 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--
|
 |
 |
|
|
4. Subiectivitate şi afectivitate în limbaj
Aproape toată lumea consideră astăzi că un defect general al discursului public românesc – şi mai cu seamă al celui din mass-media – e gradul crescut de subiectivitate; se observă că autorii îşi stăpânesc cu greu propriile porniri, simpatii şi antipatii şi nu reuşesc decât rareori să găsească echilibrul adevăratului profesionalism, tonul neutru al informaţiei; personalitatea fiecăruia e hipertrofiată, vorbitorul e tentat să dea verdicte, lecţii, să creadă că opiniile sale sunt de cel mai mare interes pentru potenţialii interlocutori. Comparaţia între diverse tipuri de texte publicistice româneşti şi corespondentele lor din presa străină e un prilej de a sesiza diferenţe şi de a întări opiniile de mai sus. O cât de sumară parcurgere a presei de tip România mare, caracterizate prin dezlănţuiri de vulgaritate greu suportabile, poate să conducă chiar la nostalgia pseudo-jurnalisticii din anii cenzurii totalitare. Probabil că pentru mulţi cititori atacurile violente şi limbajul bazat pe insultă şi batjocură grosolană pot înnobila amintirea unor impersonale comunicate din „Scânteia“de ieri şi pot conduce către a prefera confortul unor texte banale din gazetele de azi. La urma urmei, o voce care nu spune nimic e preferabilă celei care înjură.
O distincţie terminologică
E pusă, de fapt, în discuţie subiectivitatea limbajului publicistic. Problema este mai generală şi se bazează pe o ambiguitate fundamentală. Nu subiectivitatea e de reproşat discursului publicistic contemporan, ci – în forme variind de la extremismele rudimentare până la obsesiile, speranţele şi deziluziile discret formulate prin strategii auctoriale dintre cele mai subtile – afectivitatea. Diferenţa dintre cele două noţiuni – pe care uzul le echivalează cu uşurinţă – e foarte mare; confuzia are însă şi ea o tradiţie teoretică. O întreagă direcţie a stilisticii s-a ocupat de limbajul afectiv văzut ca expresie perfectă a subiectivităţii; sfera acesteia din urmă e totuşi cu mult mai largă. Stilistica lui Charles Bally trata programatic faptele de limbaj din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv; în linia lui, Iorgu Iordan a înregistrat şi a comentat un foarte bogat material de cuvinte şi construcţii care „exprimă (...) stările noastre sufleteşti de natură afectivă“(Iordan 1975: 13). Se făcea în mod constant o distincţie între sensul intelectual – conceptual, obiectiv – şi cel afectiv – „care arată oarecum poziţia subiectivă, reacţia sentimentală a individului vorbitor faţă de noţiunea respectivă“(id. ib.). Nu alta era poziţia lui T. Vianu, în celebrul său studiu asupra „dublei intenţii a limbajului“(Vianu 1941): opoziţia dintre funcţia „tranzitivă“şi cea „reflexivă“a limbii presupune o echivalare a intelectualului cu universalul pe de o parte, a afectivului cu individualul pe de alta. Subiectivitatea s-ar manifesta, aşadar, în primul rând prin afectivitate. Semnificaţia dată subiectivităţii de lingvistica modernă e însă alta; într-un articol fundamental din 1958[1], E. Benveniste o consideră un dat inerent şi un produs al limbajului, care oferă vorbitorului posibilitatea de a spune eu – deci de a se constitui ca subiect. Limbajului îi e proprie subiectivitatea, manifestată prin vorbire şi prevăzută de mecanisme diverse: pronumele personale, adverbele care organizează spaţiul şi timpul în jurul subiectului şi în funcţie de el (axa aici – acum), sistemul timpurilor verbale, modalizatorii etc. Se observă imediat că toată această reţea de forme şi valori se situează la un nivel de mare generalitate, care nu depinde de aspectul emotiv al limbajului; prezenţa subiectului vorbitor se poate face simţită şi în absenţa mărcilor afective. Revenim astfel la dualitatea de la care am pornit. A respinge, astăzi, din discursul public românesc surplusul de afectivitate (manifestată lexical ori sintactic, în cuvinte valorizante sau construcţii exclamative, în interjecţie, injurie, batjocură, elogiu etc.) nu trebuie să însemne un refuz al subiectivităţii. Teoretic, acest lucru nici n-ar fi posibil; în fapt, există precedentul limbajului de lemn, a cărui diminuare până la dispariţie a subiectivităţii a determinat caracterizarea sa ca nonlimbaj, ca antilimbaj, impropriu comunicării (Thom 1993). În acest caz, subiectivitatea (anulată de construcţiile impersonale, de absenţa raportării la prezent etc.) s-a dovedit independentă de componenta afectivă (păstrată într-o anumită măsură în lexicul festivist, superlativ). Reacţia faţă de vidul creat de acest limbaj a constituit-o regăsirea individualului, reapariţia unui eu care vorbeşte în condiţii de comunicare bine determinate, într-un context dat şi cu un destinatar real. O astfel de subiectivitate nu trebuie în nici un caz pierdută; nimeni n-o obligă să fie sufocată de afecte. În vreme ce afectivitatea poate fi gregară şi încremenită în clişee, sensul şi demersul intelectual pot fi foarte personale, individualizatoare. Rămâne deschisă problema interlocutorului: contactul cu acesta pe latura afectivă ar părea mai uşor de realizat, dar e foarte fragil. Grupul de interlocutori câştigaţi prin „contract“ afectiv poate să crească doar din motive extralingvistice şi extraculturale (ca urmare a unui nou conflict social, de pildă); interlocutorii unei comunicări subiective (în sensul arătat mai sus) dar nonafective sunt tot un grup restrâns, dar care are şansa de a spori prin educaţie.
