabil.
Sufixul -ean: „amărăştean“
Unul dintre cuvintele glumeţe care circulă în oralitatea familiară şi în presă, ilustrând o tendinţă derivativă a limbii vorbite, este amărăştean. Necuprins în dicţionarele generale ale limbii române, el este probabil o inovaţie destul de recentă, care merită atenţie cel puţin datorită modului de formare şi conotaţiilor sale. Cuvântul constituie un substitut expresiv pentru substantivul amărât; epitet vechi dar deloc învechit, adjectivul amărât e folosit adesea ca substantiv, cu valoare afectivă sporită în construcţia inversată: un amărât de...; amărâtul de... Construcţia e atestată chiar la Coresi: „Jăluiaşte amu amărâtul de om“ (ap. DLR, 1913). Sensul cuvântului variază (ca şi în cazul sinonimului său necăjit) de la o accepţie pur psihică („întristat“) la una caracterizând condiţia socială („sărac, sărman, prăpădit“). Şi atitudinea celui care îl foloseşte e variabilă, oscilând între compasiune şi depreciere. Când e folosit pentru a caracteriza orice altceva decât fiinţe, sensul cuvântului e în mod clar minimalizator: „mic, neînsemnat“, „un fleac de...“ („o pensie amărâtă“; „o amărâtă de pensie“). Fiind la origine participiul verbului a (se) amărî, termenul amărât face parte din familia substantivului amar, ale cărui dezvoltări expresive au atras de mult atenţia. Într-un articol mai vechi, Jacques Byck a explicat construcţia amar de... („amar de vreme“), bazată, ca şi adverbul amarnic, pe ideea „dezagreabilului“ ca mijloc de întărire (Byck 1967). Amărât a rămas un cuvânt foarte actual, păstrându-şi valorile în limbajul curent: „mai pocneam naibii un amărât care are trei-patru copii de crescut acasă“ (Libertatea 2188, 1997, 24); „trebuiau să figureze câteva amărâte de telecomenzi“ (EZ 1586, 1997, 8). Cuvântul are un succes impresionant în stilul comentariului politic populist din presa românească. Cu un amestec de solidaritate şi autocompasiune, cetăţeanul cu care e de presupus că se identifică jurnalistul şi cititorul („omul simplu“, „omul de pe stradă“ etc.) este, în mod tipic, Amărâtul: „cei mulţi şi amărâţi“ (RL 1217, 1994, 3); „asistă nepăsător la o controversă pe spatele amărâtului de cetăţean“ (EZ 1051, 1995, 1); „soarta noastră, a amărâţilor de contribuabili“ (EZ 1586, 1997, 8). Aşadar, amărât e un termen viu, cu toate conotaţiile stilistice intacte. Sensurile sale au fost preluate, cu un adaos de ironie, de inovaţia lexicală amărăştean: „o echipă de «amărăşteni» din divizia B“ (Cotidianul 27, 1992, 8); „câţiva amărăşteni, obişnuiţi de-ai locului, dezbat probleme grave“ (Ora 281, 1993, 8). Cuvântul amărăştean mi se pare interesant prin modul de formare: e produsul unei derivări fanteziste, care poate fi considerată şi un joc de cuvinte. Sufixul -ean este specific numelor de locuitori – bucureştean, ploieştean, piteştean etc. –, ca şi numelor proprii formate de la acestea. Aplicarea prin analogie a sufixului -ean s-a bazat probabil pe asocierea lui amărât cu formele verbului de bază (te amărăşti, se amărăşte...). Limbajul popular şi familiar exploatează de altfel, într-o serie de jocuri de cuvinte, omonimia dintre sufixele verbale şi cel substantivale: folclorul citadin conţine un număr de glume legate de toponime ca Piteşti, Urlaţi („Urlaţi – două minute! “), Scorniceşti („Nicu, ce mai scorniceşti? “) etc. Ca întotdeauna, se poate găsi ceva asemănător la Creangă, care foloseşte însă jocul de cuvinte în sens invers, pentru a transforma formele verbale în pseudo-nume de localităţi: „din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi“[2]. Deşi nu furnizează exemple de derivare glumeaţă perfect analoge lui amărăştean, credem că asocierile de mai sus sunt dovezi ale autenticităţii termenului, ca produs oral, chiar argotic (îl include, de exemplu, Tandin 1993). Altminteri, cuvântul ar putea părea chiar o preţiozitate literară, care ar utiliza în scop metaforic sufixul toponimic: amărăşteanul fiind cel care provine dintr-un loc al amărăciunii: un locuitor al amarului.
