 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--
|
 |
 |
|
7. Tendinţa hiperbolică
Se ştie că exprimarea superlativului, ca act tipic al implicării afective a vorbitorului, dispune în orice limbă de mijloace expresive variate, care depăşesc cu mult limitele formelor gramaticalizate. Pentru limba română au fost de mult semnalate şi descrise mijloace precum lungirile de sunete, repetiţia, folosirea unor construcţii cu elemente lexicale expresive (uneori cu sens „dezagreabil“ – groaznic de frumoasă), cu substantive adverbializate (frumoasă foc), cu propoziţii consecutive tipice (frumoasă de pică) etc.; o prezentare sintetică a acestor procedee se poate găsi în Avram 1998: 124-127.
Consecutiva cu sens superlativ
Construcţia consecutivă, mai ales introdusă prin conjuncţia „de“, se numără printre cele mai interesante procedee de exprimare, în oralitatea familiară şi populară, a intensităţii unei acţiuni sau a unei însuşiri. Construcţia a fost descrisă şi ilustrată de Tohăneanu 1969: 59-64. Vorbind de un „superlativ al acţiunii“, autorul grupa extrem de numeroasele exemple din Creangă în funcţie de tipul de acţiune: fugă („de săreau pietrele“; „de-mi scăpărau picioarele“; „de-şi scoate ochii“; „de-i pârâiau călcâiele“), bătaie („de le mergea colbul“, „de v-a trece spurcatul“), zgomot („de vuia satul“) etc. Multe din construcţii sunt îmbinări libere, care permit nesfârşite variaţii şi exerciţii de ingeniozitate lingvistică; unele sunt totuşi destul de stabile. Fixarea expresiilor e dovedită de reapariţia lor în text, mai ales în contexte diferite. Chiar la Creangă, consecutiva „de sărea cămeşa de pe dânsa“ apare atât pentru zguduirile plânsului (în celebrul episod al pedepsirii Smărăndiţei) cât şi, cu adaptările contextuale de rigoare, pentru zgâlţâiturile provocate de frig („au început a clănţăni şi ceilalţi de frig, de sărea cămeşa de pe dânşii“, în Harap Alb)[1]. Ca şi în alte cazuri, procedeul
ilustrat de Creangă e unul viu, productiv, caracteristic nu numai
pentru stilul său, dar şi pentru limba română în genere. Unele construcţii
consecutive (având chiar opacitatea tipică expresiilor) sunt bine
fixate în limbajul popular; adevărata vitalitate actuală a procedeului
se manifestă însă în limbajul familiar şi argotic (evident, diferitele
registre ale oralităţii interferează, nefiind posibilă trasarea unei
linii ferme de demarcaţie între ele). Foarte multe consecutive sunt
puse în legătură cu bătaia; în contextul „îţi dau una... “, superlativul
loviturii poate fi de-ţi merg fulgii, de vezi stele verzi, de auzi
câinii din Giurgiu, de zici „ce-i aia“, de-ţi sună apa
în cap, de-ţi sar capacele etc. Efectul de uluire e caracterizat
superlativ prin formula de stă mâţa în coadă. E interesant
că sunt câteva verbe care s-au specializat pentru a exprima, în construcţii
consecutive, valoarea de superlativ: dacă a se usca e tipic
pentru plată („Cetăţeanul plăteşte de se usucă“, EZ 40, 1992,
10), a rupe şi a stinge pot exprima intensitatea unor
acţiuni foarte diferite: a bea, a mânca, a minţi etc. De
exemplu, în DLR (tomul X, partea a 5-a, 1994), construcţia cu valoare
de superlativ a verbului a stinge e atestată mai întâi la Petru
Maior Stilul publicistic actual utilizează din plin şi această construcţie a oralităţii, pentru care oferă atestări noi: „Parlamentarii noştri (...) mănâncă brânză de sting“ (Baricada 8, 1991, 5); „I-am bătut pe turci de le-a sunat apa în cap“ (FR 11, 1991, 17); o prăjitură „îngraşă de rupe“ (Antena 1, 18. 9. 1998). Acelaşi mod de a exprima intensitatea se foloseşte şi pentru adjective (prost de dă în gropi; frumoasă de pică; slab de-i numeri coastele), pentru adverbe sau substantive cu valoare adverbială (frig de crapă pietrele). O variantă a construcţiei foloseşte conjuncţia să – indicând, de pildă, în oralitatea colocvial argotică, reacţia negativă la o situaţie neplăcută (în contextul „e o vreme... “): să-ţi dai palme, să-ţi baţi copiii. Ultima formulă are o replică (mai rară) să-ţi baţi părinţii, atestată de Elsa Lüder 1995: 169-174. În studiul său – o analiză foarte completă, sistematică şi detaliată a unor fenomene tratate de obicei mai sumar în gramaticile româneşti – autoarea se ocupă şi de construcţia consecutivă, oferind şi câteva exemple argotice – unele, de circulaţie cam restrânsă, dar utile pentru a judeca productivitatea tiparului în discuţie: să te sui la tribună, să crapi de râs, să te duci la Bellu, să-i dai palme în stradă, să-l visezi pe nenea, să te dai peste cap, să stai în cap. Construcţia consecutivă cu valoare superlativă ocupă în română, prin frecvenţă şi varietate, o poziţie specifică.
