 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--
|
 |
 |
|
|
9. Umorul şi ironia limbajului familiar
„Cu ce se mănâncă...“
Sunt riscante generalizările prin care, pornind de la cuvinte şi expresii specifice ale unei limbi, cineva încearcă să schiţeze hărţi ale mentalităţilor. O expresie familiară a limbii române contemporane, cu ce se mănâncă... (cu sensul: „ce este...“), ar putea provoca asemenea jocuri interpretative. Uzul ei e unul esenţial: de stabilire a identităţii unui obiect (într-un ipotetic manual de conversaţie informală, s-ar putea imagina o lecţie în care întrebările esenţiale să fie: „Cu ce se mănâncă?“; „Ce hram poartă?“; „Ce învârteşte?“ etc.). De la acest caz de transfer semantico-pragmatic, s-ar putea deduce rolul important al unei culturi a mâncării, a hranei, în „spiritul românesc“. Ba, lăsând mai mult spaţiu fanteziei, s-ar putea vorbi de interesul pentru fineţuri şi armonii gastronomice, căci întrebarea pare să privească nu pur şi simplu comestibilitatea unui obiect, ci compatibilităţile lui culinare – sau, poate, modul de consumare. S-ar mai putea dezvolta şi ipoteze asupra viziunii practice şi eficiente a existenţei, ba poate chiar asupra unei mentalităţi consumiste. Evident, rolul antropologic şi cultural al hranei e reflectat în orice limbă, de pildă în metaforele mâncatului şi ale foamei, ori în formulele de desemnare ale alterităţii, ale străinului, pe baza hranei consumate (mămăligar, broscar, macaronar etc.). În cazul de la care am pornit, domină totuşi, în mod destul de probabil, efectul glumeţ şi uşor depreciativ al obiceiurilor alimentare folosite ca metonimie cognitivă. Tehnicile elementare ale hrănirii apar ca semne de maturitate intelectuală în mai multe proverbe autohtone; de la foarte cunoscutul Crede că tot ce zboară se mănâncă la altele mai puţin frecvente, precum cel citat în DLR, Tomul VI (Litera M), cu trimiteri la Ispirescu şi Zanne: Nu ştie încă cum se mănâncă mămăliga. Oricum, diversitatea asocierilor analogice e destul de mare ca să pondereze posibilele speculaţii. Dacă referirea la mâncare ar părea excesiv de materială, în identificarea unei persoane prin hram – „patronul unei biserici“ – s-ar manifesta o metaforă spirituală; în realitate, ambele aparţin unui registru popular şi familiar şi reprezintă utilizări ironice ale limbajului. Expresia cu ce se mănâncă nu e totuşi de găsit în dicţionarele curente. Sunt două posibile explicaţii pentru acest fapt: pe de o parte, ea pare să fie relativ recentă, deci să nu fi parcurs drumul obişnuit al atestărilor scrise, acceptate după un timp de lexicografi; pe de altă parte, structura sa e atât de simplă încât pare transparentă pentru cei care o cunosc deja. De altfel, acest tipar – imposibil de păstrat la infinitiv şi care nu e exact cel al frazelor, al propoziţiilor şi al sintagmelor din proverbe şi zicători, înzestrate cu o anumită autonomie sintactică şi semantică – e mai rar cuprins ca atare în dicţionare. Dificultăţile tratării lexicografice se văd în DEX chiar în cazul celeilalte expresii cu funcţie asemănătoare: „(pop.; în expr.) Ce hram porţi (ori poartă) sau ţii (ori ţine)? = ce fel de om eşti (sau este)? “. În orice caz, expresia cu ce se mănâncă apare cu o frecvenţă tot mai mare în texte contemporane, în primul rând în limbajul jurnalistic foarte (şi chiar prea) permeabil la elemente de tip colocvial: „neştiind la ce foloseşte şi cu ce se mănâncă un Consiliu Local“ (Libertatea 1866, 1996, 4); „cei care nu ştiu cu ce se mănâncă repatrierea“ (EZ 2054, 1999, 4); „băieţii cam ştiu cu ce se mănâncă Iugoslavia“ (EZ 2054, 1999, 12). În toate aceste citate, caracterul stilistic al expresiei nu e nici măcar marcat în textele de origine prin vreo formă de distanţare (toate sublinierile din reproducerea citatelor îmi aparţin). Expresia apare totuşi uneori şi între ghilimele, precum în exemplul: „pentru a afla «cu ce se mănâncă» aceşti bodiguarzi, redactorul nostru a trecut, incognito, pe la mai multe agenţii de pază şi protecţie“ (EZ 2049, 1999, 11). Citatul e interesant, pentru că demonstrează tocmai extinderea întrebuinţării expresiei: obiectul „de mâncat“ (subiectul gramatical al construcţiei verbale pasiv-impersonale) e, de această dată, uman. Apariţia ghilimelelor semnalează, cred, tocmai raritatea acestei combinaţii, care riscă să activeze sensuri concrete ale verbului şi să proiecteze astfel în imaginaţia cititorului bufe scenarii canibalice. Rudenii
Termenii de rudenie tind să capete utilizări speciale în limbajul familiar-argotic contemporan. În cazul cel mai simplu, ei au posibilitatea să devină forme generale de adresare, pierzându-şi sensul specific; vocativele vere, cumnate, nepoate urmează calea lui frate sau soro, intrând în categoria cuvintelor nediferenţiate, adresate unor persoane care nu sunt neapărat rude. Uzul intens le poate transforma chiar în simple exclamaţii, cu rolul de a menţine trează atenţia interlocutorului sau de a sublinia un moment al comunicării. Fenomenul e normal şi extinderea sa poate fi explicată prin presiunea seriilor de termeni din aceeaşi sferă. Apariţiile mai noi, simţite ca devieri, au de obicei un caracter ironic, glumeţ. Mai interesantă e folosirea figurată a termenilor de rudenie: raportaţi, în formule mai complexe de desemnare sau de adresare, la altceva decât la un nume de persoană. Relaţia de rudenie – exprimată mai ales de cuvintele fiul sau nepotul, urmate de un genitiv – devine un mod de identificare ironică a persoanei. Când „rudenia“ se stabileşte cu un obiect total neaşteptat, nemotivat, efectul e de umor absurd; formulele în cauză au însă de obicei o valoare depreciativă, batjocoritoare, probabil pentru că mizează pe contrazicerea unei aşteptări, pe contrastul implicit cu o valorizare. Tiparul „fiul lui“ ar trebui să identifice un ins, ba