o_revista_cu_titlu_masca_carmen

II. CERCETĂRI ŞI FIŞE DE ISTORIE LITERARĂ ÎN REGISTRU MINOR

O REVISTĂ CU TITLU-MASCĂ:

În multitudinea efemeridelor publicistice ale sfârşitului de secol, revista Carmen Sylva îşi trădează o biografie paradoxală. Apărută la 12 noiembrie 1895, în Bucureşti (redacţia şi administraţia: strada ţăranilor, nr. 1151), ca ,,Revistă literară-ştiinţifică", ea îşi recomandă prin titlu un profil pe care în substanţă nu-l are. Însăşi pagina de titlu este astfel ilustrată, încât raportul dintre ea şi conţinut se concretizează într-un fel de efect al aşteptării frustrate. În prim-planul acesteia se evidenţiază cinci elemente distincte, cu semnificaţie intenţionat simbolică: în colţul din stânga, sus, o femeie cu coif şi pieptar marţian ţine într-o mână o ramură, iar în cealaltă o eşarfă ce se sprijină pe partea de sus a publicaţiei; în colţul din dreapta, jos, o altă femeie loveşte cu ciocanul într-o daltă înfiptă în stâncă sus, în partea centrală, cu aripile desfăşurate, un vultur, purtând o discretă coroană regală pe cap, ţine în cioc pancarta pe care e scris titlul revistei; jos, în partea centrală, se află o aglomerare de obiecte: două cărţi având notate pe ele numele lui Dante, Virgiliu, Petrarca, Tasso, Phidias, Michelangelo, Rafael, Bramante, Canova, un glob terestru, un echer şi un compas, un ciocan, un instrument muzical cu coarde, un şevalet de pictură şi o faclă arzând; în cele două colţuri de jos se află două urne, în care arde câte o flacără.

În planul doi se profilează, între munţi, Castelul Peleş, scăldat în soare.

Aproape totul indică o publicaţie dacă nu patronată de palat, cel puţin simpatizantă a acestuia1. În realitate, revista vădeşte o marcată orientare socialistă, singura relaţie cu titlul stabilind-o G. Coşbuc, care traduce, în primul număr, poezia Războiul, de Carmen Sylva. Nu-i vorbă că aceasta nu contrazice deloc orientarea generală a publicaţiei. Fără a i se indica în vreun fel proprietarul, direcţia ori redactorii, această revistă este scrisă de un număr restrâns de oameni, ale căror nume se şi ascund adesea în spatele unor pseudonime. Personajul principal pare a fi după numărul şi caracterul apariţiilor sale în pagini P. Zosîn. El este urmat de Alexandrina Mihăilescu, N. ţimiraş, Panel, C. Z. Buzdugan, C. Xeni, I. Costin, D. Nanu, Alin, G. Cujbă, Mar, Ecaterina Luncă, Colma, A. C. l'Arlequin. Numele cele mai cunoscute sunt, însă, ale lui C. Coşbuc, D. Th. Neculuţă şi Panait Muşoiu. Majoritatea celor ce semnează astfel sunt colaboratori obişnuiţi ai periodicelor socialiste din acei ani2. Panait Zosîn va semna în 1897, ca ,,student în medicină", în revista de protest Jos vandalii. În acelaşi an, va scoate împreună cu amicul său Panait Muşoiu revista Mişcarea socială, traducându-se acolo din Engels. Tot împreună cu P. Muşoiu îl vom întâlni în foile socialiste Munca, Munca excepţională, în 1896; iar în 1898, în gazeta unui adept al lor, intitulată Sociala. Medic psihiatru, mai târziu şi profesor la Facultatea de medicină din Iaşi, a rămas credincios idealurilor tinereţii. Dedicându-se unei intense activităţi ştiinţifice, a militat pentru pozitivism. Pe C. Z. Buzdugan pe atunci student în drept şi secretar al Cercului de propagandă al studenţilor democraţi, îl întâlnim pretutindeni: la Contemporanul, Mişcarea socială, Lumea nouă literară şi ştiinţifică, Munca literară şi ştiinţifică. În suplimentul literar al ziarului Lumea nouă, identificăm şi alte semnături din Carmen Sylva: Alexandrina Mihăilescu, I. Costin, Alin, Panel; pe Nuşi Tulliu cunoscutul poet de mai târziu în dialect aromân; pe Dim. Nanu, impus abia la începutul secolului nostru, mai ales prin stăruinţa lui Mihail Dragomirescu, dar publicând versuri încă din 1893, în Evenimentul literar, unde s-au manifestat atâţia dintre tinerii scriitori socialişti ei epocii. Cât îl priveşte pe N. ţimiraş pasionatul de documente literare de mai târziu şi biograful minuţios al lui Creangă protipendada şi lumea politică, revista având între colaboratori pe Th. M. Stoenescu, Scarlat C. Moscu, I. A. Bassarabescu, Mircea Demetriad, N. ţinc, I. Adam, N. Gane, N. Rădulescu-Niger, Victor Eftimiu îşi justifică în întregime titulatura. Nu am putea să-l încadrăm precis în mişcarea socialistă de atunci. Pe C. Xeni unul dintre fruntaşii partidului liberal în perioada interbelică îl aflăm, de asemenea, în tinereţele lui, în Lumea nouă. Dar, revista durează foarte puţin. După cel de-al patrulea număr 3 decembrie 1895 ea îşi încetează apariţia fără nici un avertisment şi fără a-şi trăda prin ceva, fie şi implicit, sfârşitul atât de rapid.