Calificarea inutilă
Există în limbajul jurnalistic o tendinţă, destul de veche, de folosire în exces a adjectivelor calificative: previzibile, clişeizate, aproape tautologice. Rolul lor principal este de a exprima o afectivitate convenţională; în plus, li se atribuie şi o îndoielnică valoare de reliefare, de amplificare. Categoria cea mai izbitoare este alcătuită – în ştirile de senzaţie ale presei „populare“ – din termenii standard de calificare a actelor criminale. Registrul afectiv simplificat cuprinde două sentimente fundamentale: indignarea şi compătimirea; exprimarea lor capătă inevitabil un aer naiv şi, prin abuz, involuntar comic. Asocierea între anumite cuvinte de bază (crimă, viol, asasinat, masacru etc.) şi o listă dată de adjective devine aproape obligatorie, mecanică. O crimă este neapărat „odioasă“, „abominabilă“, „oribilă“; ea va fi caracterizată, pentru variaţie, şi ca faptă „nelegiuită“ sau „josnică“. (Tot astfel, un accident este „tragic“ sau „groaznic“; un război nedorit – „mârşav“). Victima e desemnată de preferinţă printr-un substantiv precedat de adjectivul biet („aducând pe biata femeie în pragul disperării“, RL 31.08.1993, 9; „bietul animal înjunghiat“, RL 928, 1993, 6; „bietul soldat a fost eliberat o oră mai târziu, în stare de şoc“, RL 1304, 1994, 1) ori însoţit de adjectivul nevinovat, eventual marcat şi prin diminutivare: „trupuşoarele bebeluşilor nevinovaţi“ (EZ 1160, 1996, 3). Tot ce ţine de intenţiile criminalului primeşte epitete obligatorii: planul său este „diabolic“, „diavolesc“; gândul – „sălbatic“ sau „ticălos“. Uneori, tabloul e completat de apariţia celei de-a treia note sentimentale: satisfacţia morală în faţa pedepsei – care este „bine meritată“. În multe cazuri, valoarea afectivă a epitetelor e subliniată de plasarea lor înaintea substantivului determinat: „reuşita diavolescului plan“ (RL 1846, 1996, 11); „filmul odiosului asasinat“ (RL 716, 1992, 2); „oribilul masacru“ (EZ 1160, 1996, 3). Adjectivele în discuţie apar ca inutile în măsura în care simpla descriere a faptelor sau chiar termenul de desemnare (măcel, masacru) sunt suficiente pentru a caracteriza o situaţie; a vorbi despre un „masacru oribil“ implică riscul de a presupune că există şi masacre mai puţin sau deloc oribile. Excesul de subiectivitate este resimţit ca artificial şi mecanic mai ales când restul frazei e cât se poate de neutru-administrativ, rezultând astfel un stil hibrid: „făptaşul avea discernământ critic în momentul comiterii nelegiuitei fapte“ (Dracula 11, 1993, 2). Cele mai multe clişee sunt rezervate agresorului; poziţia acestuia e de altfel marcată şi prin specializarea unor substantive dominate de implicarea afectivă, de expresia indignării. Pe lângă determinarea prin adjective („odiosul criminal“), apar aşadar desemnări nominale ca bruta, bestia, monstrul, ori sintagme clişeizate precum fiara turbată, fiara cu chip de om etc. La forma extremă a stilului bombastic şi naiv se ajunge prin acumulare: „Depistate la timp, brutele au fost arestate. Acum urmează ca instanţa de judecată să le împartă la fiecare pedeapsa bine meritată pentru josnica faptă comisă“ (RL 949, 1993, 6); calificativele devin un tic stilistic, tinzând să apară pe lângă fiecare substantiv: „nu bănuie ce gânduri ticăloase îi umblă prin capul hidos de fiară turbată“ (EZ 1115, 1996, 4).
