 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--
|
 |
 |
|||
|
7. Clişeele şi deconstrucţia lor
Proliferarea sintagmelor fixe atestă nevoia de clişee a limbajului jurnalistic, aflat permanent în căutare de formule prestabilite, care să confere o anumită pregnanţă îmbinărilor celor mai banale. Ceea ce se poate spune în foarte multe feluri e redus sistematic la câte un astfel de tipar, care comunică informaţia nouă într-un cadru deja familiar cititorului. Reacţia cea mai eficientă la clişeizarea limbajului este cea produsă din interior: percepţia suprasaturaţiei generează adesea parodii, determină reluarea în cheie ironică a clişeelor şi includerea lor în jocuri de cuvinte. „În derivă“
Între clişeele care pot fi atribuite fără multă ezitare stilului publicistic – fiind greu de asociat cu alt registru al limbii, solemn ori familiar – mi se pare caracteristică formula în derivă. Clişeul aparţine unei tradiţii autohtone a publicisticii în „limbaj de lemn“, fără a fi însă clar marcat ideologic: ceea ce îi permite să persiste, cu avantajele pe care le oferă comodităţii noastre orice formulă prefabricată, cu sens destul de imprecis. Formula e preferată în titluri, de genul Minori în derivă; în alte două exemple, e vorba de Documentarea în derivă şi de Trei destine în derivă (RL 1009, 1993, 14 şi 1016, 1993, 14). Fără a fi, desigur, între fenomenele grave ale limbajului publicistic actual, convenţionalismul titlurilor de mai sus rămâne supărător. În primul rând, în derivă e o metaforă clişeizată şi abstractizată, până la pierderea legăturii cu sensul şi contextul de origine. Ca în atâtea alte cazuri, acestea sunt latente, reactualizabile uneori, în combinaţiile cu un determinant prea general (precum documentarea de mai sus) ori prea concret (să zicem, „trenuri în derivă“). Termenul derivă aparţine unei sfere lexico-semantice care a produs un număr considerabil de metafore convenţionale: cea a navigaţiei (cu valuri, uragane, cârmaci, corabie, catarg etc.). De altfel, DEX-ul înregistrează doar sensul tehnic din navigaţie al derivei din expresia a merge (sau a fi) în derivă: „a pluti în voia vânturilor şi a valurilor“. Evoluţia metaforică e previzibilă, ca şi diluarea, prin abuz, a sensului „la voia întâmplării“. Formula în derivă descrie o stare, păstrând în vag şi în implicit logica alegoriei: nu e indicată „direcţia bună“, nu se spune care sunt „vânturile/valurile“care impun devieri traseului dorit. Din cauza conţinutului implicit, clişeul rămâne marcat de o atitudine banal–moralizatoare, asociată cu sistemul de valori în care a fost folosit mai intens. E o posibilă explicaţie pentru proasta impresie pe care o produce: pentru că e clişeu, dar şi pentru că presupune abaterea de la normele şi „direcţia“unui sistem rigid. Formula e în acelaşi timp specifică stilului nominal, care se dispensează de precizarea şi de contextualizarea prin verb, şi ilustrează chiar un tipar destul de răspândit, pe care îl urmează şi alte construcţii cu prepoziţia în: în derută („Poliţia în derută“), în impas („Agricultura în impas“) etc. În derivă rămâne mai ales un exemplu pentru asocierea dintre metaforism şi atitudinea oficial–moralizatoare.
„Foc verde“
Mai multe sintagme echivalente, constituind un clişeu al limbajului jurnalistic actual, folosesc culoarea verde ca simbol al permisiunii, al „liberei treceri“. Se vorbeşte astfel de „foc verde“, „lumină verde“, „semnal verde“– şi, cu o semnificaţie suplimentară, de „linie verde“sau de „undă verde“. Expresiile provin din terminologia transporturilor (navale, feroviare şi rutiere), fiind în general calchiate sau adaptate după construcţii similare străine. „Foc verde“e cea mai absurdă, cea mai puţin motivată dintre variantele citate; ea traduce expresia franceză feu vert: în franceză, feu înseamnă „semnal luminos“, inclusiv, în circulaţia rutieră, „lumină a semaforului“. Sintagma a căpătat în ultimul timp sensuri figurate; în dicţionarele franceze actuale (Lexis, Petit Robert) este înregistrată şi expresia „donner le feu vert“, cu sensul „a autoriza (o acţiune); a permite (cuiva) să acţioneze“. În română foc nu are o semnificaţie similară celei din franceză; e drept că DEX îi înregistrează un sens tehnic (desigur, calchiat) – „lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigaţia pe apă“– dar e evident că circulaţia sa e limitată şi nu poate motiva o folosire figurată. Formula „foc verde“este deci opacă, şi doar frecvenţa de folosire, existenţa variantelor mai clare şi sensul convenţional al adjectivului verde permit să fie înţeleasă. Faptul că într-un citat precum „Foc verde pentru negocierile de pace“(RL 1732, 1995, 8) autorul se dispensează de a marca în vreun fel ineditul expresiei (prin sublinieri, ghilimele etc.) e un semnal al