Caracterul ei literar-ştiinţific, indicat de fapt şi în titulatură, se verifică integral. În acest sens, e de remarcat faptul că spaţiul cel mai mare este ocupat de scrieri cu caracter sociologic, filozofic, educativ ori ştiinţific. Revista trădează, în primul rând, intenţii formative şi informative, adresându-se cu predilecţie tineretului. Ea urmăreşte răspândirea gândirii materialiste, a ideilor socialiste, a concepţiilor despre lume, viaţă şi artă. În vederea acestui scop, se apelează la autorităţile europene în materie, din ale căror opere se traduc sau se prelucrează. Câteodată, asemenea lucrări sunt supuse comentariului. De fapt, sunt prezentate în vederea aceleiaşi familiarizări a cititorului cu o anumită direcţie a gândirii contemporane. Articole ca Vederile lui Gumploicz (ideea că specificul contemporan e lupta dintre clase şi nu aceea dintre rase), Ştiinţa socială (o îndreptăţire, în pofida opiniilor contrare, a ştiinţelor sociale, întemeiate pe cunoaşterea legilor societăţii), ambele semnate ,,Panel", sau studiul lui P. Muşoiu Le socialisme en Belgique întemeiat, aşa cum se precizează în nota explicativă, ,,pe concepţia materialistă a istoriei, singura unealtă intelectuală prin ajutorul căreia se pot înţelege mai în adânc toate prefacerile şi frământările sociale" sunt semnificative pentru orientarea amintită. Dar, mărturia cea mai edificatoare ne-o oferă articolul Determinismul3, semnat ,,Mar", şi cele treisprezece paragrafe din Capitalul lui Karl Marx, publicate în ultimul număr (3 decembrie 1895).

Primul text, continuat de-a lungul a trei numere din totalul de patru este o pledoarie pentru concepţia deterministă asupra lumii, din perspectiva posibilităţii pe care aceasta o oferă omului, de a influenţa existenţa prin cunoaşterea şi orientarea legilor ei. Se face disocierea între determinism şi fatalism; se abordează problema libertăţii artei şi educaţiei în cadrul acestei concepţii; se aduce un cald elogiu muncii. Claude Bernard, Jean-Marie Guyau, J. Renard, D'Holbach, H. Spencer, Descartes, V. Conta sunt puşi la contribuţie nu de puţine ori, prin citate lungi ei oferind autorului punctele de sprijin autoritare în susţinerea demonstraţiei.

