 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ--
|
 |
 |
|
|
8. Polifonia textului
Un vorbitor poate să indice sursa informaţiei pe care s-a bazat pentru o aserţiune: limbajul îi oferă mijloace – lexicale sau chiar gramaticalizate – pentru a o face. Înscriind în enunţ provenienţa informaţiei (percepţie directă, preluare de la altcineva, proces mental propriu de influenţă), vorbitorul are şi libertatea de a sugera o atitudine intelectuală faţă de faptul numit: încrederea sau neîncrederea în adevărul său. Atitudinea faţă de afirmaţiile altora poate oscila între confirmare, rezervă prudentă şi neutră („el afirmă că a aflat prea târziu de întâlnire“) şi dezacord: marcat de prezenţa unor adverbe şi expresii – chipurile, pasămite, vezi Doamne –‚ de folosirea condiţionalului („el ar fi aflat, chipurile, prea târziu de întâlnire“) sau a prezumtivului (,,poate fi uitat“). Discursul jurnalistic foloseşte intens asemenea mijloace, ori de câte ori trebuie să relateze nu fapte, ci enunţuri ale altora; încearcă astfel să pună o oarecare ordine în multiplicarea vocilor textului.
Expresiile neîncrederii
În registrul familiar şi popular al limbii române, vorbitorul dispune de mai multe mijloace pentru a-şi indica rezerva sau distanţarea faţă de un mesaj reprodus în stil direct sau indirect, faţă de o informaţie care i-a parvenit de la cineva. Mijloacele lingvistice respective fac parte din categoria „evidenţialelor“ (termen nu tocmai transparent în română, copiind de fapt engl. evidentials); acestea indică în general tipul de sursă al unei informaţii. „Evidenţialele“ sunt studiate mai sistematic de destul de puţină vreme, dar rezultatele obţinute până acum permit deja comparaţii între limbi. De exemplu, la nivelul standard, româna foloseşte, ca şi alte limbi, condiţionalul, pentru a marca dubiul, nesiguranţa, neasumarea unei informaţii primite: „În fapt, ar fi vorba de o remaniere mică“(RL 2781, 1999, 28). În registrul popular se folosesc, în schimb, adverbe şi locuţiuni, expresii şi propoziţii clişeizate, a căror funcţie e şi mai clară: cică, chipurile, pasămite, vezi Doamne etc. Faptul că acestea apar destul de frecvent în presă nu are de ce să ne surprindă: am observat deja tendinţa spre colocvialitate a limbajului jurnalistic actual. În plus, mărcile distanţei sunt absolut necesare într-un tip de text care preia constant informaţii din diverse surse pentru a le retransmite. Modul special în care se introduc în discurs „evidenţialele“ ţine însă şi de gradul ridicat de subiectivitate al presei autohtone, care preferă informaţiei comentariul şi care selectează şi prelucrează ştirile în funcţie de simpatii şi antipatii evidente. Abuzul de mărci ale distanţei trădează astfel chiar un mod destul de rudimentar de a-l trata pe cititor, căruia i se impune, o dată cu faptul brut, interpretarea lui, în conformitate cu atitudinea sau opinia gazetarului. Lucrul mi se pare a se vedea cel mai clar în folosirea exclamaţiei populare de neîncredere: „Măi să fie! “; aceasta nu lasă spaţiu nuanţelor, fiind un substitut de gest şi mimică total neechivoc: un fel de a face cu ochiul spre cititor, sau chiar de a-l trage de mânecă. Cele câteva exemple de mai jos sunt adunate pe tot parcursul anilor ´90 şi au apărut în publicaţii de tipuri şi orientări diferite: „...altă marfă, alte preţuri! Măi să fie! “ (Strada 10, 1990, 6); „Măi să fie! Sediul central F.S.N. din nou jefuit“ (Adevărul 195, 1992, 1); „toate concurentele au răspuns: donaţii şi construcţii de case pentru săraci, orfani şi handicapaţi. Măi să fie! “ (VIP 33, 1996, 5); „Măi să fie! “ (AC 23, 2000, 3). Celelalte mijloace sunt mai flexibile (se pot intercala în diferite puncte din frază, precizând locul sensibil al dezacordului) şi mai insinuante, presupunând o intonaţie ceva mai puţin indignată. Dar, toate aceste forme şi construcţii lingvistice mimează ipocrit dubiul, în vreme ce dezacordul de esenţă e foarte limpede: „executându-l pe senatorul (sau deputat?) G.F. care, chipurile, a trădat interesul naţional“(Luceafărul 15, 2000, 3). Se observă adesea cumulul de mărci, de pildă asocierea dintre un adverb şi condiţionalul verbului: „pentru că ar avea, chipurile, o cauză mai nobilă şi mai urgentă“(RL 840, 1993, 4). Cică (provenit din formula introductivă cu verb de declaraţie: „zice că“) e una dintre mărcile de distanţare cele mai des întâlnite în vorbire şi în scris: „o societate non-profit, cică“ (AC 27, 1999, 3); cam strident populară e forma cicătelea, probabil rezultatul unei contaminări cu adicătelea: „Şi pentru că noi nu putem subscrie la o asemenea logică, suntem traşi de urechi şi făcuţi, cicătelea, de râsul lumii, cum că minţim“ (Ora 191, 1993, 1). Şi în acest caz e vorba de un cumul de mărci, pentru că elementul introductiv compus cum că tinde să se specializeze pentru funcţia de a exprima rezerva; o observă, de altfel, Avram 1997: 464. În orice caz, tocmai în măsura în care e o marcă ceva mai discretă a atitudinii subiective, cum că mi se pare preferabil altor mijloace curente.