Locuţiuni ale intensităţii
O structură a limbii vorbite, folosită pentru a indica un grad mare de intensitate în realizarea unei acţiuni sau, mai rar, în existenţa unei însuşiri, e alcătuită din prepoziţia în şi un substantiv (în genere de genul feminin, folosit la singular şi având caracter abstract): în neştire, în disperare, în demenţă, în prostie, în tâmpenie. La această listă se poate adăuga şi (ca variantă atipică, substantivul fiind masculin plural) locuţiunea în draci. Modelul pare să fie transparent şi productiv; totuşi, din seria citată, DEX 1996 înregistrează ca atare doar locuţiunea adverbială în neştire. Sensul superlativ comun locuţiunilor de mai sus le permite acestora să se substituie reciproc în multe contexte în care contează doar valoarea lor expresivă. Selecţia substantivelor în funcţie de sensul lor iniţial e totuşi semnificativă: inconştienţa în stare pură, desemnată de substantivul neştire, este interpretată ca anormalitate psihică temporară sau stabilă – disperare, demenţă – sau ca insuficienţă mentală – prostie, tâmpenie. O rapidă examinare semantică confirmă caracterul negativ al trăsăturilor prin care e indicată intensitatea; fenomenul este normal în limba vorbită, în care, aşa cum a demonstrat Byck 1967: 102-113 „dezagreabilul“ (exprimat de termeni precum amar, foc, groază, nebunie, prăpăd etc.) funcţionează ca mijloc de întărire. La nivelul familiar-argotic, această afinitate funcţională e ilustrată de adjectivele (şi adverbele) mortal, criminal, demenţial etc., sau de locuţiunea adjectivală de comă. Registrul familiar se caracterizează prin modul de a folosi locuţiunile din seria citată fără a adecva la context sensul lor originar, ba chiar provocând cu intenţie, prin exagerare, un contrast expresiv, adesea umoristic; până şi locuţiunea în neştire, curentă, neutră în anumite îmbinări (de exemplu cu verbele a plânge sau a râde) apare ca marcată stilistic în combinaţiile mai puţin previzibile: „Bă, era bună‑n neştire“ (CI 11, 1991, 2); „românii vor aştepta iarăşi, în neştire, rezultatele pozitive ale reformei“ (RL 2419, 1998, 1). Caracterul hiperbolic al expresiei contrastează adesea cu banalitatea situaţiei descrise: „O cârcă de rufe atârnate în disperare la uscat“ (GV 36, 1990, 8). Recordul de frecvenţă în oralitate şi în textele scrise care au puternice trăsături colocviale pare a fi deţinut de locuţiunea în prostie: „Alunele alea atât de bune încât la un moment dat le mâncai în prostie“ (Cuşnarencu, Iliescu 1991: 83); „intru în baie şi zac în prostie sub jetul de apă rece“ (Arion 1991: 36); „afacerea merge excelent pentru că amatori sunt în prostie“ (TL 449, 1991, 5). Prin substituţie sinonimică „agravantă“ a apărut construcţia în tâmpenie: „e criminală melodia asta“, oftează o fată, „aş asculta‑o în tâmpenie“ (22 16, 1991, 10). Şi expresia în draci e foarte des utilizată, poate cu o uşoară specializare pentru acţiuni, mai curând decât pentru stări (combinaţia „dansează în draci“ e mai probabilă decât „zace în draci“; strategiile expresivităţii pot însă foarte uşor depăşi aparentele restricţii de uz): „o să danseze ca de obicei în draci“ (Arion 1983: 146); „comerţul lucra în draci“ (Flacăra 39, 1990, 3); „afară se trăgea în draci cu tot armamentul din dotare“ (Caţavencu 47, 1991, 8). O structură asemănătoare este cea în care substantivul e însoţit de articolul nehotărât, care impune prezenţa prepoziţiei într(u): într-o veselie, într-o voioşie, într-o frenezie. Semnificaţia cuvintelor nu e mult modificată de prezenţa