Paragrafele lui Marx nu sunt comentate, dar selectarea este făcută în aşa fel încât aplicarea lor la realităţile sociale româneşti să fie cât mai lesnicioasă. De pildă, seria citatelor se începe cu asemenea rânduri: ,,O societate nu poate nici să întreacă dintr-o săritură, nici să desfiinţeze prin decrete fazele dezvoltării sale fireşti. Ea poate doar să mai scurteze perioada de sarcină şi să domoale durerile facerii lor". Sunt reproduse apoi paragrafe referitoare la expropriatori şi expropriaţi, la caracterul capitalului şi la funcţia salariului în monedă, la mijloacele de producţie şi de trai, la raportul dintre capital şi muncitor, la necesitatea unităţii de clasă, active şi monolitice, la producerea de către capitalism a salariaţilor ,,supranumerari" etc. E de remarcat că deşi spaţiul cel mai larg şi în acelaşi timp compact este acordat lui Marx4 totuşi, transcrierea de eşantioane din gânditorii lumii5 este o permanenţă. Practicată cu aceeaşi atenţie pentru orientarea selecţiei, ea se încadrează perfect în obiectivele amintite ale publicaţiei.

Pe aceeaşi linie se situează şi articolele consacrate diverselor probleme ştiinţifice, de la cele de specialitate Creierul6, Geografia lui Elisée Reclus7, Asupra ,,Luminei Asiei"8 şi până la cele în care se militează pentru transformarea ştiinţelor şi a roadelor sale în bunuri ale tuturor, nu doar ale unor privilegiaţi (Noima ştiinţei 9).

Un interes special stârneşte Viitorul ştiinţei, cuvântarea rostită de M. Berthelot, ,,unul din cei mai mari chimişti ai veacului" în cadrul banchetului Camerei sindicale a produselor chimice din Franţa, la 5 august 1894 , precum şi articolul polemic prilejuit de traducerea de către Gr. Goilav a cărţii Lumina Asiei, de Edwin Arnold. Primul cuprinde viziunea anticipativă, uşor utopică, a anului 2000, încheiată cu previziunea că ,,atunci vom fi gata să îndeplinim visurile socialismului", în timp ce al doilea adresându-se Convorbirilor literare, care formulează, prin I.S.F., o serie de critici la adresa traducerii şi a comentariului scris de P. Muşoiu pe marginea acesteia afirmă superioritatea budismului asupra creştinismului şi respinge atitudinea aristocratică a comentatorului de la revista junimistă, cu privire la limba traducerii.

Sectorul cu finalitate marcat educativă este şi el bine reprezentat. De la atitudinile active în problema emancipării femeii (Înrâurirea femeii10) şi până la grija insistentă faţă de generaţia tânără Idealul tinerimei11, Carlo Cafiero12, Cultul morţilor 13 revista se dovedeşte nu numai bine intenţionată, dar şi orientată cu precizie. Cel mai semnificativ este, în acest sens, articolul lui Elisée Reclus Idealul tinerimei analiză sociologică a tineretului contemporan, în cadrul căreia veştejirea pesimismului, reproşul adresat studenţilor şi elevilor că se rup de viaţa cotidiană cu frământările şi pulsul ei înnoitor, condamnarea mercantilismului şi a atotputerniciei banului, depăşesc caracterul negativ al atitudinii prin afirmarea, în final mai ales, a unei pasionate chemări către entuziasm şi jertfă în slujba unor înalte idealuri umane. Biografia emoţionantă şi pilduitoare a lui Carlo Cafiero, precum şi preţuirea cultului laic al morţilor, ca mijloc de cinstire a înaintaşilor şi imbold de continuare a operei lor civilizatoare, au de asemenea o vădită funcţie educativă.