impunerii ei. N-ar fi, în fond, prima dată când o sintagmă neanalizabilă se impune în uz. Putem fi mulţumiţi că nu a fost calchiată şi expresia întreagă – a da foc verde – care ar fi sunat şi mai comic. Sintagma echivalentă „lumină verde“este în schimb tradusă din engleză, unde green light se referă tot la semnalul folosit în trafic pentru a permite accesul, calea liberă. Sensul special al expresiei poate fi înţeles în română doar cu ajutorul contextului: „Domnul S. a primit «lumină verde»“(titlu; în RL 681, 1992, 3). „Semnalul verde“rămâne în română, datorită sensului neechivoc al lui semnal, combinaţia cea mai transparentă pentru a simboliza permisiunea de trecere: „La semnalul verde al Fondului Modetar Internaţional şi-au deschis pungile Banca Mondială, programul PHARE... „ (Libertatea 1331, 1994, 3). În unele cazuri, distanţa dintre sensul figurat şi cel propriu este minimă: „50 de trenuri-navetă aşteaptă remorcarea şi semnalul verde pentru a porni spre cele aproape 30 importante termocentrale“(RL 1026, 1993, 1). „Undă verde“ (înregistrată în 1982 în DCR, apoi şi în DEX-S, în 1988) desemnează în sensul propriu un sistem automatic de coordonare a traficului, de sincronizare a semafoarelor, datorită căruia vehiculele o dată pornite întâlnesc constant doar culoarea verde. În sensul figurat, expresia indică ceva mai mult decât semnalul verde: e o permisiune hiperbolizată, implicând un şir de facilităţi, siguranţa de a întâlni în cale doar porţi deschise. Alături de ea, circulă cu sensul figurat şi linie verde: „Desigur, este vorba de finanţarea externă, a cărei «linie verde» trebuie s-o dea experţii FMI“(Cotidianul 283, 1993, 1); „S-a dat «linie verde» Ministerului Transportului de a stopa existenţa (...) firmei «Expres Pilot»“(RL 1076, 1993, 2).
„Fără frontiere“
Determinantul fără frontiere s-a răspândit la noi după 1989, probabil mai ales din traducerea titulaturii organizaţiei „Médecins sans frontières“. Sensul metaforic al sintagmei evocă, în mod destul de transparent, circulaţia liberă, interesul uman transnaţional; ea este deci foarte potrivită pentru organizaţii internaţionale pentru care structurile statale sunt nesemnificative. Formula a avut succes‚ extinzându-se asupra denumirii mai multor asociaţii de profesionişti (pe lângă cele existente deja pe plan internaţional, au apărut certe inovaţii autohtone). Un reflex al modei care a transformat formula în clişeu a fost, de exemplu, apariţia în săptămânalul Academia Caţavencu a unei combinaţii parodice ingenioase prin natura ei paradoxală: Grănicerii fără frontiere (AC 12, 1992, 7). Nu foarte departe de absurdul intenţionat al acestei asocieri se situează cel involuntar contradictoriu din textul „această dorinţă de promovare a românismului, care a făcut din domnul Gherman un adevărat ambasador fără frontiere“(JN 232, 1994, 16). Aplicat unui singur personaj şi nu unui grup, asociat unei funcţii care presupune existenţa diferenţelor statale şi unei „misiuni“determinate etnic, atributul fără frontiere capătă un sens destul de vag, evocând mai ales disponibilitatea de mişcare, de circulaţie, nu „fără“, ci „dincolo de“frontiere. Presiunea modei duce la apariţia clişeului în contexte în care inadecvarea semantică e evidentă. În spatele unora dintre utilizări se ghiceşte acţiunea seriei sinonimice foarte bogate care asociază frontierei cuvintele graniţă, hotar, limită etc. În formularea „insolenţa fără frontiere a lui Smirnov“(RL675, 1992, 8) e supărătoare ambiguitatea unei asocieri pe jumătate banale, pe jumătate inovatoare, care pare să trimită, în primul moment, la sintagma din titulaturi, nepotrivită în text şi se decodează, apoi, prin echivalenţa frontiere – limite, margini: insolenţa „fără limite“este, evident, una „mare, enormă, nemăsurată“. Frontiere rămâne însă un termen prea concret pentru sensul vizat de autor; asocierile produse sunt contradictorii pentru că sintagma e pusă în legătură cu numele un personaj politic care în acel moment se definea tocmai prin ambiţia de a trasa frontiere. E posibilă şi o altă interpretare a formulei, pentru a-i motiva utilizarea în contextul dat: insolenţa ar fi fără frontiere dacă devine „contagioasă“din punct de vedere politic, pentru că se extinde dincolo de frontierele existente, neţinând cont de ele. Fragmentul din care am citat nu conţine însă indicii care să favorizeze o asemenea remotivare semantică. Fenomenul e mai general: clişeele (mai ales cele publicistice) au tendinţa de a se impune în text în ciuda nepotrivirilor logice pe care le produc. Autorii lor le utilizează fie inconştient, ca automatisme ale memoriei, fie sperând într-o recuperare de sens prin asocieri vag metaforice. Jocul de cuvinte gratuit e preferat, ca în atâtea alte cazuri, exactităţii logice.