lor în această îmbinare fixă; ideea de bază, de „risipă inconştientă“, conferă expresiilor sensul global „din plin, mult, fără grijă, fără probleme“: (un film) „a rulat într‑o veselie pe ecranul românesc de tranziţie“ (Caţavencu 32, 1991, 8); „turiştii fură într-o veselie tăbliţele indicatoare“ (EZ 1103, 1996, 1); „şapte ani de zile au ţinut-o într-o veselie cu epurările“ (RL 2082, 1997, 3); „alte afaceri dubioase de mare anvergură, muşamalizate într-o frenezie timp de şapte ani“ (RL 2464, 1998, 1). Şi aici, efectul comic (discret, dar mereu prezent) e asigurat de tensiunea ironică dintre sensul propriu al cuvintelor şi context, realitatea căreia i se aplică formula de intensitate neavând de obicei nimic vesel.
„La sânge“
Multe dintre expresiile populare folosite cu valoare de intensificare circulă ca determinanţi stabili pentru anumite cuvinte (verbe, substantive, adjective, adverbe). Asocierea constantă se explică uneori etimologic, alteori e doar impusă de uz. De aceea vorbitorul contemporan poate avea uneori surpriza de a găsi, în textele mai vechi, combinaţii neaşteptate, total diferite de cele actuale. Expresiile la toartă sau la cataramă sunt un bun exemplu pentru această situaţie. Folosirea constantă le-a transformat în determinanţi tipici pentru noţiunea de prietenie; totuşi, în textele mai vechi nu lipsesc combinaţiile cu noţiuni şi cuvinte diferite: „să se apuce de politică la toartă“ (Petrescu 1957). Chiar şi în unele exemple contemporane sfera acţiunilor de intensificat e mult extinsă: „Nici un ziarist nu are voie să pătrundă fără o percheziţie la cataramă“ (FR 14, 1991, 7). Pentru construcţia la cataramă, DA (Tomul I, partea a II-a: C, 1940) oferea definiţia „strâns tare, straşnic, extrem de“, pe care o ilustra prin citate nu numai despre prieteşug, ci şi despre bătaie sau beţie. Între construcţiile mai puţin aşteptate azi găsim, de pildă: „Bea la cataramă“ (T. Pamfile) sau „Combăteam la cataramă“ (Al. Vlahuţă). Recombinarea unor expresii de acest tip, prin plasarea intensificatorilor pe lângă alţi determinaţi decât cei consacraţi de uz, poate deveni un mijloc umoristic, de punere în criză a limbajului şi mai ales a ideii de sinonimie. Deşi echivalente ca sens, expresiile recombinate produc aparenţa de nonsensuri; o poezie a Ninei Cassian (Expresii improprii, în Cassian 1983) mizează tocmai pe asemenea efecte comice. Textul acumulează asocieri neobişnuite – „Stavăr, filfizon de marcă, / se trezise singur leoarcă“, „se îndrăgostise turtă“, „până-ncărunţise criţă“, „protesta la toartă“, „se îmbată lela“, „se îngâmfase bocnă“ – pentru a sfârşi cu distihul „Geaba, Stavăr! Gata, fete! / Azi eşti singur ciuciulete“. Una dintre cele mai frecvente expresii de subliniere a intensităţii mi se pare a fi, în limba actuală, la sânge; faţă de cele citate la început, ea este specializată pentru acţiuni severe, în special de supraveghere şi control. Evoluţia semantică e sugerată în DLR (tomul X, partea a 3-a, 1990) prin legătura cu locuţiunea până la sânge – „până când ţâşneşte sângele; prin extensie foarte tare, foarte mult“; acţiunile verbelor de bază determinate de această locuţiune sunt de tip violent: bătăi, pişcături, muşcături. Explicaţia etimologică se reflectă deja în DLRM, într-o definiţie cam exagerat negativă – „drastic, până la distrugere“ – pusă în legătură cu expresiile a bate (sau a zgâria) până la sânge – „până când curge sânge“. Definiţia e reluată în DEX (1996): „extrem de aspru, de drastic; până la distrugere“. În exemplele care apar