 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ-- |
 |
 |
|
|
Introducere
Una dintre trăsăturile caracteristice ale limbii române actuale este diversitatea ei stilistică, determinată de multiplicarea şi diferenţierea situaţiilor de comunicare, a contextelor de uz; se înţelege că o asemenea diversitate nu individualizează româna între alte limbi moderne (căci fenomenul e larg răspândit, cel puţin în contexte culturale asemănătoare), ci deosebeşte într-o anumită măsură limba actuală de cea din secolele trecute. S-a afirmat adesea că liniile fireşti de dezvoltare a limbilor în spaţiul social şi cultural modern sunt complementare: reducerea diferenţelor regionale (sub presiunea urbanizării, a contactelor umane, a răspândirii mijloacelor de comunicare în masă, a globalizării) e contrabalansată de sporirea diferenţierilor stilistice în interiorul limbii literare[1]. Lucrurile nu sunt chiar simple şi procesele nu urmează obligatoriu o singură direcţie: o dovedesc pe de o parte contratendinţa actuală de păstrare şi de valorizare a diferenţelor regionale (lingvistice şi culturale), pe de alta chiar anumite forme de uniformizare stilistică a limbii literare. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, impunerea artificială, în toate zonele vieţii publice, a limbajului birocratic caracteristic discursului politic totalitar, presiunea cenzurii şi a controlului de tip poliţienesc au redus considerabil diferenţele stilistice existente între variantele deja constituite ale românei culte. Pe fundalul de monotonie a unei „limbi de lemn“ generalizate s-a proiectat spectaculoasa redescoperire a diversităţii, după 1989. Mijloacele de comunicare în masă, în special jurnalismul şi televiziunea, au pus în circulaţie tipuri de discursuri cu totul noi, sau care nu mai avuseseră, timp de câteva decenii, dreptul la manifestare publică. Principala transformare petrecută în perioada de tranziţie din ultimul deceniu al secolului al XX-lea a constituit-o pătrunderea masivă în scris a oralităţii colocviale. Destul de repede, stilul neutru şi impersonal, cu un grad înalt de artificializare, care domina discursul public şi părea să-i impună ca model limbajul ştiinţific, a fost înlocuit de o diversitate pitorească de structuri ale limbii vorbite, de elemente lexicale populare şi chiar argotice, asimilând rapid împrumuturi şi calcuri, de preferinţă din engleză, devenită, ca şi în cazul multor alte culturi contemporane, noua sursă de influenţă lingvistică. În momentul de faţă, riscul de creştere a entropiei e reprezentat tocmai de generalizarea limbajului familiar; spaţiu al experimentului, al expresivităţii inovative, dar şi al recursului comod la clişee şi automatisme, limbajul familiar e o contrapondere pentru ariditatea birocratică şi un rezervor util de procedee expresive pentru alte varietăţi lingvistice, dar poate asuma şi un rol negativ în istoria culturală a unei limbi în momentul în care ameninţă să pătrundă în orice context, ştergând limitele dintre registre şi nivelând exprimarea. Stilistica funcţională românească din anii '60-'70, continuată de sintezele apărute în anii următori, a încercat o definire cât mai riguroasă, în linie structuralistă, a „sistemului stilistic“ al limbii: prin dezbateri interesante, din care însă azi pare desuetă obsesia de a determina cât mai exact numărul stilurilor şi de a le încadra într-o schemă[2]. Rezultatul controverselor – transmis manualelor şi devenit aproape o dogmă – postula existenţa în limba literară a stilurilor (sau limbajelor): ştiinţific (şi tehnic), juridic (şi administrativ), literar, eventual şi publicistic. Descrierile detaliate ale acestor stiluri, cu particularităţile diferitelor lor nivele lingvistice (fonetic, morfosintactic, lexical, pragmatic), rămân perfect valabile şi pline de utilitate. Mai puţin întemeiată şi nu foarte productivă pare astăzi ideea unei clasificări omogene, în care stilurile funcţionale să apară ca unităţi de acelaşi rang, net separabile: complexitatea fenomenelor stilistice, dependenţa lor de factori culturali şi sociali se opune reducţionismului