Zvonuri
În reproducerea zvonului[1] – informaţie cu sursă difuză şi colectivă – e puţin probabil ca mărcile de dezacord cu conţinutul său să fie sincere. Dezacordul real se manifestă în asemenea situaţii sau prin citare urmată de o infirmare clară, indicând varianta „adevărată“, sau prin ignorare. Reproducerea unui zvon fără contrazicere e deja semnul unei atitudini favorabile: de aceea mărcile distanţei, ale neîncrederii sunt de interpretat ca forme ale ironiei şi ale insinuării: „un zvon îngrozitor umblă prin târg... Cică (...). Sanchi, noi nu credem aşa ceva“ (AC 29, 1992, 3). Câmpul semantic al zvonului e bine reprezentat în limba română actuală. Chiar familia lexicală a cuvântului de bază o indică: în afară de verbul a se zvoni, ea cuprinde desemnări ale agentului – inovaţia ironică zvoner[2] a fost precedată de zvonist şi zvonar, înregistrate de DEX – şi un abstract denumind mulţimea zvonurilor sau fenomenul în sine – zvonistică („înscenările, diversiunea, «războiul electronic», zvonistica“, Adevărul 655, 1992, 1). Zvonul e introdus prin verbe de declaraţie la forma impersonală – se zice, se spune, se vorbeşte (combinate uneori cu particule adverbiale ale repetiţiei şi persistenţei: «se tot vorbeşte de... “); echivalentul lor familiar (şi rezultatul unei abrevieri) e cică. Cu aceeaşi funcţie apar verbe ale percepţiei – se aude că... – şi chiar verbe care înregistrează rezultatul, pătrunderea zvonului în universul de opinii şi cunoştinţe al oamenilor: s-a aflat că..., se crede, se ştie. Sursa e reprezentată prin pronume nehotărâte – „zic unii“ –‚ prin substantivul lumea („Pe tema aceasta lumea vorbeşte vrute şi nevrute. Ba că vilele (...) ar fi opera noilor nomenclaturişti. Ba că (...); Doamne, câte mai vorbeşte lumea! “ (SC 22, 1992, 3) – ori, popular şi familiar, prin gura lumii ori târg (Farfuridi: „Urlă târgul, domnule! “[3]). Când zvonul e obiectivizat, autonomizat, el devine subiect al verbelor a umbla sau a circula („domnul P.N., în legătură cu care circulă vorbe, desigur, fără nici o acoperire, că ar fi încasat comision... “, SC 22, 1992, 3). Varietatea de formule introductive ale zvonului e foarte bine ilustrată în presă: „se spune în târg“ (EM 16, 1992, 3), „am auzit din zvon public că... “ (ib. 19, 1992, 4), „se tot aud vorbe că... “ (Expres 16, 1992, 4), „gura lumii vorbea despre... “ (ib. 34, 1992, 9); specifică publicisticii e şi mascarea naturii de zvon prin invocarea „surselor“: „după unele surse... “ (Adevărul 195, 1992, 3), „din surse demne de încredere, care stau în afara oricărui dubiu“ (RL 681, 1992, 1), „din surse ce se pretind a fi demne de încredere“ (SC 22, 1992, 3) etc. Rezultatul poate fi o amuzantă combinaţie de imprecizie şi precizie, prin grijulia circumscriere a zvonului într-un sistem de informaţii; abundenţa de detalii contrastează cu caracterul fundamental vag al zvonului: „zvonul că domnul V.M. (...) va fi numit ambasador (...) a fost transmis redacţiei noastre prin intermediul unui ofiţer S.R.I. care a dorit să rămână anonim“ (EZ 136, 1992, 1).
|
|
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> |
|
©
Universitatea din Bucuresti 2002.
|
|