RELIEFUL STILISTIC
AL PUBLICISTICII LUI EMINESCU
În pofida controverselor sau a negaţiilor,
oscilând între teribilism şi obtuzitate, publicistica
lui M. Eminescu, echivalentă, în plan valoric, poeziei
rămâne o dimensiune profund definitorie a operei. Ea
s-a impus atât la vremea publicării, cât şi
în posteritate prin ideatică, prin pasiunea credinţei
într-o tablă de valori elevantă, prin strălucirea
expresivă.
Ultima dintre trăsături a fost adeseori evidenţiată
şi, de câteva ori analizată, îndeosebi din
perspectivă lingvistică. Lucrarea de faţă îşi
propune să pozitiveze analitic impresia puternică pe care
textul publicistic eminescian o generează la nivelul limbajului.
Cea dintâi marcă a acestei impresii este
dată de o percepţie oarecum paradoxală. Parcurgându-i
publicistica, parcurgând şi nu foiletând ori citind
în diagonală ai sentimentul unei duble identificări;
pe de o parte îl descoperi pe poet, pe prozator, pe dramaturg,
pe de alta te frapează revelaţia unei personalităţi
care, integrând deschiderile amintite, se dezvăluie
altceva şi altcumva. El nu este un scriitor de ficţiune
care practică amatoristic şi ca pe un fel de hoby deconectant
o gazetărie de circumstanţă şi eventual de vacanţă,
nu este nici un funcţionar al condeiului, mai mult sau mai
puţin mercenar, el ne dezvăluie un fel de ipostază
simetrică a câtorva dintre eroii săi emblematici:
Andrei Mureşeanu şi Proletarul, Demonul şi Sardariul
haiducul, Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare,
Arbore şi Bodei, Ion şi Toma Nour. Ipostază care,
esenţializată, o şi aflăm într-una din întruchipările
lui lirice de o tulburătoare relevanţă. E vorba de
Doina, acel poem emblematic în care invocaţia
este produsul unui spirit ofensiv şi încrezător,
al unei conştiinţe misionare şi justiţiare, şi
în care poetul ascultă plângerile poporului său,
dezvăluie esenţa faptelor generatoare de suferinţă
şi deznădejde şi propune soluţia tămăduitoare,
sub semnul încifrării în simbol.
Gazetăria eminesciană a fost destin şi
opţiune, aşa cum a fost şi poezia lui. Nu e deloc
lipsit de semnificaţie că în cele 16 vol. ale ediţiei
critice, 5 sunt consacrate publicisticii, tot atât cât
şi poeziei, şi că angajarea gazetărească începe
în 1870 şi se sfârşeşte în 1889.
De aici a rezultat nu numai constanţa implicării gazetăreşti,
în istoria dramatică a timpului, ci şi, între
altele instituirea unui limbaj adecvat domeniului şi acelei
componente a structurii sale de adâncime pe care opera artistică
a sublimat-o ori, uneori, a tăcut-o.
După ce ai descoperit şi savurat forţa
expresivă a limbajului publicistic, cea dintâi tentaţie
este să cauţi un răspuns la întrebarea: care
este sursa acestei expresivităţi? Reiterând aprecierea
devenită loc comun că ne aflăm în faţa unui
excepţional artist al cuvântului, cu tot ceea ce o asemenea
apreciere presupune, ni se pare că un rol fundamental în
configurarea limbajului său publicistic l-a avut conştiinţa
rostuitoare a celui care s-a simţit hărăzit unei misiuni
de apostol. ,,Vocea lui Dumnezeu, este vocea poporului scria el
în mss. 2255; şi fiindcă chipul lui Dumnezeu este
chipul poporului, dau înţeles glasului poporului, sunt
eu (un geniu) vocea lui Dumnezeu". În această perspectivă,
finalitatea deliberată a actului gazetăresc era a
convinge şi a învinge. În consecinţă,
dimensiunea informativă este aproape mereu subordonată
celei analitice şi combative, iar forma discursului se particularizează
graţie atitudinii polemice, prezentă în mai toate
manifestările. Direct legată de aceasta şi generând
consecinţe stilistice de prim ordin este construcţia majorităţii
articolelor pe temeiul prezenţei presupune a interlocutorului,
de cele mai multe ori aflat pe baricade opuse. Uneori adresantul,
destinatarul este chiar cel în numele căruia ,,a apucat
fierul roşu cu mâinile nude". Iată, de pildă
un fragment dinspre finalul articolului închinat lui Grigore
Ghica Voievod, domnitorul asasinat de răpitorii Bucovinei:
,,Popor românesc! mari învăţături îţi
dă ţie această întâmplare. Dacă fii
tăi ar fi fost uniţi întotdeauna, atunci şi
pământul strămoşesc rămânea unul şi
nedespărţit. Dar veacul de dezbinare neîntreruptă
te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea
cu ochii. Nu merge la mormintele Domnilor tăi cu sămânţa
dezbinării în inimă, ci precum mergi să te împărtăşeşti
cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşte-ţi
sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă
şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ,
cari oricât de deosebiţi ar fi la păreri, fraţi
sunt, fiii aceleiaşi mame sunt". Relieful stilistic al
unui asemenea text şi impactul emoţional pe care-l determină
în cititor se distinge însă de cel rezultat din
abordarea unui ,,interlocutor" adversar supus discreditării.