azi la tot pasul ideea de distrugere nu e însă câtuşi de puţin prezentă, iar acţiunea determinată nu e cu adevărat sângeroasă: cel mai des la sânge apare ca determinant al acţiunii de control: „OPC a controlat «la sânge» unităţile din judeţul Ilfov“ (Cotidianul 241, 1996, 3); „controale «la sânge» ale poliţiei“ (RL 2788, 1999, 7); „Vameşii vor controla «la sânge» mărfurile“ (EZ 2318/2000, 1). Combinaţiile stranii, în care să nu fie posibilă substituţia cu drastic sau sever sunt rare: „Rusia şi Ucraina ne invidiază la sânge“ (TL 738, 1992, 3). Dacă în unele cazuri determinantul apare în context – să zicem – neutru („două femei s-au războit financiarmente „la sânge“ pentru a-l câştiga pe împricinat“ – EZ 233, 2000, 10), majoritatea presupun o notă de apreciere, o evaluare mai curând pozitivă a severităţii: „Colegiul medicilor acceptă obţinerea dreptului de practică după examenul de licenţă, însă organizat «la sânge»“ (RL 2784, 1999, 22); „Candidaţilor la capacitate li se pregăteşte un examen «la sânge»“ (EZ 2313, 2000, 4); „ne-a dat pe mâna unor subalterni, pe care, înainte de discuţii, i-a prelucrat la... sânge“ (RL 1270, 1994, 4); „lichidăm zece întreprinderi păguboase fără să analizăm, la sânge, situaţia lor reală“ (RL 2151, 1997, 1) etc.[2]
„Din toţi rărunchii“; „din toţi bojocii“
Termenii perechii sinonimice rinichi – rărunchi au o îndepărtată origine comună, pentru că provin din latina populară, din două diminutive (renunculus, reniculus) formate de la acelaşi cuvânt de bază, ren. Repartiţia dialectală a sinonimelor a fost înregistrată de ALR I (1938): rinichi era termenul curent în Muntenia şi în Dobrogea (Puşcariu 1976 presupunea de aceea că ar fi venit din sud), în vreme ce rărunchi era folosit în tot restul teritoriului românesc. Oricum, rinichi e forma care s-a impus în limba literară, în vreme ce rărunchi a rămas un cuvânt învechit şi popular – care apare în unele dintre cele mai vechi texte româneşti şi care a dezvoltat o frazeologie destul de bogată (a fi cu seu la rărunchi „a fi om înstărit“; a prinde seu la rărunchi „a se îmbogăţi“; a i se rupe rărunchii de milă „a-i fi foarte milă“ etc.). De fapt, cuvântul are şi un înţeles mai larg, dar nu foarte depărtat de cel primar: „adâncul trupului omenesc considerat ca centru al forţei, al sensibilităţii etc. “ (DLR, Tomul IX, Litera R, 1975). Acest sens apare cu claritate în construcţiile care exprimă intensitatea, forţa unei stări sau a unei acţiuni fiziologice: din rărunchi, până-n rărunchi, până în fundul rărunchilor. În citatele din DLR, sintagmele cu sens intensiv determină verbe ca a se bucura, a se opinti, a geme, a suspina, a ofta, a se cutremura („am suspinat din rărunchi“ – G. Galaction; „să se cutremure până-n rărunchi“ – E. Camilar) etc. Acestea sunt de fapt contextele în care cuvântul circulă şi azi (în afara vorbirii regionale) în registrul colocvial şi în presă; discursul public oferă exemple precum „strigând din rărunchi“ (textele unui cenaclu, în Internet), „ideea salvatoare a lui Ninel este să urle din rărunchi“ (arhiva Internet RLit 1998); „o ţară care se pretinde tolerantă şi creştin–ortodoxă până în rărunchi“ (arhivă VL); „sindicalişti sau peremişti care cer din rărunchi demisia guvernului“ (arhivă AC 1997) ş.a. Apare însă şi o modificare a
construcţiei care poate trezi o oarecare perplexitate: formula din
toţi rărunchii – „Aflat în pragul unei crize de nervi, Viorel
Lis a început să ţipe din toţi rărunchii, în prezenţa a zeci
de persoane“ (EZ 2.06.2000); „atunci caft să fie, a strigat