Cum este de aşteptat, în problemele de artă şi literatură, poziţia publicaţiei este în perfectă concordanţă cu platforma ideologică anterior schiţată. E drept că abordarea teoretică nu se face decât o singură dată, în articolul-program Asupra artei14, semnat de Panaite Zosîn. Dar, acolo sunt atinse elementele esenţiale ale chestiunii. Încă din motto, se trădează orientarea articolului: ,,De partea astălaltă trebuie să-ţi întorni acuma privirea şi cugetul, de partea marei armate anonime pe care capitalul o stinge în foame şi în moarte. J. Valles". În acest spirit, se face o caldă pledoarie pentru arta socialistă, angajată, pentru arta închinată mulţimii oropsite. A acelei mulţimi care ,,desmoştenită şi săracă ni-a dat muzica, care ar face slava multor compozitori; poezia, ce mai în toată vremea întrece pe cea individuală". Autorul refuză absolutismul dogmatic în artă, paseismul paralizant, arta pentru artă în genere. El polemizează chiar cu Mihail Kogălniceanu, respingându-i principiile şi teoriile. Îndeosebi este combătută ideea dualităţii artistului. Secţionarea acestuia în personalitate artistică şi personalitate umană, subordonarea personalităţii umane celei artistice şi, în consecinţă, eludarea determinărilor ce acţionează asupra creatorului sunt respinse fără echivoc. Opţiunea articolului poate fi sintetizată, în ultimă analiză, în aceste rânduri: ,,Parcă nu ştiu cum ni-s mai dragi artiştii noştri, artiştii suferinţelor, chiar când faţă cu o dreaptă critică s-ar găsi mai cu puţin talent decât artiştii huzurului".

Puţinele contribuţii de critică şi istorie literară adaugă poziţiei teoretice ca şi literatura propriu-zisă câteva probe exemplificatoare. Afară de biografia lui Ioan Păun, scrisă de P. Muşoiu, şi întocmită mai ales din amintiri personale, sunt de amintit articolele consacrate dramei lui August Strindberg, Tatăl (în nr. 1) şi romanului norvegian al lui Knut Hamsun, Foamea (nr. 3), cunoscut în traducerea franceză a lui Ed. Bayle. Dacă în primul caz comentatorul apreciind valoarea estetică a piesei îşi manifestă rezerve faţă de misoginismul degajat de ea, în cel de al doilea adeziunea e totală. După ce consacră un spaţiu foarte întins rezumării romanului, în ultima treime a articolului apare comentariul propriu-zis, din care poate fi reţinut temeiul aprecierilor pozitive. Transformarea foamei într-un simbolic personaj principal, practicarea unei literaturi ce ,,se ţine de nivelul ştiinţei" şi identificarea în roman a tipului atât de caracteristic peisajului social românesc e vorba de ,,proletarul intelectual" reprezintă suficiente motive pentru ca romanul să fie preţuit şi recomandat spre lectură.

Literatura revistei nu este prea bogată, nici cantitativ, nici calitativ. Compusă din poezie, proză şi traduceri sau prelucrări, ea se doreşte o ilustrare practică a ideilor teoretice şi se doreşte mai ales un act de angajare.

Cea mai reprezentată este poezia. Ea cuprinde 22 de texte, 5 poeme în proză şi 4 prelucrări după Heine, Goethe, Guyau şi Byron. Şi în acest domneiu, tot P. Zosîn apare mai des (5 texte). Cu o relativă uşurinţă de versificaţie, el face un soi de demonstraţie programatică în versuri. Fie că se adresează noroadelor cu îndemnul de a-şi depăşi condiţia similară câinilor cu botniţă (Botniţa după J. M. Guyau); fie că susţine poezia militantă (Unui artist) sau condamnă în spiritul lui Vlahuţă, din poezia Unde ne sunt visătorii scepticismul contemporan (A moarte cată lumea); fie că-şi exprimă compasiunea faţă de femeia ce se vinde (Vilma), sau sugerează existenţa unei mări a suferinţei ,,ce nu te dă visărei" (Marea) el rămâne de cele mai multe ori declarativ, nereuşind de obicei să confere poeticitate unor motive destul de generoase.