În acest caz, structura de dialog implicit, dinamica mesajului
şi coloratura expresiei capătă o altă relevanţă,
pentru că şi finalitatea este alta. Să cităm spre
exemplificare un eşantion din pamfletul provocat de un articol
publicat în ziarul ,,Românul", despre cărţile
de citire: ,,Dar până şi de bietele «Cărţi
de citire» vă legaţi, cari ar trebui să fie obiect
de îngrijire naţională ca şi textul Bibliei?
Ş-aci vreţi să vă arătaţi filozofia de
ţap în toată goliciunea ei? Dar nu vedeţi că
nu ştiţi scrie româneşte, pentru că în
viaţă-ve n-aţi avut o carte de citire în mână?
Nu vedeţi că nu gândiţi româneşte,
pentru că titva voastră strâmtă nu s-a îndeletnicit
cu o asemenea carte de folos?".
Ceea ce se impune după relevarea unor asemenea
caracteristici este a pune în evidenţă cum se construieşte
discursul şi care-i sunt efectele, tocmai ca urmare a modului
de funcţionare a raportului emiţător-receptor.
Chiar dacă invariantele amintite sunt detectabile
mai pretutindeni, ele se particularizează în funcţie
de caracterul intervenţiei publicistice, de destinatarul mesajului,
de importanţa subiectului. Fiecare dintre acestea se individualizează
într-o anume măsură şi în raport cu domeniile
de referinţă. Se ştie că publicistica lui a abordat
două zone fundamentale de interes: pe de o parte viaţa
culturală vizând, în primul rând, teatrul,
limba şi literatura, învăţământul,
pe de altă parte viaţa social-politică, în toate
manifestările ei de importanţă majoră. Relieful
stilistic, păstrându-şi invariantele, îşi
conturează identitatea în raport cu cele două zone.
Astfel, discursul publicistic, având ca obiect cultura,
are un caracter preponderent scriptural, generat de o atitudine
intelectuală sobră în cadrul căreia rigoarea,
limbajul de specialitate, colorat neologistic, şi nu în
ultimul rând conştiinţa unui destinatar avizat,
se configurează stilistic, dincolo de un anume vocabular şi
mai ales de o anume turnură a frazei prin cultivarea ironiei,
a sintaxei arborescente şi a formulei sentenţioase. Precizând
că articolele apreciative, precum cele consacrate lui Bălcescu,
Slavici, Haşdeu ori Creangă, de pildă, au o altă
frazare, nu numai prin ideatică dar şi din punctul de
vedere al limbajului alegem un exemplu mai apropiat de discursul
prilejuit de realitatea social-politică. Este vorba de cunoscutul
articol ,,Literatura de Botoşani".
,,Ştiam odată, că în vechiul târg
al Botoşanilor se face pastramă bună şi în
genere se dau cărnii acele modificaţii, care-o fac să
se împotrivească timpului şi să figureze sub
numirea generală de mezeloc în deosebite formate prin
băcălii şi pieţe. Dar că în Botoşani
s-ar fi făcând şi literatură şi-ncă
literatură ştii cole! cu şic, asta n-o ştiam pân-a
nu ne veni Calendarul ,,Lectorului român" pe anul 1877.