chiar să-i atribuie un loc în societate; completările glumeţe – fiul lui chiflă, fiul cepei, fiul ploii – neagă presupunerile ascultătorului. Exemple pentru acest tipar de desemnare – care mi se pare relativ nou – pot fi găsite în proza care adoptă un limbaj argotizant: autentic în spirit, dacă nu în literă, deoarece inovaţiile autorilor urmează de obicei modele de creativitate frazeologică deja existente. Surselor ficţionale – „De altfel, fiul lui chiflă s-a topit în camera unde se-nvârt cărţile“ (Arion 1983); „el, G.C., fiul cepei“ (Cuşnarencu, Iliescu 1991: 155) – li se pot adăuga cele memorialistice, în care e de aşteptat ca limbajul să fie încă mai autentic: „Dacă nu aveai o «proptea», erai «fiul ploii» (Chertiţie 1991) şi, desigur, cele jurnalistice: „au îmbrăţişat volens-nolens postura de fii ai ploii“ (EZ 2208, 1999, 10), „echipa a ajuns fiica ploii“ (EZ 2208, 1999, 10). Ultimele două exemple dovedesc viabilitatea sintagmei chiar prin variaţiile morfologice pe care le introduc (trecere la plural, la feminin) şi care nu o fac de nerecunoscut. Se observă din citatele de mai sus că substantivele comune introduse în schema relaţiei de rudenie sunt tratate asemenea numelor proprii, căpătând o flexiune tipică acestora. În cazurile deja citate, combinaţia mizează pe efectul absurd. În altele, termenul care specifică relaţia este motivat: „Da tu cine-oi fi? Nepotul lui Zmeu? se supără cel tânăr“ (E. Barbu 1974: 303); în acest caz, aluzia e la expresia a face pe zmeul „a se grozăvi, a-şi da aere“; „unul dintre noi, nepotul lui Cronos...“ (nota autorului: „un individ care avea ceas“, Avasilcăi 1994). Sintagma nepotul lui Manivelă desemnează, prin metonimie, un şofer: „a fost speranţa nepoţilor lui Manivelă“ (AC 27, 1999, 4). Mai frecventă pentru această profesie e totuşi invocarea instrumentului împreună cu cea a unei rudenii generice: „«Neamu lu' manivelă“ începe să intre, încet şi sigur, «în mână»! Sau, cu alte cuvinte, la an nou, obiceiuri vechi şi păguboase“, EZ 1403, 1997, 8; „Suntem neamu' lu' manivelă. Ori rămân ei, ori rămânem noi“, RL 2072, 1997, 9. În aceeaşi logică a transferului metonimic, ministrul de finanţe este numit „tata lu' bugetu'“ (RL 1348, 1994, 4). Explicaţiile combinaţiilor de termeni sunt diferite, de la caz la caz: poate fi vorba de o relaţie metonimică (cu un cuvânt definitoriu pentru o ocupaţie, de exemplu), de o imagine metaforică, ori de o simplă substituţie formală, pe baza asemănării de sunete, a unui cuvânt eventual indecent (fenomenul cunoscut ca „deraiere lexicală“). Sursa tiparului de combinare nu e însă tocmai limpede: acesta ar putea fi, la origine, o parafrază cultă (unele dintre cele citate par a evoca în cheie parodică forme de desemnare din basme). Multe din exemple sunt formaţii ad-hoc, care nu se vor impune ca nişte combinaţii stabile, dar care atestă răspândirea unui tipar retoric: folosirea figurată a relaţiei de rudenie.
Pentru a fixa locul folosirilor glumeţe ale termenilor de rudenie în seria mijoacelor stilistice ale oralităţii trebuie totuşi invocate şi formulele metaforice populare bazate pe nume de rudenie. Dintre ele, bine fixat e clişeul soră cu…: acesta circulă mai ales în forma soră cu moartea şi în asociaţie tipică cu bătaia, pentru a cărei intensitate şi eficienţă constituie o caracterizare superlativă. Citatele din DLR (Tomul X, partea
a 4-a, Litera S, 1992), în succesiunea lor cronologică, sugerează
o posibilă istorie a formulei. Poate întâmplător, primul (din P. Ispirescu)
vorbeşte de o „amorţeală soră cu moartea“, imagine perfect
motivată, care ar putea indica o pistă etimologică: şi în cazul bătăii,
sintagma s-ar referi la efect, caracterizând deci acel grad de agresare
care îşi aduce victima Şi în uzul actual, anumite alunecări
şi substituţii produc, din aproape în aproape, extinderea formulei.
Alături de construcţia-tip – „O bătaie soră cu moartea îndură
mai toate nevestele“ (EZ, arhiva Internet, 16.07.1997) – se
găsesc mai ales variante în care se substituie termenul de comparat,
păstrân- Oricum, soră rămâne un termen de comparaţie limitat la situaţiile desemnate prin substantive feminine. E drept că în dicţionarul lui Tiktin 2 e înregistrat un curios citat din Ispirescu, în care plasarea în alt context se face prin simpla adaptarea formală a cuvântului, prin alegerea unei variante cu aparenţă masculină, sor: „un somn sor cu moartea“ [1]; exemplul rămâne totuşi izolat. Corespondentul mai normal al formulei e, în schimb, frate cu…, oarecum mai rar şi mai banalizat (de la „codrul – frate cu românul“ la asocierile ad-hoc: „etalează un simţ al umorului frate cu bancul acela în care…“ – EZ 2297, 2000, 10). Un tipar asemănător are ca termen de bază cuvântul vecin(ă), care rămâne totuşi mai abstract, mai puţin expresiv, probabil şi pentru că, fiind deja folosit în sens larg („casă vecină“, „oraş vecin“), nu presupune neapărat personificarea: „astfel de certuri vecine cu proverbialul «conflict între generaţii»“ (EZ 2303, 2000, 10); ,,o prestaţie televizată vecină cu baricada“ (EZ 2306, 2000, 12). Expresiile inutilităţiiLimbajul familiar-argotic, cu tonul său sceptic şi persiflant, a dezvoltat o întreagă serie de expresii care ridiculizează şi reduc la absurd tentativele de acţiune, negând eficienţa diverselor eforturi umane. Expresiile inutilităţii sunt în genere bine cunoscute, chiar dacă n-au fost totdeauna înregistrate de dicţionare; multe dintre ele au părut probabil prea puţin fixate pentru a fi acceptate de dicţionarele generale şi prea uzuale pentru a mai atrage atenţia glosarelor argotice. Atestările jurnalistice contemporane le confirmă însă circulaţia şi le ilustrează capacitatea de adaptare la context, prin variaţii şi substituţii. Pentru a descrie situaţia unor ameninţări şi a unor represalii lipsite de eficacitate, circulă de mai mulţi ani expresia a lua boii (sau caii) de la bicicletă, emisă de obicei din perspectiva potenţialei victime, care minimalizează pericolul anunţat: „Ce‑or să‑mi mai ia? Caii de la bicicletă?