„… care ne doare“
Verbul a durea se construieşte cu un subiect care desemnează sursa interioară a durerii fizice, sau mai curând locul ei de apariţie: „mă doare capul / piciorul stâng / o măsea etc.“Sensul moral al unui subiect de tipul inimă, suflet produce şi o modificare semantică a verbului. Alunecările dinspre interior spre exterior, de la loc spre cauză, de la domeniul fizic spre cel moral sunt de altfel căi fireşti ale evoluţiei semantice. A durea are sensul „a îndurera, a întrista“în combinaţia cu un subiect-sursă exterioară, cauză a suferinţei morale: „mă dor vorbele tale“, „m-a durut plecarea lor“, „ce te doare?“etc. O construcţie similară cu sens moral avea şi doleo latinesc, dar refacerea ulterioară pe teren românesc pare mai probabilă decât păstrarea ei neîntreruptă în evoluţia din latină în română. Jocul între cele două sensuri ale construcţiei cu a durea – loc interior / sursă exterioară, durere fizică / suferinţă psihică – e folosit de Eminescu pentru a induce o confuzie a planurilor şi chiar a personajelor: „Mă dor de crudul tău amor / A pieptului meu coarde, / şi ochii mari şi grei mă dor, / Privirea ta mă arde“(Luceafărul)[1]; tot la Eminescu apare şi construcţia verbului a durea cu subiect gramatical uman: „tu mă dori şi mă cutremuri“(Scrisoarea IV)[2]. A dureaexistă însă şi în ipostaza de clişeu publicistic: marcat de patetism, adesea de hiperbolă (când sursa suferinţei e relativ neînsemnată sau convenţională) şi atribuit aproape obligatoriu unui „pacient“colectiv: „ne doare indiferenţa / murdăria străzilor“etc. Clişeul produce abuzuri mai mult sau mai puţin previzibile, mai ales în contexte saturate de figuri retorice. Artificialitatea e puternică în momentul în care valoarea figurată a verbului a durea e asociată cu o valoare modificată (de exemplu, prin metonimie) a subiectului-cauză a suferinţei: „Harta care ne doare“(Românul 2, 1994, 3). De o preţiozitate ridicolă e şi asocierea, într-o banală descriere a unui parc neîngrijit, a cauzelor diferite pentru sensul concret şi pentru cel figurat al lui a durea. Lângă un tobogan e o piatră, de care copiii se pot lovi: „Doare lovitura, cum doare şi scârţâitul urât al leagănelor, care n-au mai fost unse din vremuri apuse“(RL 981, 1993, 10). Forţat e şi textul în care subiectul verbului a durea e o metaforă obscură, sugerând instrumentul de provocare a durerii: „În concluzie, stimaţi cititori, nimic nou sub soare: aceeaşi cămaşă de forţă – care ne doare“(RL 1006, 1993, 14). Alăturarea incoerentă a două metafore actualizează aproape inevitabil sensurile lor proprii. Un enunţ cu sens propriu despre „cămaşa de forţă care doare“e însă la fel de imposibil ca unul de tipul: „mă dor pantofii (care mă strâng)“sau „mă doare cuţitul (pentru că mă taie)“. O restricţie de combinare respectată de limba română în acest caz (chiar dacă poate fi încălcată de licenţe poetice, în cu totul alte contexte) impune ca subiectul-cauză exterioară să nu fie unul concret şi mai ales să nu fie un „instrument“. Lectura figurată a frazei jurnalistice citate mai sus nu e cu nimic mai fericită decât cea proprie, „cămaşa de forţă“apărând, în titlul articolului, într-un context metaforic derutant: „Transpirăm în aceeaşi cămaşă de forţă a nepăsării“. Din fericire, stilul „ornat“nu mai e, totuşi, dominant în publicistica românească.
Nume proprii şi clişee jurnalistice
În stilul jurnalistic, numele unor personalităţi politice ale momentului au o pondere însemnată, funcţionând ca veritabile repere ale actualităţii. Unele modalităţi de folosire a numelor proprii sunt chiar caracteristice acestui tip de limbaj. Într-un regim totalitar, citarea numelor poate fi supusă unor reglementări rigide: la noi, de pildă, în textele oficiale din anii '70-'80 acţiona interdicţia de a abrevia prin iniţială prenumele lui Nicolae Ceauşescu. Dezinvoltura unei prese libere permite, dimpotrivă, într-un stil umoristic şi ironic (care oscilează între depreciere şi simpatie), chiar trunchierea numelor (Stolo, Măgu) sau folosirea exclusivă a prenumelui şi a hipocoristicelor sale (Emil, Nelu). Sunt destul de frecvente şi derivatele ad-hoc de la numele de persoană: iliescian, văcăroist, funariot, jirinovskizare etc. Excesul îl reprezintă deformarea numelor prin grafii exotice sau jocuri de cuvinte facile, obicei de un gust foarte îndoielnic al presei de scandal. Un uz tipic, normal, în care se reflectă şi tendinţa lingvistică mai generală de reducere a flexiunii, constă în folosirea numelui de persoană ca un simplu determinant, cu funcţie de identificare. O formulă impusă mai de mult şi caracteristică limbajului politic (nu numai românesc) permite identificarea unui guvern prin numele primului ministru – „această perspectivă de pură cosmetizare a cabinetului Văcăroiu“(Libertatea 1331, 1994, 3); „Cabinetul Ciorbea“(EZ 1587, 1997, 1) – sau a unei legi ori a unui