Limbaj hiperbolic şi confuzii semantice
Tendinţa gazetărească de a aluneca în exagerare, manifestată mai ales în ştirile de senzaţie, conduce adesea la utilizarea nemotivată a unor termeni spectaculoşi, hiperbolici; rezultatul e involuntar comic în măsura în care cititorul recuperează din text informaţia contradictorie şi descoperă un final ceva mai fericit al tragediilor anunţate. Confuziile semantice sunt atât de răspândite şi ţin, în fond, de funcţionarea normală a limbajului, în care contextul elimină multe ambiguităţi, încât în general nu merită o discuţie prea amănunţită. Cât timp nu devin sistematice, nu sunt preluate de mulţi vorbitori şi nu duc la schimbarea sensului unui cuvânt, ele rămân simple accidente. Există totuşi cazuri în care neglijenţele de moment – folosirile improprii ale unor cuvinte – sunt decisive în raport cu realitatea-limită pe care enunţurile în care ele apar o descriu. Cuvântul execuţie este, de exemplu, folosit într-un text jurnalistic pentru o bătaie mai dură, soldată cu rănirea unui sătean de către o rudă: titlul anunţă că „În faţa Primăriei din Cioate-Vaslui, şase copii au asistat la execuţia tatălui lor“ (EZ 971, 1995, 3). Substantivul execuţie are, pe lângă o serie de sensuri care nu intră în discuţie aici, pe cel, foarte clar, de „supunere a unui condamnat la pedeapsa cu moartea“ (DEX). Autorul articolului l-a folosit, probabil, influenţat de unele sensuri figurate, extinse, hiperbolice sau ironice ale verbului a executa. Într-o altă ştire, contradicţia se desfăşoară în limitele unei singure fraze; nenorocirea anunţată de un cuvânt folosit impropriu – fatal – este anulată de relatarea faptelor: unei femei care „a confundat un spray paralizant cu fixativul pentru păr“, „spray-ul i-a fost fatal, deoarece cu mare greutate şi-a revenit din leşin“ (RL 1099, 1993, 9). Între sensurile adjectivului fatal, singurul actualizat în sintagme ca greşeală fatală, lovitură fatală, accident fatal, a-i fi fatal... etc. este „care pricinuieşte moartea“ (DEX). Mai gravă mi se pare (prin proporţiile faptului relatat şi prin referirea la instituţii) confuzia din titlul „Secţia 3 de poliţie a întreprins o razie de proporţii pentru stârpirea aurolacilor-infractori“ (EZ 776, 1995, 4). Verbul a stârpi este explicat în DEX ca „1. a face să dispară cu desăvârşire o specie de animale sau de plante (dăunătoare); a extermina“; 2. A face să dispară (pentru totdeauna) un rău, un flagel“. Dicţionarul rămâne eufemistic, neindicând decât prin sinonimul „a extermina“ posibilitatea de a fi stârpiţi, în afară de animale sau plante, şi oamenii. DLR este mai puţin echivoc, ilustrând cu multe citate sensul „a omorî în masă (şi cu sălbăticie); (complementul indică seminţii, neamuri, popoare sau colectivităţi de fiinţe) a face să dispară complet; a distruge, a extermina, a masacra, a măcelări“ etc. Folosirea improprie poate fi explicată în exemplul citat fie printr-o aproximare a sensului (a stârpi fiind înţeles, poate, de autor, ca „a alunga“, „a îndepărta“), fie, mai curând, prin confuzia între aplicarea la un fenomen şi aplicarea la persoane (deci între primul şi cel de al doilea sens de dicţionar), intenţia evocată în text fiind cea de „a stârpi“ fenomenul. Deşi asemănătoare cu celelalte două cazuri – şi aici continuarea textului contrazice implicaţiile dramatice ale titlului – improprietatea nu numai că ilustrează clişeele senzaţionalului, dar implică şi riscurile de a propaga, involuntar, un discurs extremist.
|
|
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> |
|
©
Universitatea din Bucuresti 2002.
|
|