Deşi apare de patru ori, semnând nişte texte intitulate ,,poeme în proză", Alexandrina Mihăiescu n-are nimic de-a face cu poezia şi cu atât mai puţin cu poemul în proză.

Cu aceeaşi frecvenţă apare şi G. Coşbuc. Surprinzător rămâne nivelul poeziei publicate aici, sub plafonul obişnuit creaţiei sale. Exceptând traducerea din Carmen Sylva, celelalte trei sunt nişte cântece, aşa cum el mai scrisese şi altă dată, axate fie pe tema anticului ,,carpe diem", fie pe tema invocativă a protecţiei venusiene, fie pe aceea a actului de creaţie. Cea mai interesantă e ultima. Ea închide în câteva versuri mărturisirea alchimiei ce stă la temelia poeziei de această factură:

Cea mai interesantă poezie socială este scrisă însă de D. Th. Neculuţă. Sorţarii, Înserare, ţiganii degajă un anume fior poetic născut din suferinţa celor mulţi, topită în propria suferinţă. Între ele, Însemnare poartă amprentele cele mai pregnante ale înzestrării poetice. Poezie a amurgului asociat melosului jeluitor al doinei, în care străbate jalea seculară a norodului apăsat, aceasta trădează vibraţie interioară, percepţie sinestezică şi expresie racordată unei amplitudini grave.

O anume înzestrare poetică vădeşte şi N. ţimiraş, în Cântecul vântului, analogică percepere a suferinţei umane, sau În toamnă poezie a tristeţii şi melancoliei autumnale, a interferenţelor cu elementul muzical şi cel naturist, în spirit modern după cum reţine atenţia poezia de factură populară, semnată ,,Alin", Doina (nr. 1) şi cea a lui G. Cujbă (probabil, G. Coşbuc): La codru (nr. 4). Totuşi, piesa cu adevărat surprinzătoare sub aspect estetic este poezia Luceafăr, de D. Nanu. Concepută ca un dialog între om şi luceafăr, ea cosmicizează durerea şi neliniştea umană, dezvăluind în spatele aparenţelor imperturbabile ale universului stafia erozivă a timpului. Solemnitatea discursului poetic cu ritmicitatea lui oraculară:

concretizarea abstracţiunilor şi transformarea lor în semne tainice creează o impresie poetică remarcabilă. Transcrierea replicii luceafărului suplineşte orice dezvoltare a comentariului:

În economia revistei, proza este foarte săracă. Cu excepţia unor însemnări din viaţa amară a recruţilor: Din carnetul unui recrut, şi a două modeste scrieri de Alexandrina Mihăiescu Somn uşor, Scrisori acestea se datoresc aceluiaşi P. Zosîn. Cele patru texte ale sale abordează fiecare câte un episod din viaţa celor umiliţi sau din propria experienţă, ilustrând şi ele orientarea generală a revistei. Dacă În nevoie un soi de solilocviu pe tema sărăciei şi a nevoii, prilejuit de o traversare a Bucureştiului prin zonele lui mai interesante rămâne banală şi obositoare, celelalte trei şi îndeosebi Nu-i a ghine şi Dragostile mele vădesc o anume înzestrare prozastică. Prima este o schiţă psihologică întemeiată pe o bună cunoaştere a sufletului femeiesc din mediul rural, înclinat spre superstiţie, sensibil la semne şi stăpânit de presimţiri. Stilul indirect liber, în care e urmărită dinamica sincopată a remuşcării şi spaimei, a visului coşmar şi a gestului semnificativ, conferă scrierii valenţe literare evidente. Ceea ce diminuează efectul acestor însuşiri este limbajul dialectal căutat, goana după un anume pitoresc lingvistic în cadrul căruia sunt cultivate cu insistenţă până şi fonetismele regionale. Cealaltă este o evocare structurată binar în vederea impunerii unei antiteze care încearcă să schiţeze două portrete feminine, apropiate cândva autorului. Mai ales prima parte a evocării reţine atenţia, prin atmosfera stil Creangă, prin limbajul expresiv fără a mai fi dialectal prin umorul şăgalnic şi melancolia aburoasă a amintirii.