amendament prin numele persoanei care le propune: „adoptarea amendamentelor Sălăgean şi Popovici“(EM 40, 1994, 2); „excepţii de la plata «Taxei Băsescu»“(RL 2239, 1997, 19). Pe lângă aceste cazuri, se observă însă şi o extindere, predominant jurnalistică, a procedeului: numele ajunge să caracterizeze o idee, un proces sau un rezultat atribuit respectivei persoane: „concept Ion Iliescu: stabilizare macroeconomică“(RL 1453, 1995, 1); „accelerarea Văcăroiu“(RL 1628, 1995, 4); „Falimentul Văcăroiu“(RL 1031, 1993, 3) etc. Într-un anumit punct, structura care stabileşte prin nume un interval de timp – „au aruncat miliardele pe geam în anii Văcăroiu“(RL 2073, 1997, 9) – întâlneşte un alt model bine cunoscut. Propaganda deceniilor trecute vehicula intens formula hiperbolică Epoca Ceauşescu; în vreme ce aceasta era însă utilizată cu o intenţie laudativă, corespondentele recente sunt mai ales ironice şi depreciative. Stilul jurnalistic actual reproduce în acelaşi timp, în exces, un tipar alternativ, în care numele propriu apare la genitiv; acesta a avut ca model traducerea în română a unui celebru titlu de film din 1993 (Lista lui Schindler). Din paginile ziarelor se poate aduna o întreagă colecţie de parafraze ale respectivului titlu: „Lista lui Coşea“(RL 19.08.1994, 9); „Lista lui Toduţ“(EZ 711, 1994, 3); „interviul se încheie cu «Lista lui Tărăcilă», palidă sinteză a unui inexistent război cu marea corupţie“(Ziua 668, 1996, 12); „Lista lui Bădiloiu“(RL 2026, 1996, 8); „Lista lui Stan“(RL 2223, 1997, 7); „Lista lui Ulici“(Cotidianul 235, 1997, 1); „trebuie să se pronunţe dacă «lista lui Severin» are sau nu credibilitate“(RL 2299, 1997, 24). Transformarea în clişeu a titlului e atestată de micile modificări ulterioare, care îi atribuie un caracter oral şi familiar – „Lista lu' Mircea Sandu“(Ziua 1997, 1008, 3) – şi mai ales de construcţia parodică în care numele de persoană e substituit de cel al unei organizaţii: „când se va anunţa «Lista lui NATO»“(AC 7, 1997, 3).
Citat şi parafrază
S-ar putea să vorbim, în cea mai mare parte a timpului, în clişee: s-ar putea ca fomulele fixe, modelele dobândite treptat şi inconştient, automatismele de tot felul să ocupe, în enunţurile pe care le producem curent, un loc mai mare decât am vrea s-o credem. Creativitatea infinită a vorbirii e teoretic perfect adevărată – dar foarte vizibile sunt şi stereotipia, clişeele care reglează, cu minimum de efort, comunicarea cotidiană. Cu atât mai mult, parafraza evidentă şi citatul explicit apar ca o încercare de a domina, prin conştientizare, un mecanism, oricum foarte puternic, de producere a discursului. I se atribuie în mod obişnuit doar textului folcloric proprietatea de a se construi combinând elemente „prefabricate“– sintagme, figuri, versuri întregi: ceea ce în literatură apare ca intertextualitate e însă un fenomen prezent la toate nivelurile comunicării şi în cele mai diverse tipuri textuale. Odată cu schemele gramaticale ale limbii încep să se înveţe probabil. şi modelele construirii de texte – pe care le perpetuează infinite parafraze, sesizabile doar când sursa lor e celebră. Funcţia citatului reprodus ca atare sau parafrazat este nu atât de argument al autorităţii, cât de neimplicare totală a vorbitorului în propriul său act de discurs: el spune şi nu spune în acelaşi timp, manifestând adesea o deschidere către ludic. Şi nici nu e nevoie să ne referim la literatură, unde lucrurile sunt desigur mult mai complicate. ci pur şi simplu la limbajul cotidian, al conversaţiei relativ culte, sau la domeniul publicistic, în care parafrazeze după citate de mare circulaţie sunt folosite aproape în aceeaşi manieră. Un articol al Marianei Neţ (Neţ 1987) urmărea tocmai funcţionarea cvasi-autonomă şi emblematică a unor secvenţe de discurs literar preluate de limbajul cotidian şi transformate în clişee: datele interne ale acestei prefaceri (se înregistrau secvenţe serios modificate şi chiar forme inexistente, pseudo-citate) autoarea le găsea în contextul iniţial (opere cunoscute, formule repetate) şi în caracteristicile formale ale enunţurilor: scurtime, regularităţi prozodice, deviere de la normă. Categoria citatelor intrate în uzul curent al limbii e foarte prezentă în limbajul presei, în care variantele sunt produse (mai rar) de neglijarea corectitudinii iniţiale (fenomene de falsă memorie) şi (mai des) de parafraze intenţionate, de adaptare la contexte noi. Sursele sunt literatura (clasică) – evident Caragiale, Eminescu, dar şi Coşbuc, Arghezi şi – surprinzător? – Vlahuţă, cu tiparul extrem de productiv „Unde ni sunt...?“(completări moderne: teroriştii, torţionarii, gunoierii. senatorii etc.) –, apoi speciile de graniţă – proverbe, lozinci, texte ale unor melodii de mare popularitate – şi, în fine, autoreferenţial, discursul publicistic însuşi, din care sunt reluate şi parodiate formulele-tip.