bazat pe opoziţii binare şi ierarhizării rigide. Şi mai puţin acceptabile sunt excluderile: în schemele vremii nu intrau de obicei ca entităţi aparte limbajul religios şi cel politic. Justificările erau pur lingvistice şi parţial credibile: se afirma că cele două limbaje ar avea o individualitate prea puţin marcată, confundându-se în parte fie cu limbajul literar, fie cu cel juridic sau ştiinţific. De fapt, cauzele mai adânci ale excluderii erau cu siguranţă de natură politică: ele se reduceau (dacă e să parafrazăm şi să banalizăm celebra formulă a lui Wittgenstein), la principiul nemărturisit că despre lucrurile despre care nu se poate vorbi (onest şi liber) trebuie să se tacă. Absenţa studiilor specifice era astfel preferată unor descrieri viciate de dogme extralingvistice, care ar fi trebuit sa prezinte limbajul religios în termenii unei judecăţi negative sau să consacre limbajului politic al regimului elogii nejustificate. De altfel, cenzura însăşi prefera omisiunea, pentru că în cazuri foarte clare de conflict cu realitatea orice enunţ devine subversiv: aserţiunea oricât de neutră e simţită ca o aluzie, iar elogiul apare ca o ironie. În schemele sistemelor stilistice nu intra întotdeauna nici limbajul jurnalistic: cu justificarea că are o prea mare diversitate interioară (între editorial, reportaj şi cronica sportivă, de pildă, diferenţele lingvistice fiind foarte mari)[3]. Poate că şi în acest caz existau motive strategice: cum cea mai mare parte din textul jurnalistic se identifica perfect în acei ani, cu discursul oficial, a caracteriza publicistica însemna implicit a vorbi despre limbajul politic. În toate aceste cazuri, lipsurile au fost parţial acoperite după 1989, prin apariţia unor studii, articole, dicţionare consacrate limbajului religios şi (mai ales în ipostaza „limbii de lemn“ totalitare) celui politic. De cel mai mare interes ştiinţific şi practic pare să se bucure limbajul presei, despre care s-au publicat în ultimii ani cele mai multe lucrări[4]; e în creştere şi interesul pentru limbajul şi strategiile retorice ale publicităţii. În prezent, diversitatea diastratică a limbajului nu mai e neapărat gândită în termenii unui sistem rigid, reductibil la câteva stiluri principale; capătă mai multă îndreptăţire modul de a o vedea ca pe o realitate complexă şi nuanţată, graduală, alcătuită din interferenţele a numeroase limbaje şi tipuri de text, cu regulile lor de construcţie şi de selecţie mai mult sau mai puţin individualizate. O asemenea perspectivă stimulează cercetarea particularităţilor unor discursuri precum (într-o enumerare voit nesistematică): al poliţiei, al informaticii, al mesajelor transmise prin poşta electronică, al manualelor, al ghidurilor de conversaţie, al comentariului sportiv, al modei, al horoscopului, al benzilor desenate, al textelor de muzică rap, al buletinului meteorologic, al micii publicităţi, al talk-show-urilor televizate, al convorbirilor la telefoanele mobile, al zvonurilor etc. În locul unei realităţi obiective şi a unui „adevăr ştiinţific“ unic asupra numărului de stiluri şi a raporturilor dintre ele, putem accepta o însumare de interferenţe culturale, în care cercetarea însăşi, ca fapt cultural, îşi creează şi îşi modifică obiectul. În cele ce urmează, am ales tocmai un asemenea mod de abordare; în observaţiile fragmentare despre aspectele stilistice ale limbii contemporane nu sunt de căutat caracterul sistematic şi nici exhaustivitatea. Nu e vorba deci de o sinteză teoretică şi didactică în care să se prezinte trăsăturile esenţiale ale fiecărui tip de limbaj abordat; selecţia temelor a fost ghidată mai ales de dorinţa de a investiga fapte mai puţin cunoscute, noi sau marginale. Lucrarea este structurată în trei părţi. În prima, sunt cuprinse observaţii despre limbajul jurnalistic: unul dintre fenomenele cele mai interesante ale perioadei contemporane, a cărui schimbare spectaculoasă a influenţat întreg discursul public de după 1989. Strategiile jurnalistice vor fi urmărite în tipul de text cel mai specific genului, ştirea, în special în cea senzaţională (cu unele referiri la comentariu, interviu, reportaj). De fapt, multe din informaţiile despre celelalte limbaje (tratate în a doua parte a cărţii) se obţin prin intermediul textului jurnalistic, în care unele apar chiar ca inserţii ale unor coduri speciale (mica publicitate, buletinul meteo, cronicile sportive etc.). A doua parte a lucrării se ocupă de diferite limbaje contemporane asociate cu o situaţie de comunicare, o funcţie, un context, un domeniu sau un tip de text. Categoriile prezentate au ponderi şi nivele de generalitate diferite: în vreme ce limbajul religios acoperă o sferă largă de manifestări, limbajul buletinului meteorologic e limitat şi bine circumscris. Între unele dintre limbajele tratate sunt puternice interferenţe, care pot duce la subordonarea lor unul faţă de altul sau la includerea ambelor într-o clasă cu rang de generalitate superior: limbajul poliţienesc e într-un asemenea raport cu stilul juridic sau administrativ. În inventarul de teme se observă câteva mari absenţe, totale sau parţiale: în primul rând a limbajului politic – care, dată fiind noutatea şi complexitatea sa, va fi tratat într-un volum aparte, şi – cel puţin la nivelul de maximă generalitate – a limbajelor ştiinţific[5] şi juridic – care s-au schimbat cel mai puţin în această perioadă şi pentru care ar fi fost deci prea puţine lucruri de adăugat la cele deja înregistrate. Într-un fel, subiectele alese sunt tocmai cele care nu apar de obicei în tratatele româneşti de stilistică funcţională[6]. A treia parte e dedicată fenomenelor oralităţii, elementelor de limbaj popular, familiar, argotic. Şi aici, rolul jurnalismului este fundamental, prin permisivitatea maximă pe care o arată faţă de reflectarea în scris a limbii vorbite. Volumul încearcă aşadar să schiţeze profilul stilistic al limbii române actuale, prin trei secţiuni, corespunzând fenomenelor care mi se par fundamentale pentru această fază de evoluţie: preponderenţa jurnalismului, diversificarea tipurilor de texte şi limbaje, pătrunderea oralităţii colocviale în scris.
[1] Cf. Gheţie 1982: 148-149; Gheţie 1997: 44. [2] Rezultatele acestor preocupări din anii ´60-´70 sunt rezumate în Gheţie 1982: 157-163. Pentru dezvoltări ulterioare, v. Irimia 1986 şi 1999. [3] Sunt argumentele cu care Coteanu 1961: 57-58 nega existenţa unui „stil publicistic“. [4] Există chiar o serie – Media – a editurii Polirom, consacrată mijloacelor de comunicare în masă, în primul rând publicisticii. Volumele cu acest obiect au adesea structura unor îndreptare şi ghiduri practice, sau abordează domeniul dintr-o perspectivă larg comunicativă, în care aspectele propriu-zis lingvistice şi stilistice alcătuiesc doar o parte; multe sunt traduceri. Dintre lucrările dedicate jurnalismului în limba română pot fi amintite Coman 1997, Foarţă 1997, Popescu 1997, Bogdan-Dascălu, Dascălu 1999, Szabo 1999. În studiul limbii presei exista o anumită tradiţie, dar un rol decisiv l-a avut explozia de după '89 a jurnalismului românesc, reflectată şi în amplificarea învăţământului universitar de specialitate. [5] Pentru stadiul actual al cercetărilor asupra limbajul ştiinţific, v. Rovenţa Frumuşani 1995 şi capitolul corespunzător din Irimia 1986. [6] De altfel, limbajul ştiinţific a fost probabil cel mai complet studiat la noi în a doua jumătate a secolului al XX-lea Preferinţa lingviştilor are în acest caz mai multe explicaţii: ea a fost determinată de faptul că analiza terminologiilor de specialitate risca cel mai puţin să atingă subiecte politice periculoase, dar şi de prestigiul pe care limbajele ştiinţifice îl aveau în spaţiul cultural al epocii, într-un moment în care păreau să devină idealul exprimării culte (Iordan, Guţu Romalo, Niculescu 1967: 16) şi modelul evoluţiei ulterioare a limbii (Graur 1970: 35-43). Autoritatea modelului ştiinţific în limbaj reprezenta o caracteristică mai generală a epocii, dar şi una dintre cele mai tipice manifestări ale „mitologiei ştiinţifice a comunismului“ (Boia 1999).
|
|
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> |
|
©
Universitatea din Bucuresti 2003.
|
|