din toţi rărunchii“ (AC 23, 2000, 3). Construcţia
conţine o improprietate logică care îi conferă un aspect comic: chiar
dacă cuvântul are, cum am văzut, şi un sens mai larg, înţelesul lui
de bază nu permite multiplicarea: rinichii sunt numai doi,
deci a vorbi de toţi e destul de anormal. Sintagma actuală
atestă de fapt opacizarea etimologică a cuvântului: probabil că în
rărunchi vorbitorii de azi nu mai recunosc rinichii;
rărunchii sunt percepuţi mai ales ca zonă a efortului, nu ca
un organ precis determinat. Explicaţia construcţiei cu toţi
ar putea sta şi în contaminare: cum din rărunchi înseamnă din
toate puterile, echivalenţa ar fi permis ca determinantul ultimei
sintagme să gliseze spre prima, chiar dacă, din motive etimologice,
nu-şi avea locul acolo. Desigur, argumentul etimologic nu opreşte
aproape niciodată evoluţia limbii, şi în măsura în care conştiinţa
etimologică Există cel puţin încă o evoluţie semantico-lexicală foarte asemănătoare: cea ilustrată de perechea sinonimică bojoci – plămâni, alcătuită tot dintr-o denumire populară şi dintr-una standard a unor organe interne. În acest caz, etimologia e mai puţin clară: pentru plămân s-au propus surse din latină sau din greacă, iar originea lui bojoc (sau bojog) e incertă. Bojoc are o răspândire regională complementară cu cea a lui rărunchi: e folosit în Muntenia şi în sudul Dobrogei, în timp ce plămân domină în restul ţării (cf. Puşcariu 1976). Plămân a devenit termen neutru în limba standard, iar bojoc a rămas un cuvânt popular, chiar mai puternic marcat decât rărunchi, mai ales în expresii ca a-şi vărsa bojocii, a se umfla în bojogi etc. Şi bojoci e folosit astăzi în expresii care indică intensitatea, mai ales în complemente ale unor verbe ca a striga, a ţipa. Şi în acest caz apare contaminarea care atestă pierderea conştiinţei etimologice; plămânii sunt tot doi, deci ar exclude determinantul toţi; acesta e însă folosit, ca un banal mijloc de întărire, în construcţia din toţi bojocii: „nişte studenţi (…) claxonau din toţi bojocii maşinii lor“ (Dilema 384, 2000, 5).
Un superlativ nou: „băiat de băiat“
Spre sfârşitul anilor '90 a devenit tot mai frecventă în limbajul familiar-argotic românesc şi chiar în manifestările sale jurnalistice o structură inovatoare, în care valoarea superlativă este exprimată prin repetarea unui substantiv: acesta apare atât ca determinant cât şi ca regent, poziţii legate între ele prin prepoziţia de. Expresia băiat de băiat este cuprinsă în noile glosare de argou românesc; Croitoru-Bobârniche 1996 o înregistrează cu explicaţia „fraier“, în vreme ce, în acelaşi articol de dicţionar, băiat pur şi simplu apare cu sensul „hoţ priceput“. La Volceanov, Volceanov 1998, băiat nu apare singur, fiind prezente doar sintagmele băiat cu ochi albaştri, băiat de băiat, băiat de ghindă, băiat deştept, băiat de traseu, băiat salon, băiat solvabil. Expresia care ne interesează apare cu o definiţie similară celei din dicţionarul anterior, transpusă însă în alt registru, al limbajului neutru: „om credul, naiv“. În situaţia în care lipsesc unele verigi ale evoluţiei semantice, e destul de greu de decis care e cu adevărat valoarea construcţiei. Folosirea în diferite contexte pare însă a contrazice glosările de mai sus: repetarea transmite ideea de superlativ, astfel că sintagma are o valoare pozitivă, admirativă (care se percepe chiar când, din afara mediului argotizant, e citată în mod ironic): „Eu sînt băiat de băiat“ (Dilema 376, 2000, 15); „băiat bazat, de băiat“ (EZ 2297, 2000, 2); „Două găşti de «băieţi de băieţi» din Galaţi s-au bătut cu săbii Ninja“ (EZ 2319, 2000, 4); „Cum nu toată lumea îşi permite să bea zilnic cîteva beri pentru a se răcori, băieţii-de-băieţi au găsit soluţia“ (EZ 2465, 2000, 2). Băiat de băiat e mai curând un sinonim pentru şmecher, calificând abilitatea maximă. Către interpretarea ca superlativ ne conduce şi comparaţia cu o altă expresie, marfă de marfă: „două bătrânele simpatice din Cartierul de Vest al Ploieştiului mă anunţă entuziasmate că îmi dau un caz – marfă de marfă, nu alta“ (Naţional 552, 1999, 3); „Puţin s-a mai lăudat în anumite împrejurări că, dacă va ajunge şef al PDSR, îşi va trage o maşină «marfă de marfă».“ (Libertatea 2841, 1999, 19). Termenul de bază marfă, cu semantism argotic relativ recent, dar de mare succes şi răspândire rapidă, are deja un sens superlativ: se foloseşte ca determinant cu valoare adjectivală, cu sensul „foarte bun, excelent“: „o muzică – marfă! “ (v. supra, p. 218-220). Repetiţiile lexicale au fost studiate, în anii 30-40, de J. Byck (într-un articol clasic, în care se stabilea diferenţa dintre caracterul subiectiv sau obiectiv al procedeului, v. Byck 1967: 151-164:) şi mai ales de Iordan 1944, care dedica fenomenului un întreg capitol al stilisticii sale. Examinând listele bogate de exemple furnizate de cei doi lingvişti, se observă că nu sunt multe formaţiile expresive anterioare care să intre în modelul construcţiei cu prepoziţia de: un aparent similar bine de bine a fost deja explicat de Iorgu Iordan ca frază eliptică, în care de e conjuncţie („e bine, dacă-i bine“); mii de mii are valoare asemănătoare, dar urmează modelul special al numeralelor. În rest, întâlnim fie repetiţia imediată (bun, bun) fie legarea prin alte instrumente gramaticale decât de (lume peste lume, frig şi frig), fie anumite construcţii cu sens superlativ în care termenii legaţi prin de sunt diferiţi: pui de somn, mamă de bătaie. Construcţia de tipul băiat de băiat sau marfă de marfă mi se pare asemănătoare mai curând cu structura genitivală prin care se exprimă valoarea de superlativ (prostul proştilor, minunea minunilor). Dacă într-adevăr acesta este termenul de comparaţie cel mai potrivit, ar fi încă o dovadă a tendinţei actuale de reducere a flexiunii, în favoarea construcţiilor analitice. Interesant e că modelul (care ar fi putut rămâne circumscris expresiilor citate) s-a extins foarte rapid şi asupra altor termeni; mai ales limbajul publicitar (cu înclinaţia sa spre superlative şi din nevoia de a atrage atenţia prin inovaţii) l-a adoptat imediat: „Cel mai «premiu de premiu» a fost o pereche de pantofi care i-a aparţinut chiar celebratului“ (EZ 2310, 2000, 2); „Ban’ D’ Ban“ (titlul unui şlagăr); „«Chef’D’Chef» la Vox“ (EZ 2316, 2000, 2); „Berbec de berbec“ (EZ 2403, 2000, 16); „Cinema de cinema“ (reclamă pe autobuzele din Bucureşti, în iulie 2000); „Dacă vreţi să mîncaţi mici de mici, atunci noi vă vindem pontul“ (Capitala 91, 2000, 6) etc.
[1] Creangă 1970, I: 154, 115. [2] Admiraţia pentru severitate e normală în discursul public autohton, adresat cetăţeanului exasperat de aranjamente, învârteli, balcanisme etc. Nu mă pot însă împiedica să observ cum – ironie a limbii – această admiraţie ia o formă suspect de apropiată de atitudinea cam ambiguă manifestată faţă de justiţiarul Ţepeş: preţuit chiar dacă (sau pentru că?) se identifică, un pic, cu vampirul Dracula.
|
|
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> |
|
©
Universitatea din Bucuresti 2003.
|
|