“ (Goma 1991a: 142); „Ce poţi să-i faci? Îi iei boii de la bicicletă, c-aşa vrea legea“ (Expres 34, 1991). Expresia e înregistrată în Volceanov, Volceanov 1998 cu o definiţie nu tocmai inspirată – „a nu putea pedepsi pe cineva care merită sancţionat pentru faptele sale“; de fapt, formula nu presupune în nici un fel îndreptăţirea pedepsei, ci doar subliniază imposibilitatea ei, întemeiată pe faptul că persoana vizată nu are nimic de pierdut. Interesul formulei stă în expresivitatea contrastelor ei umoristice: în primul rând, pentru că evocă două sfere ale civilizaţiei autohtone, cu conotaţiile lor specifice, asociind mijloacele tradiţionale de transport (car, căruţă, trăsură etc.) cu unul modern şi – cel puţin iniţial – preponderent citadin. Izbitoare este însă mai ales absurditatea imaginii, de pur şi autentic suprarealism, a unei biciclete trase de boi sau de cai. Versiunea preferată de vorbitorii actuali pare a fi, de altfel, cea care conţine boii: din raţiuni de expresivitate fonică (consoana iniţiala identică în cuvintele boi şi bicicletă), dar poate mai ales pentru că sporeşte eficienţa comică a imaginii, mişcarea lentă şi efortul carului tras de boi creând un contrast mai puternic cu rapiditatea şi uşurinţa de mişcare a bicicletei. Expresia acceptă unele modificări, fiind uşor de recunoscut într-un titlu ca „M.H. rămâne cum a stabilit D.P.: / Fără boii de la bicicletă“ (RL 1229, 1994, 3) – explicat de altfel în cursul articolului („Scriam, la vremea respectivă, că lui M.H. i s-au luat boii de la bicicletă“…). Inutilitatea unor eforturi pozitive e rezumată printr-o altă serie de expresii: un anumit lucru ajută ca la mort compresa sau foloseşte ca o frecţie la un picior de lemn. Ultima comparaţie, mai ales, e foarte frecvent folosită: „Rana de la cap a încetat să‑i sângereze, da' asta nu mai are nici o importanţă pentru el, aşa cum n‑ajută o frecţie cu Diana la un picior de lemn“ (Arion 1983: 56); „Premiile oferite au valorat cât o frecţie la un picior de lemn, în raport cu uriaşul efort“ (Cuvântul 20, 1992, 15); „Deciziile DAPL, frecţie la un picior de lemn“ (RL 2251, 1997, 10); „demersurile mult-aşteptate rămân ineficiente frecţii la un picior de lemn“ (Luceafărul 15, 2000, 2). Şi în acest caz, ideea inutilităţii este subliniată de absurditatea comică (de umor negru, chiar) a imaginilor. Variaţiile se realizează prin particularizarea elementelor comparaţiei: de pildă, prin evocarea unui produs farmaceutic autohton, foarte răspândit la un moment dat („frecţie Diana“) sau prin indicarea tipului de lemn: „Extrădarea în folie de zinc foloseşte la cauză ca frecţia la piciorul de salcâm“ (AC 39, 1997, 12). Lărgind puţin discuţia, construcţiile de mai sus ar putea fi plasate în contextul locuţiunilor şi al expresiilor populare mai vechi care prezintă acţiuni inutile („a tăia frunză la câini“, „a umbla după cai verzi pe pereţi“), sau în cel de parodiere a ineficienţei politice şi economice din timpul comunismului. Inventivitatea colocvială a produs în acea perioadă titulaturi fictive de instituţii tipic neproductive – „Fabrica de împachetat fum“, „Cooperativa «Munca în zadar»“ („«Opera de trei parale» sau cooperativa «munca în zadar»“, RL 2030, 1996, 2), denumiri de ocupaţii inutile – „ajutor de băgător de seamă“ – şi chiar proverbe şi lozinci care pastişau îndemnurile oficiale la muncă („Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc“; „Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese“; „Cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea, / Cine-i leneş şi chiuleşte are tot aşa“ etc.).
Substitute ironice: „împricinatul“
În limbajul contemporan, în formele lui scrise dar şi în cele orale, rolul de anaforic, tradiţional îndeplinit de articolul hotărât, de pronumele personale de persoana a III-a, de pronumele sau adjectivele demonstrative este preluat adesea de o serie de elemente lexicale specializate. Pentru a asigura coeziunea textului, explicitând relaţiile dintre elementele evocate, un cuvânt o dată introdus reapare însoţit sau substituit de elementul anaforic: un doctor… doctorul / acel doctor… el / acela. În acelaşi scop, se folosesc şi anumite participii adjectivate şi substantivizate, de genul: respectivul, numitul, pomenitul, citatul – care apar şi în îmbinări mai mult sau mai puţin stabile, în variante compuse cu sus (sus-numitul), mai sus (mai sus pomenitul), sau deja (deja amintitul). Un cuvânt mult folosit azi – într-atât încât a-i evita repetarea prea frecventă devine o preocupare de stil – e adjectivul respectiv, care poate fi plasat atât după substantivul determinat cât şi înaintea acestuia (mai frecventă pare, totuşi, postpunerea), eventual înlocuindu-l (când el însuşi e substantivizat). Într-o revistă apar, de pildă, îmbinările (care nu spun multe despre funcţionarea termenului, ci doar despre frecvenţa lui; mai interesantă ar fi urmărirea regulilor de folosire, de pildă a distanţei faţă de apariţia anterioară a elementului pe care îl însoţeşte): „instrumentul respectiv“, „la vremea respectivă“, „ziua respectivă“, „legea respectivă“, „profesorii respectivi“, „etichetele respective“, „în limbile respective“, „stadiul prezent al tratării problemelor respective“, „anvergura realistă a episoadelor respective“, dar şi: „responsabilitatea respectivei integrări“, „respectivele opere“, „respectiva întindere de apă“. Definiţia lexicografică a cuvântului e oricum greu de formulat în asemenea cazuri, în care esenţială e funcţia, nu sensul pur conceptual; în cazul dat, explicaţia este: „care priveşte împrejurarea, persoana sau obiectul despre care este vorba“ (DEX). Cu aceeaşi funcţie textual-pragmatică