Frecvenţa citatelor şi a micro-parafrazelor din Caragiale nu poate constitui o surpriză pentru nimeni: din pricini pe care nu e cazul să le discutăm aici, prezenţa lor în limbaj era şi înainte, e cu atât mai mult acum, prin recuperarea dimensiunii politice, inevitabilă[3]. Fragmentele de text preluate sunt de obicei nu citate fidele ci adaptări destul de libere, în care câteva repere lexicale şi structura de bază permit identificarea sursei. Cu sau fără introduceri explicite – „vorba lui nenea Iancu“– ele se apropie de modul de funcţionare prin legare de context al proverbelor, fiind însă mult mai suple decât acestea. Din discursul lui Farfuridi sunt adesea preluate trei secvenţe aflate în succesiune imediată. (Caragiale 1959, I: 174). Iată cunoscutul text – cu câteva, numai, din ecourile sale. Farfuridi : „Din două una daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica...“Ecouri: „Să se privatizeze, primesc, dar să nu se schimbe nimic“(Cuvântul 32, 1990 1, în textul unei caricaturi); „în zona «Azi», unde se revizuieşte, dar nu se schimbă nimic“(Expres 36, 1990, 8). Farfuridi: „ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale...“. Ecouri: „ceva ar mai trebui schimbat pe ici-colo, prin părţile esenţiale!“(Strada, 11, 1990, 1); ,,a salvat onoarea italienilor pe ici pe colo, adică prin părţile esenţiale !“(GBr 22-23 1990, 5); „Se pare că ele [registrele agricole] au mai fost şi măsluite, pe ici pe colea, prin punctele esenţiale“(RL 668, 1992, 11). Farfuridi: „Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!“. Ecou: „Din păcate, din această dilemă... nu pot ieşi“(RL 232, 1990, 1). Nu întâmplător, la fel de frecventă în preluări e şi celebra formulă din discursul lui Caţavencu: „industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire“. Variante: „privatizarea, care este magnifică, dar lipseşte în fapt cu desăvârşire“(Viitorul 119, 1990, 1); „comisiile sociale, vorba lui nenea Iancu, există... dar lipsesc cu desăvârşire“(Doina 2, 1990, 4). Ultimul exemplu e tipic pentru o adaptare defectuoasă: coordonându-se direct existenţa (şi nu superlativul aprecierii) cu absenţa, e produs un discurs imediat contradictoriu, rudimentar în raport cu modelul caragialian; infidelitatea faţă de original nu e din păcate salvată prin trimiterea explicită la autor. Dincolo de observaţiile de formă pe care examinarea variantelor le poate provoca, întrebarea care se impune priveşte criteriul selecţiei: de ce tocmai aceste citate şi nu altele devin clişeele cele mai frecvente? Secvenţele citate au ca mecanism comun proprietatea de a anula ceea ce au afirmat anterior şi de a coordona în modul cel mai firesc contradicţiile sau de a rezuma o situaţie disjunctă, dilematică. Preferinţa pentru aceste structuri (în rândul cărora se pot înscrie şi „curat murdar“, „famelie mare“, „Bravos naţiune“– Caragiale 1959, I: 102, 103, 83 etc.) e justificată formal (ele se caracterizează prin pregnanţă a expresiei, simetrie duală, şoc semantic) dar e simptomatică mai ales prin conţinut: pentru că exprimă judecăţi asupra unei realităţi contradictorii şi confuze, sau pur şi simplu false[4]. Dacă în textul de bază dominau efectele de confuzie şi absurd, mai ales pentru că formulele erau orientate către caracterizarea prin limbaj a personajului, parafrazele contemporane recuperează şi actualizează referentul: acesta impune un criteriu de adevăr, aşa încât absurdul se reduce la mistificare, la minciună. Accentul cade doar pe unul din termenii contradicţiei. Nu e întâmplător faptul că temele în jurul cărora se grupează aceste clişee sunt esenţiale în discursul public al actualităţii: transformarea (în opoziţie cu persistenţa) şi absenţa mascată de vorbe. Selecţia secvenţelor e desigur favorizată de calităţile lor estetice, dar se face în primul rând după un criteriu practic: citatele ajung să îndeplinească roluri „utilitare“, reducându-şi complexitatea şi ambiguitatea pentru a intra direct în comunicare. Oricum, ele funcţionează fără greş ca indicatori ai locurilor comune din discursul politic actual.