Sufixul -os: „bengos“
Între mijloacele de derivare
care continuă şi astăzi să fie productive în registrul popular şi
colocvial al limbii române, sufixul -os ocupă un loc special.
Sufixul – moştenit, dar întărit şi ca urmare a adaptării fonetice
şi morfologice a unor împrumuturi culte (latinisme sau corespondente
romanice moderne) – produce adjective, pornind mai ales de la substantive,
în baza unei atribuiri sau a unei comparaţii. Îl regăsim în structura
lexicală a multor adjective, care constituie astfel modele derivative
pentru noi creaţii; acestea aparţin unor straturi diferite ale limbii,
fiind cuvinte ale lexicului de bază (bărbos, ruşinos), neologisme
(dubios, religios) sau formaţii populare şi familiar-argotice
(păgubos, haios). Iordan 1943 observa deja frecvenţa de apariţie
a sufixului în registrul familiar, citând din scrierile vremii, mai
ales din presă, formaţii ca lăcrămos, hazos, milităros, mutros,
năzbâtios, spăimos, tabietos etc. S-a vorbit şi de o anumită valoare
peiorativă a sufixului, care ar fi provenit din combinarea sa cu anumite
teme lexicale (Creţa 1967 citează multe derivate în O particularitate a registrului familiar e folosirea sufixului -os ca adaos expresiv la o temă care este deja (şi) adjectivală, sau pentru a substitui un alt sufix adjectival într-un cuvânt existent. Pentru prima situaţie se pot cita cuvinte ca şmecheros, format de la şmecher, cuprins în DEX cu eticheta „familiar“, sau blegos – de la bleg – pe care dicţionarul citat nici nu-l înregistrează („Căprioara era cam blegoasă“, Cuvântul 20, 1992, 7). Pentru a doua situaţie, un exemplu ar fi mârlănos, faţă de mai frecventul mârlănesc („Avea o voce mârlănoasă“, Dumitriu 1980: 230); e drept că dicţionarele uzuale le ignoră pe amândouă. Am întâlnit la un moment dat, izolat şi glumeţ, şi o formă destul de ciudată, electoros, produsă prin substituţie de sufix în adjectivul electoral: „vine o campanie electoroasă“ (OS 16, 1992, 9); conotaţia peiorativă mi se pare în acest caz destul de clară. Între atestările jurnalistice recente se pot cita desigur cele ale unor derivate familiare cu -os, bine fixate în limbă şi incluse în dicţionare, ca mămos („o femeie aproximativ mămoasă“, EZ 2327, 2000, 10), clonţos („atitudinea clonţoasă“, Libertatea 2206, 1997, 4), haios („o haioasă paranghelie generală“ (AC 37, 1999, 10). Sunt şi derivate în -os propriu-zis argotice, precum bengos (derivat din benga „drac“, provenit din limba ţigănească), înregistrat mai de mult cu sensul „vesel, glumeţ“ (Drimba 1992), inclus în ulterioare dicţionare de argou cu valori negative („rău“, la Croitoru-Bobârniche 1996) dar şi pozitive, exprimând chiar admiraţia extremă („excelent, formidabil, grozav“, în limbajul adolescentin, la Volceanov, Volceanov 1998). Ultimul sens e prezent în exemplul: „Mai mulţi indivizi au coborât din maşini «bengoase»“ (EZ 2319, 2000, 4). Unele dintre derivatele recente sunt producţii umoristice efemere, precum chicios (din Kitsch): „Doar copiii nu sunt «chicioşi». În rest... “ (RL 816, 1992, 5). Într-o rubrică jurnalistică de cronică de televiziune, scrisă într-un stil colocvial juvenil şi inventiv, apar caracterizări precum: „nonşalantă şi sexoasă“ (EZ 2309, 2000, 10), unde sexos pare să adapteze englezismul sexy (adjectiv invariabil) sau „vedetistic foc, talentos şi cântăcios“ (EZ 2327, 2000, 10), în care talentos reîntâlneşte, probabil fără intenţie, corespondente romanice, cf. fr. talentueux, citat de Iordan 1943 din D. Caracostea, sau it. talent(u)oso; în cântăcios se recunoaşte sufixul -cios, ceva mai puţin productiv azi, dar având o şi mai pronunţată valoare expresivă, mai exact peiorativă.