sunt folosite (cu unele restricţii semantice şi stilistice) şi construcţiile
prepoziţionale de genul în discuţie, în chestiune, în chestie,
în cauză. Ultima dintre ele are un corespondent de tip popular,
utilizat astăzi cu vagi nuanţe ironice şi evocând mai puternic contexte
juridice: cu pricina. În citatele în care l-am găsit în ultima
vreme – „regia cu pricina“ (RL 2072, 1997, 7); „am citit
aproape integral savantissima introducere (savantismul cu pricina
– de un foarte bun gust, de altfel – nu mă surprinde...)“ (RL
1507, 1995, 2); „Am citit cu mare luare-aminte numărul cu pricina,
din care, întîmplător, rubrica mea lipsea deoarece eram plecat din
ţară“ (Dilema 269, 1998, arhiva Internet) –, valoarea ironică
provine pe de o parte din afectarea neaoşistă, din folosirea unui
termen popular în context cult, livresc – pe de alta, din sugerarea
unui rol mai curând negativ al obiectului despre care se vorbeşte,
ca şi când acesta ar fi obiect nu numai al discursului sau al discuţiilor,
ci chiar al unui proces juridic. De la această interpretare provine,
probabil, un element mai nou în seria de instrumente ale conectării
anaforice: împricinat. În registrul colocvial, cuvântul devine
un substitut glumeţ al lui respectiv: în forma adjectivală
– „vă mai zicem doar că-n filmul împricinat vor juca şi actori
«cu nume»“ (EZ 2247, 1999, 11); „în cadrele filmului împricinat“
(EZ 2297, 2000, 2) – sau substantivală: „Împricinatul
se află la a doua «abatere» familială“ (e voba de un regizor care
filmează un nou clip cu o formaţie muzicală) (EZ 2249, 1999,
8); „Necazul e că împricinata lucrează la un ziar“ (EZ
2308, 2000, 10). În acest caz, definiţia de dicţionar – „(cel) care
este implicat, acuzat într-un proces; (cel) care este parte într-un
proces“ (DEX) nu mai ajută prea mult la înţelegerea textului; deşi
desigur că
„Din dotare“
Sintagma din dotare se foloseşte destul de des în limbajul colocvial şi în reflexul său jurnalistic, în contexte vag ironice, în care clişeul de tip birocratic se aplică unor variate situaţii cotidiene. Definiţia de dicţionar nu spune în acest caz mai nimic despre uz; termenul dotare (în DEX, dotare = „acţiunea de a dota; dotaţie“) este folosit în genere în contexte tehnice şi administrative, dar în construcţia specifică cu prepoziţia din e indubitabil legat de limbajul specializat (sau de jargonul) militar. O sumară investigaţie (pe care, cum am mai arătat şi altă dată, o permite acum prezenţa în reţeaua Internet a multor ziare şi reviste româneşti, ba chiar şi a unor documente oficiale – legi, acte, instrucţiuni) confirmă existenţa câtorva contexte tipice ale sintagmei – armament, armă, muniţie: „folosirea armamentului din dotare împotriva manifestanţilor“ (Monitorul 15.04.1997; „Un soldat a dezertat cu armamentul şi muniţia din dotare“ – ib. 1.08.1996); constatând că „îi lipseşte un încărcător din dotare“, „sergentul (…) şi-a tras un glonţ în abdomen cu arma din dotare“ (EZ 3.05.1999) etc. Sintagma aparţine chiar limbajului militar oficial, fapt confirmat de prezenţa sa în formularea legilor: în Legea 41/1990 „privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale“ se vorbeşte de pildă despre „utilizarea armamentului, muniţiilor şi tehnicii din dotare“. Faţă de aceste întrebuinţări, devierile ironice privesc alte forme de dependenţă materială, care ar părea o extindere firească dacă n-ar păstra tensiunea stilistică cu limbajul militar: „viceprimarul (…) a vrut să le arate unor actori (…) ce frumos oraş (…) conduce el; motiv pentru care i-a scos la o plimbare cu Cielo-ul din dotare“ (Ştirea, Internet, 13.10.1998) „un public simandicos îşi omoară plictisul pe la mesele Cazinoului Victoria şi ale cabaretului «din dotare»“ (Cotidianul 2428, 1999, 1); mai mult, se constată o aplicare lărgită asupra unor realităţi abstracte, a unor calităţi sau atitudini – „pentru a susţine cu tot sârgul din dotare candidatura lui A.P. “ (AC 20, 1999, 9) – şi mai ales a unor relaţii umane: „Rob mărturiseşte că partea forte a soţiei din dotare sunt picioarele“ (RL 2776, 1999, 16); „Oameni care veniseră frumos îmbrăcaţi, cu copii minori în dotare, pe care îi aduseseră la teatru“ (EZ 2517, 2000, 2). Două lucruri merită, cred, să fie semnalate pornind de la asemenea contexte. În primul rând, că există o productivitate a sintagmelor militare intrate în limbajul de fiecare zi: „pas de voie“, „pe loc repaus“, „a ieşi la raport“, „a lăsa la vatră“, „a face şmotru“ etc.; având în vedere numărul mare de vorbitori care au trăit experienţa stagiului militar obligatoriu, fenomenul e perfect explicabil. În al doilea rând, construcţiile glumeţe de tipul „soţia din dotare“ trebuie legate de o tendinţă mai largă a limbajului colocvial de a obiectualiza persoanele implicate într-o relaţie. Această tendinţă se manifestă, de pildă, în substituirea marcată a unui verb ca a avea sau a unor relaţii cazuale (genitiv, construcţii prepoziţionale) prin mai specializatul a poseda şi construcţii cu derivatele sale – „părinţi posesori de copii“ (EZ 2142, 1999, 10), sau prin folosirea unui limbaj comercial simplificat, eliptic, în care persoanele sunt tratate ca o marfă oarecare – „neavând decât 5 bucăţi senator..., agrarienii au racolat 5 senatori FDSN“ (AC 42, 1992, 2). Tedinţa mai generală în care se încadrează acest fenomen este cea de a folosi cu scop ironic registrele stilistice şi în general varietăţile limbii: arhaisme, regionalisme, neologisme recente, termeni juridici sau tehnici etc. – în contrast cu contextul. Folosirea vag parodică a limbajului, bazată pe extinderea uzului clişeelor, pe adoptarea marcată, cu implicită distanţare, a modelor lexicale şi frazeologice, serveşte la ironizarea indirectă a temei discursului, prin impunerea susţinută a unui ton „neserios“, cu rol minimalizator.