În ceea ce-l priveşte pe Caragiale, lucrurile sunt relativ clare: citatele din opera sa circulă de mult şi în diverse stiluri ale limbii, păstrându-şi valoarea rezumativă şi evocatoare pe care au avut-o iniţial, ca puncte-cheie ale textului. Mai curând ne pot oferi surprize citatele-clişeu din Eminescu: în primul rând pentru că în acest caz discursul poetic al posterităţii a operat deja o selecţie (ilustrată de Petrescu 1989 şi Bot 1990) peste care decupajul comunicării cotidiene nu se suprapune perfect; apoi, pentru că uzul cotidian nu selectează decât parţial după criterii estetice, privilegiind în schimb interese practice de comunicare, cărora le subordonează formulele preluate. Din Eminescu publicistica actuală foloseşte destul de des fragmente de enunţ clişeizate, supuse parafrazării şi încadrării în contexte neaşteptat de diferite de cele iniţiale. Fragmentele disparate, de multe ori marginale în textul din care provin, schiţează, prin insistenţa cu care reapar în contexte cotidiene, o lectură-tip, utilitară, a textului poetic. Citatele devenite material lingvistic uzual nu mai constituie argumente de autoritate, transformându-se în automatisme (auto)ironice. În conversaţia şi în publicistica zilei influenţa eminesciană nu e marcată de metafore fundamentale şi de sintagme-sinteză, ci de acele enunţuri sau fragmente de enunţuri care se adaptează mai bine unor variate contexte situaţionale. Aparţinând, evident, unora dintre textele cele mai cunoscute, astfel încât să poată fi identificate, respectivele fragmente par uneori simple automatisme, rod al asocierilor fixate tiranic în memorie. O preluare interesantă, cu toată sărăcirea pe care o aduce aplicarea unei idei filosofice la domeniul pragmatic-politic, o reprezintă parafraza primului vers din „Ce te legeni...“: „Ce te legeni, frontule…“(RL 228, 1990, 1)[5]. Aici funcţia citatului e aluzivă, sensul său depinzând de reconstruirea semnificaţiei globale a poemului (în care legănarea elegiacă devine prevestire a intrării sub semnul negativ, al sfârşitului) şi chiar de actualizarea versurilor-răspuns din textul sursă: „De ce nu m-aş legăna, / Dacă trece vremea mea !“. O metaforă generată de un text poetic anume devine astfel, prin simplificare, instrument al articolului politic. Există şi cazuri în care enunţul parafrazat este ales pentru că surprinde esenţa unui act de limbaj şi cuprinde un topos esenţial, precum secvenţa „Iară noi? noi, epigonii?“[6]. Interogaţia (retorică?) parafrazată – „Iară noi, noi, figuranţii ?!“(Contrapunct 25, 1990, 7) – corespunde perfect temei autodefinirii‚ având şi ingeniozitatea de a prevedea, de la început, un răspuns, înscris în chiar termenul folosit, aparent, pentru identificare (epigoni / figuranţi), dar având rol de valorizare. O categorie total diferită de parafraze după versuri şi sintagme eminesciene îşi bazează efectul pe surpriza unei modificări considerabile nu numai de context (ca în exemplele anterioare), ci şi de sens global. Acesta se converteşte uneori în opusul său, ca în cazul ideii de persistenţă, de permanenţă, valorizată pozitiv în contextul iniţial – „Cum am fost aşa rămânem“[7]– şi negativ în cel derivat: „Cum a fost, aşa rămâne?!“(titlu, în Dreptatea, 29.08.1990, 1, urmat de supratitlul: „Economia de piaţă“!). Exemplul e util şi pentru că ilustrează elementele de continuitate şi de diferenţiere ale parafrazei înseşi, cele din urmă fiind situate de data aceasta la nivelul persoanei gramaticale (I/III) şi al actului de limbaj: aserţiune pe de o parte, interogaţie exclamativă în celălalt caz. O altă parafrază destul de liberă, cu modificări de persoană, omisiuni sau substituiri de cuvinte şi pierderi de ritm, dar şi cam greoaie, ilustrează alt gen de modificare semantică, încorporând un joc de cuvinte bazat pe ambiguitatea dintre sensul propriu şi cel figurat: „Din haos ne-am născut şi ne-am întoarce în haos dar, de la o vreme, parcă prea îl invocăm…“(Phoenix 37, 1990, 16)[8]. Textul eminescian cel mai productiv în formule clişeizate este, cu siguranţă, Scrisoarea III: datorită cunoaşterii care îi e asigurată de repetata reproducere în manuale, dar şi pentru că se supune mai uşor simplificării în tipare politice, patriotice, istorice. În materialul care îmi stă la dispoziţie – dintr-o nesistematică lectură a publicisticii ultimilor ani – se întâmplă ca versul cel mai des citat, prin două fragmente complementare („tot ce mişcă-n ţara asta“şi „râul, ramul“)[9], să fie un substitut (hiperbolic, emfatic) pentru formulele obişnuite de desemnare a „globalităţii naţionale“: „Aveam senzaţia că «tot ce mişcă în ţara asta» se află sub controlul ochiului necruţător al Parlamentului“(Nu 32, 1990, 2); [domnul X] „va fi interlocutorul nostru, în fiecare marţi, pentru a dezbate împreună tot ce mişcă în ţara asta – în arene şi prin jurul lor“(Adevărul 586, 1992, 7). Surpriza schimbărilor de context culminează cu apariţia fragmentului într-un slogan publicitar (reclamă pentru un ziar): „Tot ce mişcă-n ţara asta într-o singură oglindă“(Expres 24, 1992, 16). Continuarea metonimică a versului e prea deviantă faţă de stilul jurnalistic pentru a fi folosită altfel decât într-un registru evident ironic: „Ministerul de Interne şi S.R.I.