Ultimul aspect pe care îl impune atenţiei revista este acela al traducerilor de literatură. De fapt dacă exceptăm povestirea15 inspirată dintr-o scenă de bestialitate din timpul Comunei din Paris şi prelucrările deja amintite , sectorul traduceri se reduce la cinci texte din Byron16, între care ultimul e un grupaj de cinci strofe erotice. Transpuse în româneşte de Colma, ele continuă să emoţioneze şi să suscite reflexia, ca urmare a talentului cu care au fost tălmăcite. Selectarea abilă a lexicului, fraza cu unduiri şi sincope, cu elipse şi suspensii, tensiunea interioară făcută perceptibilă, toate concurează la restituirea unui procent însemnat din impresia estetică a originalului.

Cu o existenţă efemeră şi cu un titlu derutant, Carmen Sylva se înscrie în rândul publicaţiilor de orientare socialistă, care veneau să ilustreze în viaţa culturală a sfârşitului de secol o direcţie socială impusă istoric chiar la jumătatea veacului următor.

1 Acesta este cazul revistei cu acelaşi nume, apărută între 1 iunie 1909, august 1910, la Bucureşti. Subintitulată ,,Revistă românească enciclopedică Litere, artă, ştiinţe, sport, distracţii", ea are ca ,,Directoare-proprietară" pe Maria Gh. Temelie, iar ca adresă pentru redacţie şi administraţie: Calea Griviţei, nr. 179. Debutând cu un portret elogios făcut Carmen Sylviei şi cu o fotografie a ei la masa de lucru, dezvăluindu-şi în articolul program Ce vrem noi , şi mai ales în Cronica numărului doi, atitudinea antipoporanistă şi preferinţa pentru o literatură aristocratică, epurată de ,,bădărănisme" şi ,,mojicisme". Cultivând curtea regală,

2 Aceeaşi constatare se face şi în Presa socialistă şi muncitorească din România, vol. I, 1865-1900, Editura Politică, 1964, p. 582-587.

3 Nr. 2, 20 noiembrie 1895; nr. 3, 26 noiembrie 1895; nr. 4, 3 decembrie 1895.

4 Faptul este semnificativ, deşi trebuie observată nuanţa vag anarhistă, de tip Bakunin, a orientării revistei.

5 Pasteur, Darwin, F. Bastian, J. M. Guyau, E. Renan, Proudhon, Volney, Diderot, Herodot, Ch. Nodier ş.a.
6 Panel, nr. 4, 3 decembrie 1895.

7 P. Z., nr. 1, 12 noiembrie 1895.

8 P. Zosîn, nr. 2, 20 noiembrie 1895.

9 Panel, nr. 1, 12 noiembrie 1895.

10 P. Muşoiu, nr. 1, 12 noiembrie 1895.

11 Elisée Reclus, nr. 2, 20 noiembrie 1895, şi nr. 3, 26 noiembrie 1895.

12 E. Luccarini, nr. 4, 3 decembrie 1895.

13 Louis de Broukère, nr. 4, 3 decembrie 1895.

14 P. Zosîn, nr. 1, 12 noiembrie 1895.

15 Leon Cladel, Nebunia lui Andrei Gill. Trad. l'Arlequin, nr. 2, 20 noiembrie 1895.

16 În faţa morţei, nr. 1, 12 noiembrie 1895; Pe mormântul unui câine, Unei principese, Strofe, nr. 2, 20 noiembrie 1895; Întâiul sărut al iubirei, nr. 3, 26 noiembrie 1895.