Jocuri tautologice
În mod obişnuit (deci nu în utilizarea specială din logică), tautologia e înţeleasă ca repetare a aceleiaşi idei sub aparenţa unor oferte de informaţie diferite şi e considerată o eroare de gândire sau de exprimare. Enunţul tautologic spune puţin în cuvinte multe şi sub aparenţe înşelătoare. Ca fenomen lingvistic, a fost discutat ca tautologie tipul de enunţ în care se repetă (ca subiect şi ca nume predicativ) acelaşi cuvânt: „Legea e lege“; „Să fie masa masă“ etc. Într-un articol al lui Al. Graur[2] şi în Contraş 1966 a fost discutat amănunţit acest tipar în care tautologia e intenţionată şi, în fond, doar aparentă: în cea de-a doua utilizare a sa, cuvântul care se repetă are sens schimbat – generic, valorizator; se realizează astfel o veche figură a retoricii: antanaclaza. Falsa tautologie („omul să fie om“; „dacă-i bal, bal să fie“) se bazează pe un efect de intensificare, identificând, într-o situaţie individuală, o noţiune în gradul ei cel mai înalt, absolut. Există însă şi o adevărată tautologie; tot intenţionată, ea nu comunică ceva nou despre lucruri şi noţiuni, ci pune în valoare în primul rând jocul lingvistic pa care se bazează. În timp ce la falsa tautologie identitatea perfectă a formelor conduce către diferenţierea sensurilor (altfel, n-ar avea nici un rost să comunici că un lucru e egal cu el însuşi), acest tip de tautologie ironică şi glumeaţă foloseşte forme diferite, care au sensuri identice. Teoriile lingvistice ale umorului – dezvoltate mai ales pentru a explica jocurile de cuvinte sau strategiile semantice şi pragmatice ale glumei – insistă asupra ideilor de incongruenţă, contrast, infirmare a aşteptărilor. Cazul tipic e al ambiguităţii (realizate la nivel lexical prin polisemie, omonimie etc) care permite substituirea unei interpretări previzibile cu alta, surprinzătoare. Tautologia glumeaţă reprezintă o variantă mai puţin luată în seamă a mecanismului foarte general al aşteptării contrazise: ea constă în continuarea unui enunţ nu printr-o informaţie foarte diferită de aceea la care s-ar aştepta cititorul/ascultătorul – ci printr-o formă în care, cel puţin aparent, informaţia nouă lipseşte. În limbajul familiar circulă câteva tautologii cu structură de proverb sau de maximă aplicabile unor situaţii diverse: „cine are posedă“, „cine ştie cunoaşte“. E posibil ca ele să-şi aibă originea în false tautologii care valorizau repetiţia; într-un posibil enunţ „cine are are“, a doua apariţie a verbului ar fi încărcată de determinări neexplicite, dar marcate prin intonaţie: „are cu adevărat – şi acest lucru e important, semnificativ etc. “. Prin înlocuirea termenului identic cu un sinonim „cult“, interesul se mută de la nuanţele de sens la tautologia însăşi – enunţul căpătând valoare ironică. Intensificarea e neutralizată, semnificaţia se reduce la banalitate („are – şi atât; are – şi ce-i cu asta? “). Posibilele continuări ale începutului de proverb „cine ştie... “ produc fie un efect narativ („cine ştie câştigă“), fie o focalizare admirativă, apreciativă asupra esenţei şi importanţei faptului de a şti („cine ştie ştie“), fie o apreciere ironică, în fond negatoare („cine ştie cunoaşte“). Un tipar asemănător, dar lipsit de predicaţie (descris de obicei ca pleonasm) apare în alte formule ale aceluiaşi limbaj familiar: bref pe scurt, antică şi de demult, prima-ntâi, lux-a-ntâia etc.[3] Unele sunt comparabile cu procedeul coordonării de sinonime, utilizat în exprimarea curentă şi în literatură, dar se deosebesc de acesta prin faptul că nu pun în valoare nuanţe de sens, nu sugerează gradaţii subtile. Tautologia din exemplele de mai sus e intenţionată, conştiinţa lingvistică acţionând în recunoaşterea atât a relaţiei sintactice contrazise de echivalenţă (determinare sau coordonare), cât şi a sinonimiei dintre cuvinte şi locuţiuni aparţinând de obicei unor registre diferite: al neologismului cult (bref, antică, lux) şi al exprimării curente. Acelaşi tip de asociere stilistic distonantă se întâlneşte, de altfel, şi într-o formulă (non-tautologică) foarte răspândită: om cu persoană („Nu ne mai înţelegem om cu persoană“); în acest caz, substituţia în construcţia populară preexistentă „om cu om“ este evidentă. Asocierile de sinonime (adesea diferite ca registru stilistic sau ca vechime în limbă) funcţionează ca semne ale unei distanţări ironice faţă de propriul enunţ, raportându-se parodic la o posibilă sau reală exprimare incultă, pleonastică, a cărei cauză ar fi ignorarea sensurilor neologice. Efectul e mai pregnant când formele echivalente sunt coordonate, ceea ce accentuează contrasul dintre semnalul unui adaos de informaţie (şi) şi absenţa acesteia: antică şi de demult, aşadar şi prin urmare, în fond şi la urma urmei („Lasă, că am văzut şi noi opiniile oamenilor, în fond şi la urma urmei“ – EZ 515, 1994, 3). Un titlu– „caseta video «Te uiţi şi priveşti»“ (EZ 1301, 1996, 14) – parodiază un slogan publicitar (Te uiţi şi câştigi) şi presupune o relaţie mai complexă: a doua propoziţie ar trebui să cuprindă consecinţa celei dintâi, dar nu face decât să-i repete sensul – presupunând absenţa urmărilor. Structura tautologică nu e una rigidă: relaţia între cele două elemente obligatoriu echivalente se poate suprapune peste relaţia acţiune-scop: „Ne-am adunat aici ca să ne strângem“; „Vorbeşte ca să nu tacă“; ; a mers acolo ca să aibă de unde pleca etc. – comunicând eficient şi ironic lipsa de sens. În aceste formule, folosite pentru a caracteriza ironic, prin implicaţii pragmatice, inutilitatea unei acţiuni, nu mai apare o simplă sinonimie, dar scopul e redus la un alt mod de a desemna acţiunea însăşi sau de a o limita la relaţia cu acţiunea de sens contrar. O formulă şi mai complicată apare în distihul „Frunză verde de dai n-ai / Ia mai dă să vezi că n-ai“ (cu varianta, pentru al doilea vers, „Ia nu da să vezi că ai“). Surpriza reinterpretării prepoziţiei de din clişeul „Frunză verde de... “ ca o conjuncţie condiţională e urmată de cea a reluării conţinutului în versul al doilea; la un prim nivel de lectură, frapează chiar banalitatea ideii că nu mai ai ceea ce ai dat. Că sensul global e aici nontautologic (un mesaj de genul „dărnicia te sărăceşte“) e mai