-ul ne vor înzestra râul, ramul cu aşa ciopor de trupe, că infractorii vor trece la şomaj“(AC 32, 1992, 4); „când candidaţii luptă între ei, în sfârşit, când râul, ramul luptă în general...“(AC 35, 1992, 1). Scrisoarea III furnizează şi o formulă ironică de desemnare a elitei: „toată floarea cea vestită a tenisului românesc“(TL 454, 1991, 6), „toată floarea cea vestită a mass-mediei“(AC 19, 1993, 6),[10] ca şi un clişeu al sărăciei mândre, adaptabil la situaţii diverse: „N-avem bani, dară iubirea de cultură...“(RL 1064, 1993, 16)[11] şi unul al orgoliului agresiv – „Directorul televiziunii sfidează falnic, fără păs, hotărârile unui coşcogea sindicat“(Expres 36, 1990, 1).[12] Dacă în ultimul exemplu se păstrează valoarea de caracterizare a citatului (şi, implicit, echivalarea personajului contemporan cu Baiazid), în alte situaţii dimensiunea ludică primează, efectul generat de contrastul dintre sintagma evocatoare a textului clasic şi evenimentul minor fiind pur parodic. Fragmentul preluat şi adaptat de citatul „cu o roză-n vârf de băţ“(Contrapunct 40, 1990, 2)[13] are o poziţie marginală, prea puţin semnificativă, în textul iniţial pe care îl evocă într-un context considerabil diferit. Recunoaşterea se produce totuşi uşor, printre altele şi pentru că modificarea sintagmei, substituirea „năframă“– „roză“, este contrabalansată de păstrarea numărului de silabe şi a ritmului iniţial. Mai extinsă şi mai explicită e reluarea aceleiaşi secvenţe în citatul parodic „Iată, vine un sol de pace cu-n program în vîrf de băţ – dl. Văcăroiu“(EM 15, 1993, 21). Din acelaşi text eminescian provin, de asemenea, un joc de cuvinte care operează un transfer parodic al sensului iniţial, de evocare a unui motiv de mândrie patriotică – „Noi suntem urmaşii, romii!“(Cuvântul 39, 1990, 5)[14], o invocaţie – clişeu al indignării şi al exasperării – „Unde eşti tu, Balzac, doamne...“(22 13, 1991, 4)[15], o formulă dinamică a „năvalei“: „papagalii de presă vin, vin, vin, calcă totul în picioare, răstălmăcesc totul...“(TL 455, 1991, 1)[16]. Exemplele sunt cu siguranţă mult mai multe; se poate însă observa, oricum, că toate citatele mai mult sau mai puţin modificate de mai sus aparţin părţilor retorice, discursive ale poemului eminescian (cu excepţia, discutabilă, a celui din urmă – descriptiv-retorizant). E un retorism de care publicistica pare irezistibil atrasă, scuzându-şi sau ironizându-şi slăbiciunea prin apelul la formule prefabricate clasice.
Aşa cum arătam mai sus, una dintre formulele de mare succes în momentul actual e şi celebrul titlu al lui Vlahuţă: „Unde ni sunt visătorii?…“(Vlahuţă 1963, 121). Enunţul are, ca principal atu, asemenea celui deja discutat din Epigonii lui Eminescu, capacitatea de a reprezenta perfect un act de limbaj şi o unitate tematică: interogaţia pe ton impetuos. E, în fond, varianta energică, implicată în actualitate, a nostalgicului şi filosoficului topos „Ubi sunt... ?“. Formula preluată de la Vlahuţă concordă cu atmosfera de stare de urgenţă şi participare pe care degajă o discursul jurnalistic. Variantele ei – în care e substituit mai ales nominalul – se definesc în funcţie de relaţia cu esenţialul pronume în dativ, ni: acesta exprimă o valoare complexă şi ambiguă, oscilând între apartenenţă, posesie, interes, destinaţie, implicând valori ale dativului posesiv şi ale celui etic. Pronumele ni (normalizat uneori prin substituire cu forma standard din limba literară, ne) apare într-un context normal, motivat de apelul la interesul public, naţional – „Unde ni sunt dizidenţii ?“(RLit 45, 1990, 2), „Cine ni sunt senatorii ?“(Expres 39, 1990, 8; cu o modificare suplimentară) – sau într-unul generator de umor prin contrast: „Unde ni sunt gunoierii...“(RLit 28, 1990, 2). Implicarea afectivă indicată de dativ e clar antifrastică în alte situaţii, ingenioase tocmai prin crearea de tensiuni – „Unde ne sunt torţionarii?“(OS 29, 1990, 7) – sau de acumulări de parafraze şi efecte fonice: „Terori au fost, terori sunt încă (dar unde ni sunt teroriştii ?)“(CLit 12-13, 1990, 14)[17]. Trecute prin filtrul citatului şi al parafrazei, întrebările nu-şi pierd din acuitate, dardobândesc o anume detaşare ironică: şansa interioară a autorului dedublat.