False nume propriiUn joc de cuvinte produs uneori de limbajul familiar şi argotic constă în transformarea, cu ajutorul sufixelor caracteristice, a unor termeni comuni în pseudo-nume proprii. Procedeul a fost înregistrat în mai multe limbi; la noi, exemple tipice ar fi: blătescu, goldeanu, şestache, terminoiu, vinuleanu etc. Asemenea forme pot coincide sau nu cu nume reale, deja atestate (e puţin probabil ca exemplele citate să apară în sistemul onomastic românescsistemul) – şi sunt, mai ales, comparabile cu rezultatele procedeului tradiţional de motivare semantică din onomastica literară (de exemplu, cu multe nume din comediile şi cântecelele comice ale lui Alecsandri – Pungescu, Clevetici etc.). Funcţia lor e însă cu totul diferită, căci, sub forma înşelătoare de nume propriu de persoană, cuvintele în cauză continuă să denumească obiecte comune sau idei abstracte. Despre acest tip de joc de cuvinte a scris de fapt, cu începere din anii '20, Leo Spitzer, care s-a referit şi la exemple româneşti, arătând că mecanismul pe care îşi bazează efectul e cel al ghicitorii, al surprizei de a descoperi, sub aparenţa de nume propriu (convenţional şi asemantic), adevăratul sens al enunţului. Fenomenul a fost comentat şi de Iordan 1937, care s-a referit la termeni precum stricăţescu, şmecherzon, tocilescu. Un mecanism asemănător e folosit foarte des pentru producerea poreclelor, din substantive şi din adjective care se pot substantiviza, devenind etichete caracterizante (mai mult sau mai puţin depreciative) pentru persoane: dilimache, străinache, mocamete. În asemenea cazuri, surpriza e însă mai mică, pentru că porecla este totuşi un tip de nume propriu, iar atribuirea ei are o motivaţie. Crearea de pseudo-nume proprii,
fără referent real, e interesantă, în schimb, prin ingeniozitatea
şi mai ales prin gratuitatea procedeului. În exemplele atestate în
română apar sufixele tipice numelor de familie: -escu (blătescu,
gărdescu, tocilescu), -eanu (goldeanu, vinuleanu), -oiu
(terminoiu), ca şi un sufix cu rezonanţe caragialiene, la origine
hipocoristic, preluat din greceşte, întâlnit deopotrivă în componenţa
unor nume şi a unor prenume: Şi mai deviante lingvistic sunt transformările unor substantive care apar în construcţii fixe, în expresii – de pildă în locuţiunea pe şest („pe furiş“; „în secret“), care devine pe şestache („Banii pe care i-a dat pe şestache galezului“, în RL 1127, 1993, 16). Spectaculos deviantă e şi substituţia de sufix operată în forma terminat, care devine terminoiu nu numai în uzul adjectival al participiului, ci chiar şi când acesta face parte dintr-o formă verbală compusă (am, ai, a, s-a etc. terminat): „Fa, am terminoiu cu tine, cu casa, cu copiii“ (Olăreanu 1986: 24)[4]. Cu acest procedeu – marginal, dar destul de stabil şi de productiv – ingeniozitatea variantelor orale şi neconvenţionale ale limbii îşi dovedeşte încă o dată tendinţele ludice şi estetice.
|
|
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> |
|
©
Universitatea din Bucuresti 2003. |
|