puţin important: la el se ajunge trecând prin ironia platitudinii. Tautologia folosită conştient pentru a contrazice o structură gramaticală, de pildă pe cea disjunctivă („Plecăm, ori nu mai stăm? “) e un fenomen prin care limbajul familiar îl continuă pe cel popular. La Creangă există mai multe ilustrări ale procedeului: „Măi Ioane, dragi ţi-s fetele? – Dragi! – Dar tu lor? – Şi ele mie! “[4]; „Păn-acum ţ-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot aşa are să-ţi fie“ (exemplu încadrabil tautologiei doar printr-o definiţie mai largă)[5]. Un exemplu clar – „Căci nu vă pară de şagă: de la Neamţ până la Iaşi e câtu-i de la Iaşi până la Neamţ, nici mai mult, nici mai puţin“ (Creangă 1970, I: 218) – demonstrează încă o dată că tautologia construită cu intenţie funcţionează global, la nivelul textului, nu prin modificări de detaliu ale sensurilor cuvintelor. Nu e pusă în evidenţă nuanţa, ci mecanismul prin care limbajul îşi controlează şi îşi sancţionează (prin umor) potenţialele defecte. Efectul jocului tautologic nu e foarte spectaculos, dar e mai stabil: spre deosebire de calambur, care este în esenţă irepetabil, tautologia ironică produce formule preluate şi stabilizate în uz şi care capătă rolul de a semnaliza tonul glumeţ sau chiar de a caracteriza o situaţie. În română, limbajul familiar oferă destul de multe exemple de asemenea jocuri, în care sunt implicate aspecte lexicale (sinonimia) şi pragmatice (aluzia, ironia, parodia). Probabil că fenomenul a fost prea puţin luat în seamă pentru că a avut o circulaţie predominant orală, dar poate şi pentru că realizările sale sunt mai greu încadrabile. Oricum, stilul publicistic din ultima vreme, în tendinţa sa de a prelua cât mai multe elemente de oralitate familiară, oferă destule atestări ale unor formule tautologice mai vechi sau mai noi. Între cele mai vechi se numără „Mai e mult până departe“ (titlu, în RL 2306, 1997, 9); „...la televizor asta s-a văzut. Că generaţia tânără de politicieni scârţâie. Şi că mai e mult până departe“ (EZ 2517, 2000, 14); în funcţie de context, folosirea sa implică insistenţă asupra lungimii drumului – sau asupra ignorării destinaţiei. Un alt tip sintactic al tautologiei glumeţe constă în construirea unui verb cu un complement sau cu un subiect care descriu aceeaşi acţiune, la acelaşi nivel de generalitate: „Să vorbim «discuţii»“ (supratitlu, în RL 1707, 1995, 9; în acest caz, ghilimele sunt total neinspirate, pentru că nu corespund unei modificări semantice a cuvântului „discuţii“); „La TVR, s-a schimbat modificarea! «Actualităţile» se vor numi «Jurnal»“ (EZ 1379, 1997, 1); „S-a schimbat modificarea“ (titlu, în EZ 1559, 1997, 1). Şi în acest caz, jocul tautologic capătă sens tocmai în măsura în care neagă sensul (adică rostul) acţiunii descrise.
Jocuri de cuvinte populare: nonsensuri
Limbajul popular are o tradiţie a jocului cu semnificaţiile cuvintelor: prin salturi neaşteptate de la un sens la altul, de la afirmaţie la negaţie, ori prin substituţii arbitrare, prin combinări absurde. Baronzi 1872 publica o listă (destul de eterogenă) de „păcăliri“: „s-a rupt drumul în mijlocul carului“, „tranca-fleanca, mere acre“, „miroase a pute“ etc.; una dintre ele – „Dumnezeu să te iepure în ziua de Caracal“ – constituie atestarea – mai elaborată – a unei figuri care apare la Creangă şi este des citată ca exemplu de „deraiere lexicală“ („Dumnezeu să-l iepure! “[6]). Ultima parte a unei sintagme stabile este substituită pe baza unei minime asemănări fonetice (adesea doar primul sunet e comun termenului înlocuit şi celui care îl înlocuieşte); regula jocului este de a produce o cât mai mare incompatibilitate semantică şi chiar sintactică cu contextul – anternând efectul de absurd. În vorbirea familiar-argotizantă contemporană, o deraiere lexicală maximă se poate recunoşte în parodia paremiologică „vrabia mihai viteazu“. În proverbul glumeţ „frunză verde de dai n-ai“,(v. supra, p. 267), punctul de translaţie îl constituie conectorul de, jocul bazându-se pe dubla interpretare a acestuia – ca o prepoziţie în clişeul introductiv „frunză verde de...“ – şi ca o conjuncţie condiţională („dacă dai...“). Acelaşi suport îl are (tot în sfera familiar argotică) unul dintre răspunsurile „noncooperative“ – dar culte – la întrebarea „de ce? “: „de treci codrii de aramă...“. Continuitatea între formele moderne ale oralităţii populare şi cele tradiţionale mi se pare incontestabilă. În comedia lui Hasdeu Trei Crai de la răsărit, personajului Petrică (autohtonul tipic) îi este atribuit distihul ironic: „Frunză verde ceapă coaptă, ş-aş mânca zăpadă friptă“ (Hasdeu 1975: 161) – în care nonsensul este şi mai insistent marcat, fiind subliniat prin oximoron. Pietreanu 1984 enumeră şi comentează câteva „non-saluturi“ populare: formule parodiate, negate, adesea tot cu aspect de asociere absurdă („adio şi-un praz verde“). Un alt tipar al asocierii neaşteptate îl constituie negarea, printr-un circumstanţial, a unei condiţii principale pentru procesul desemnat de verbul regent. În interpretarea lui I. Iordan, sensul negativ al expresiei „a o pune de mămăligă“ s-ar explica etimologic prin complementul „fără făină“, „care, la început, trebuie să fi fost obligator“ (Iordan 1944: 320; comentariu mai bogat în notele la ed. a II-a, 1975). Lingvistul considera că în forma iniţială, integrală, a expresiei – care ar fi fost deci „a o pune de mămăligă fără făină“ – e descrisă o situaţie dramatică: „greutatea mare, imposibil de învins, se iveşte în momentul în care constaţi (după ce-ai aşezat pe foc ceaunul!) că n-ai făină, adică elementul cel mai important pentru... fabricaţie“ (id.). Formula extinsă „a o pune de mămăligă fără făină“ mi se pare însă, mai curând, o glumă ulterioară, un mod de a semnala ironic, prin negare literală, faptul că expresia „a o pune de mămăligă“ este folosită figurat[7]. Acelaşi mecanism îl găsim într-o replică a lui Jupân Dumitrache: „m-a fiert fără apă“[8]. Fierberea fără apă nu e o fierbere mai gravă – cum ar fi, după Iordan, prepararea mămăligii fără materie primă! – ci pur şi simplu o „non-fierbere“, o fierbere figurată. Sensul figurat (şi glumeţ) este semnalizat prin negarea atributelor procesului real.