„Nema putirinţă“
Succesul presupune, câteodată, anumite transformări. Lucrul e valabil pentru citatele care intră în circulaţie şi ajung clişee, expresii la modă, uneori în forme destul de diferite de cea originală. Desigur, când e vorba despre proverbe nu se pune problema unui autor şi a fidelităţii faţă de original. Totuşi, unele formule mai puţin banale sunt asociate cu o sursă, aşa cum o dovedeşte şi următorul citat jurnalistic: „Cel mult, poate fi invocat Anton Pann, care ar fi exclamat, probabil: «Unde nema putirinţa, geaba chichirez gâlceava!»“(RL 2173, 1997, 3). E drept, textul gazetăresc nu presupune o citare exactă, ci mai curând o parafrază sau o formulare „în spiritul“lui Pann. Precauţie foarte justificată, pentru că ceea ce apare în Povestea vorbei, în capitolul Despre beţie iarăşi, e uşor diferit: „Cum a zis ţiganul: Daca nenai puterinţă, la ce chichirezi gâlceavă?“(Pann 1963, II: 104). Zicala are aproape aceeaşi formă şi la Ion Heliade Rădulescu, în satira Şolcan. Fragment epic: „Nu ştii că ţiganul zice:/ Daca nenai puterinţa,/ La ce chichirezi gâlceava?“(Heliade Rădulescu 1967: 248). Circulaţia actuală a zicalei într-o formă uşor schimbată poate fi confirmată de apariţia în dialog şi ca titlu de capitol „Dacă nema putirinţa, ce mai chichirez gâlceava?“într-o carte-interviu – (Mugur 1982), sau de parafrazarea din Levantul lui Cărtărescu – „şi eu, bătrân prost, vorbesc în bobote şi fac gâlceavă când nema putirinţă“(Cărtărescu 1990: 148). În
general, în transformările unor enunţuri clişeizate se manifestă o
tendinţă de motivare şi de regularizare. Un exemplu tipic e versul
lui Coşbuc, din Nunta Zamfirei, des citat ca exemplu de aliteraţie:
„Prin vulturi vântul viu vuia“[18];versul
circulă (chiar şi în scris), într-o variantă adaptată, produsă de
falsa memorie: „Prin vârfuri vântul viu vuia“; în absenţa contextului,
e desigur mai uşor de imaginat vântul prin vârfuri de copaci, decât
prin vulturii coifurilor. În cazul de la care am pornit, transpunerea
tinde către o „înstrăinare“a proverbului, către o accentuare a caracterului
său hibrid şi eliptic. În textul lui Pann şi în cel al lui Heliade,
nenai („nu-i“) este un element ţigănesc (v. Pann, nota de la
p. 92); Succesul zicalei pare determinat de simpatica ei împestriţare balcanică (nu întâmplător, în exemplul de la care am plecat, i se adăugase şi turcismul geaba), de sonoritatea comică (cacofonică), de modul în care creează o impresie de simplă juxtapunere nesupusă regulilor sintactice – şi mai ales de surpriza că, în ciuda tuturor acestor iregularităţi, sensul rămâne limpede şi expresia incisivă.
[1]Eminescu 1939: 172. [2]Eminescu 1939: 155. [3]Bibliografia actualităţii lui Caragiale, a relevanţei sale pentru specificul naţional etc. e enormă. Pe de altă parte, valoarea, pregnanţa, succesul la public al operei sale explică transformarea acesteia într-o sursă preferenţială pentru parafraze (v. afirmaţiile lui Călinescu 1982 despre replicile continuate de public). [4]Cele două interpretări depind de modul în care fie sunt menţinute ambele laturi ale contradicţiei, fie se presupune că una dezvăluie adevărul mascat de cealaltă. [5]Chiar dacă citatele evocate sunt cu siguranţă rapid actualizabile în memoria cititorului român şcolit, reproduc în continuare pentru o mai exactă apreciere a fidelităţii sau a modificărilor, sursele exacte ale parafrazelor. În acest caz, e vorba de segmentul de vers „Ce te legeni, codrule“ (Eminescu 1939: 214). [6]Epigonii, în Eminescu 1939: 35. În plus, secvenţa ocupă un loc esenţial în poem, delimitând două mari blocuri de semnificaţie. [7]Revedere, în Eminescu 1939: 124. [8]„Din chaos Doamne-am
apărut / Şi m-aş întoarce-n chaos / Şi din repaos m-am născut“ – Luceafărul,
în Eminescu 1939: 177. Să remarcăm, în treacăt, că e perfect normală
dispariţia vocativului Doamne, care în texul de bază era determinat
de situaţia specifică de dialog. Nu a fost deci omis din motive de
cenzură ateistă, ca în parafrazarea unui vers de Coşbuc într-un reportaj
din anii '80 despre „trei elevi bihoreni“: „Trei şi toţi trei ! “
(parafrazarea versului „Trei, Doamne, şi toţi trei! “ – Coşbuc 1953,
I: 102).
[9]Eminescu 1939: 147. [10]„Toată floarea cea vestită a întregului Apus“, în Eminescu 1939: 146. [11]„N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid“, în Eminescu 1939: 147. [12]„Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs“, în Eminescu 1939: 147. [13]„Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ“, în Eminescu 1939: 146. [14]„Voi sunteţi urmaşii Romei? “, în Eminescu 1939: 151. [15]„Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne (...)?“, în Eminescu 1939: 151. [16]„Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare“, în Eminescu 1939: 148. [17]Exemplul cuprinde şi o parafrază la versul „Eroi au fost, eroi sunt încă... “. [18]Coşbuc 1953, I: 56.
|
|||
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> | ||
|
©
Universitatea din Bucuresti 2002.
|
|||