Încurcături de limbă
Specia folclorică „minoră“ a încurcăturilor de limbă a fost la noi mai puţin studiată, nu numai în raport cu speciile „majore“ (basm, baladă etc.), ci chiar în comparaţie cu tipurile de texte mai asemănătoare: descântece, ghicitori, numărători din jocurile de copii. Cele din urmă puteau fi mai uşor legate de teme „serioase“, mitologice, în vreme ce jocul pur lingvistic părea să ramână ancorat în gratuit (ceea ce, după criterii răspândite, implică o acuzaţie de superficialitate). Interesul lingviştilor pentru aceste jocuri fonetice ar fi trebuit să fie cu atât mai mare; e drept însă că ele nu sunt nici foarte numeroase, nici foarte variate. De fapt, nu există la noi nici măcar o formulă definitiv impusă pentru a le desemna[9]. Folcloristica românească tradiţională a propus ca denumiri pentru „probele de dicţie“ sintagmele frământare de limbă sau frântură de limbă, ambele cu un iz arhaic şi popular, datorat substantivelor frământare şi frântură („frângere“). Sintagma frământări de limbă apare de exemplu la G. Dem. Teodorescu, la Tudor Pamfile (în Jocuri de copii, ap. DA), fiind păstrată şi de alţi folclorişti (de exemplu de Papadima 1968). E înregistrată de dicţionarul academic (DA, Tomul II, partea I, litera F, 1934), cu definiţia: „fraze încâlcite, alcătuite numai din combinaţiuni de cuvinte greu de rostit, cu spunerea cărora (repede şi fără greşeală) se ia la întrecere tineretul, pe la şezători“; nu apare însă în DEX. Acesta din urmă include, cu o explicaţie mai vagă şi chiar incompletă, doar cealaltă sintagmă, frântură de limbă: „vorbire încâlcită, p. ext. frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit“. Şi aceasta circulă în folcloristica noastră, de pildă în Tocilescu, Ţapu 1981, vol. III. Din punct de vedere lingvistic, încurcăturile de limbă (folosesc această formulă care mi se pare mai curentă azi, chiar dacă nu apare în dicţionarele citate) sunt interesante pentru că manifestă o formă de conştiinţă lingvistică elementară, o dovadă de sensibilitate faţă de latura formală a limbii; în plus, alegerea dificultăţilor e instructivă pentru că poate fi pusă în legătură cu specificul fonetic al fiecărei limbi. Inventarul încurcăturilor de limbă ar putea astfel reflecta spontan o ierarhie a dificultăţilor fonetice majore pe care vorbitorii nativi le percep în folosirea propriei limbi. Interpretarea conform căreia aceste încurcături sunt în primul rând un exerciţiu de pronunţie e însă uşor idealizată: în foarte multe cazuri, jocul e doar o capcană, frazele fiind astfel construite încât pronunţarea lor rapidă, eventual cu micile erori previzibile, să conducă la enunţuri cu conţinut indecent. Sub scopul aparent al probei de dicţie se ascunde astfel o manipulare lingvistică: „victima“ pronunţă fără să vrea fraze care o pun în încurcătură, provocând râsul spectatorilor. Dacă lăsăm deoparte această categorie, în care contează paronimiile şi omonmiile bine ascunse, rămân jocurile de natură pur fonetică; dintre acestea, unele sunt direct orientate către anumite defecte de dicţie mai răspândite: celui care rosteşte cu dificultate consoana „r“ i se propun versuri în care tocmai aceasta abundă. Din rândul probelor mai generale – singurele relevante pentru ierarhia dificultăţilor limbii – câteva sunt mai cunoscute în română, fiind reproduse (în diverse variante) în culegerile de folclor: „Capra calcă piatra/ Piatra crapă-n patru“… şi „Bou breaz bârlobreaz/ Din boii bârlobrezenilor...“. Dificultatea stă în general în a rosti grupuri fonetice care cer mişcări articulatorii mai complicate şi mai ales în repetarea lor la distanţă mică, cu câte o uşoară variaţie. Jocurile fonetice româneşti se bazează mai ales pe rostirea alternată a oclusivelor şi a vibrantei „r“; nu sunt totuşi foarte dificile, nici foarte spectaculoase. În prezent, probele de dicţie au un caracter destul de specializat, fiind continuate, de exemplu, în exerciţiile actoriceşti. Ruptura dintre scris şi oralitate face ca în educaţia lingvistică obişnuită rolul lor să nu fie prea mare[10]. Familiaritate
Normele sociolingvistice de folosire a numelor de persoană – însoţite sau nu de un termen de politeţe, cu numele singur, cu prenumele abreviat sau întreg – permit numeroase variante de adaptare la situaţia de comunicare, la raportul dintre vorbitori şi la contextul lingvistic propriu-zis. În presa românească din ultimele săptămâni, un proiect de lege despre care s-a scris foarte mult a fost numit, frecvent, Legea lui Ticu sau chiar Legea Ticu (de exemplu, în RL 2501, 1998, 1 şi 3; ib. 2502, 2 şi 3 etc.). Folosită pe jumătate în glumă (în stilul familiar şi minimalizator al presei naţionale), pe jumătăte în serios (din nevoia de dezambiguizare şi de economie a expresiei), formula s-a impus. Nu e prima dată când un nume de familie relativ banal (în mod tipic‚ un nume în -escu) e abandonat în favoarea unui prenumelui care, fiind mai rar, are putere distinctivă mai mare. Rolul individualizator îl poate juca, aşa cum se vede, chiar un hipocoristic, care are avantajul evident al scurtimii. Totul depinde, însă, de codul sociolingvistic, de normele politeţii, care permit sau nu asemenea variaţii de desemnare. În română, normele par să fie destul de permisive. Ca şi adresarea cu persoana a II-a singular (tutuirea), se poate ca recursul la prenume în situaţii publice să fie legat de modele recente sau de unele foarte vechi, să corespundă unui stil modern cu conotaţii „americăneşti“ sau să continue un tipar de desemnare şi de adresare vechi şi popular: sistemul tradiţional cel mai răspândit se baza pe identificarea individului prin numele de botez, la nevoie şi prin indicarea ascendenţei sau a rudeniei prin alte nume de botez şi prin porecle. Numele de familie e, în parte, o realitate a sistemului oficial, legată de şcoală, armată, administraţie. De altfel, în ciuda recomandărilor din manualele de „bune maniere“, asocierea unui prenume cu un termen de politeţe („domnu’ Nae“) nu e deloc rară în comunicarea orală, iar identificarea doar prin numele de familie, fără termen de politeţe, e simţită uneori ca ofensatoare, deseori ca artificială. Probabilitatea diverselor combinaţii pare să indice faptul că de multe ori prenumele continuă să funcţioneze ca adevăratul nume, individualizator. În presă, evocarea nonşalantă a lumii politice contemporane preia din oralitatea colocvială modelul desemnării prin prenume sau prin hipocoristicul acestuia. Dincolo de menţionarea postumă în scris a lui nea Nicu, actualitatea politică a adus în discuţie nume noi. Chiar în absenţa unor probe statistice, pare evident că Ion sau Nelu[11] au fost mai puţin folosite, între 1990 şi 1996, decât Emil şi Milică[12] din 1996 până în 2000 (a se vedea colecţia Academiei Caţavencu): faptul se explică nu numai prin lungimea numelui de familie Constantinescu, dar şi prin capacitatea de individualizare mai mare a unui prenume mai puţin frecvent. Fenomenul se înregistrează şi cu alţi politicieni: dacă Virgil nu mai e în centrul atenţiei, referirile la Vadim rămân constante[13]. Există şi un alt domeniu în care recursul la prenume e destul de frecvent: varianta orală (în special didactică) a criticii şi a istoriei literare româneşti admite desemnarea unor scriitori prin prenume: Camil, Hortensia, Nichita, Matei(u)[14]. În ultimul caz, explicaţia stă în nevoia de a distinge în familie (Mateiu/Ion Luca); în celelalte, însă, decisivă e originalitatea prenumelui în raport cu numele – poate şi cu motivaţii suplimentare, pentru Hortensia, legate de desemnarea feminină şi de lungimea numelui de familie.
„Şturlubatic“
Evoluţia limbii române predispune către anumite alegeri, menţinând unele tensiuni speciale: între neologismul cult şi termenul popular, între cuvântul popular „neaoş“, acceptat şi clişeizat de tradiţia ornant-literară şi cel de uz subteran, privit cu oarecare suspiciune. În fond, chiar limba de lemn cuprindea, în varianta ei populistă, anumite elemente de oralitate folclorică, unele amintind de convenţiile literare sămănătoriste. De aceea, şi în analiza oralităţii publicistice de azi merită să fie făcute o serie de disocieri, printre care cea între elemente populare preluate din oralitate şi care stabilesc legătura textului jurnalistic cu stilul conversaţional al momentului – şi elemente populare de sursă predominant literară, care pot crea o impresie de oralitate dar se folosesc de fapt mai mult în scris; acestea din urmă contribuie la a marca specificul stilului publicistic în contrast cu discursul cotidian. Mi se pare de pildă interesant că anumite cuvinte considerate populare sau regionale, deci de uz limitat, revin destul de des în textele jurnalistice, ca alegere conştientă, „estetică“, impunând o modă care nu reflectă neapărat uzul oralităţii colocviale. Un asemenea cuvânt e adjectivul
şturlubatic: pentru care, de altfel, principalele dicţionare
româneşti (DLR, DEX) au selectat ca formă de bază varianta fonetică
sturlubatic şi definiţia „neastâmpărat“. În DLR (Tomul X, partea
a 5-a, Litera S) găsim de altfel numeroase variante ale cuvântului:
sturlubatec, sturluiatec, sturluibatic, strolobatic, strulibatic,
ştrulubatic, şturbulatic etc. Incertitudinile formei sunt legate
de cele asupra originii: DLR trimite la verbul a sturluiba,
care figurează în dicţionar cu „etimologie necunoscută“; şi alte lucrări
lexicografice româneşti acceptă această soluţie. Publicistica asigură
adjectivului popular o circulaţie nu foarte spectaculoasă, dar stabilă;
forma preferată azi e însă, spre deosebire de cea a dicţionarelor,
cea cu ş- la iniţială (rămâne însă indecisă în uz oscilaţia
între terminaţia -ic sau Adjectivul în discuţie nu pare să mai facă parte din vocabularul activ al multor vorbitori de română, dar continuă să caracterizeze anumite stiluri personale. Relativa sa frecvenţă în uzul actual mi se pare a avea două explicaţii principale: una este existenţa unor surse literare; cuvântul apare la Creangă („o sturlubatecă şi… o leneşă de fată ca aceasta“, de unde e preluat şi difuzat pe canale didactice, prin glosare, comentarii, analize. A doua explicaţie e mai hazardată: s-ar spune că un anume simbolism fonetic, combinaţia expresivă de sunete (care poate ridica chiar dificultăţi de pronunţie), tipică unor calificative cu valori peiorative[15], îi atribuie un oarecare interes, ca unei „curiozităţi estetice“. Oricum, următaoarele ediţii ale dicţionarelor vor înregistra probabil varianta fonetică preferată de uzul actual.
[1] Cuvântul sor(u) e desigur feminin: moştenit din lat. soror, substantiv de declinarea a III-a, a conservat până târziu o formă atipică pentru feminine, regularizată până la urmă prin modificarea analogică a terminaţiei în acord cu genul. În citatul din Ispirescu, forma sor e probabil aleasă pentru a da iluzia unui acord în gen cu substantivul determinat, somn (mult mai inacceptabil ar fi părut „un somn soră... “). [2] Graur 1962, reluat în Graur 1970. [3]
Şipropriu ºi personal, direct şi personal – „şi-a făcut o biserică
proprie şi personală“ (AC 19, 1999, 13); „actualul colonel T.G. se
ocupă direct şi personal de asigurarea securităţii traseelor preşedintelui“
(RL2462, 1998, 2).
[4] Creangă 1970, I: 189-181. [5] Creangă 1970, I: 98. Tohăneanu 1969 discută aceste structuri în capitolul „Limbajul coţcăresc“, observând că „tiparele gramaticale sunt contrazise de conţinutul turnat în ele“ (p. 173). [6] Creangă 1970, I: 204; cf. nota aparţinând lui I. Iordan, p. 382. V. şi Graur 1970: 160-167, Tohăneanu 1969: 184. [7] Pentru o explicaţie a structurii sintactico-semantice a expresiilor de tipul a o pune de mămăligă, v. Pană Dindelegan 1994. [8] Caragiale 1959, I: 18. [9] Acest fapt nu e totuşi neobişnuit: se ştie că anumite tipuri de mesaje orale nu au neapărată nevoie de o etichetă, de un nume, pentru a circula: structura lor şi mai ales formulele introductive sunt suficienate pentru recunoaştere. E normal ca un proverb să fie introdus prin „vorba ceea“, iar circulaţia bancurior nu se bazează pe identificarea explicită a speciei, fiind suficient un semnal de tipul „o ştii pe aia cu…?“ [10] Poate şi ca o consecinţă a acestei neglijări moderne a oralităţii, multe texte scrise conţin fraze în care repetările unor grupuri de consoane au dificultatea unor veritabile „frământări de limbă“ („Excesul de accize“ – titlu, în RL 702, 1992, 1; „Ultimul act al unui rapt legiferat“ – titlu, id. 1729, 1995, 3); acestea nu sunt însă condamnate de nici o normă şi nici temperate de vreun exerciţiu. [11] Pentru a-l desemna pe Ion Iliescu, preşedinte al României în perioada 1990-1996. [12] Pentru a-l desemna pe Emil Constantinescu, preşedinte în perioada 1996-2000. [13] E vorba de politicienii Virgil Măgureanu şi Corneliu Vadim Tudor. [14] Pentru Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Nichita Stănescu, Mateiu Caragiale. [15] Graur 1959, Puşcariu 1976: 86.
|
|
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> |
|
©
Universitatea din Bucuresti 2003.
|
|