(...) Va să zică de patru ani se repetează aceste
apeluri la gustul estetic, fără ca noi să le fi băgat
în seamă. Dar acuma... cetitorul nu ne mai scapă.
Vrând-nevrând trebuie să urmeze pe cărarea
înflorită a muzelor botoşenene, să se îmbete
de parfumul florilor de pe malul Botoşancei, să adoarmă
în cântecul filomelelor cu nemuritoare boturi, cari
în acest fericit oraş au forma cam ciudată de scriitori
de cancelarie. Acest calendar conţine smântâna
(ca să nu zicem crema) inteligenţei literare din acel
oraş, iar untul din acea smântână e neapărat
D. N. I. Anghel. Vibreze aşadar coarda arfei angelice: Şi
urmează un grupaj de citete demolatoare prin ele însele.
Discursul având ca obiect viaţa social-politică
se defineşte în primul rând prin structuri generate
de prezenţa implicită a unui interlocutor şi prin
ţinuta polemică. De aici valorificarea expresivă a
oralităţii, cultivarea ironiei, dar şi a sarcasmului
ori a caricaturii, instrumentarea insistentă a interogaţiei
retorice şi a antifrazei.
,,Căci din două una. Sau aceşti oameni
sunt cu toţi genii şi prin calitatea muncii lor intelectuale
merită locul pe care-l ocupă, sau neproducând
nici o valoare, nereprezentând nici un interes general
decât cel al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi
în întunericul ce li se cuvine.
Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi
nici cât negru sub unghie, fabricanţi numai de palavre,
meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar?
Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc
din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic,
ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi
decât colaboratorii din nemurile cele mai vechi ale ţărei.
(...)
Într-adevăr cum li s-ar deschide oamenilor
ochii când unul le-ar zice: «Ia staţi oameni
buni! Voi plătiţi profesori, cari nici vă învaţă
copii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi
şi administratori cari vă fură, căci nici unuia
dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia
vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu
apă rece. Apoi ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă.
»
Cum gazetarul nu se mulţumeşte, de obicei,
să rămână un simplu releu care transmite informaţii,
şi de această dată interlocutorul este chemat nu la
dialog, ci la acţiune: ,,«De aceea alungaţi turma
acestor netrebnici, care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi
vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu
ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii,
şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi
voiesc să vă economisească pe voi, toţi!»
E adevărat că şi în acest spaţiu
se disting registre generate de tipurile de text. Cele cu caracter
teoretic şi doctrinar, adesea având statutul de articole
de fond, se impun prin arhitectură, prin ansamblarea de partituri
diferite care combină amplitudinea şi rigoarea profesionistă
a argumentaţiei cu ritmul şi spectaculozitatea formelor
de compromitere a adversarului, fie el mesager ori mesaj, prin
recursul la documente, statistici ori citate. Cunoscutul ciclu
,,Icoane vechi şi icoane nouă", ,,Influenţa austriacă
asupra românilor din Principate", ciclul de articole
despre Basarabia, sau despre ,,Cestiunea israelită",
articolele despre creditul mobiliar sau cele puse sub titlul ,,Studii
asupra situaţiei" sunt reprezentative din acest punct
de vedere.
Marea majoritate, însă, a textelor sunt
produsul impactului cotidian al artistului, mistuit de gazetar,
cu o realitate nu doar de mare bogăţie şi complexitate
dar şi de profundă identitate conflictuală. Realitate
vădind cel mai adesea simptomele maladivului şi ale rătăcirii;
un fel de pubertate social-politică alterată de ispitirile
vârstei mature şi de senilitate morală, stângaci
travestită în vesminte tinereşti. Textul eminescian
este expresia unei ciocniri de anvergură între propria
tablă de valori şi lumea în care i-a fost dat să
trăiască şi pe care s-a simţit hărăzit
s-o modeleze sau măcar
s-o judece. Din această confruntare s-a născut un discurs
care poartă însemnele unei tensiuni interioare echivalentă
cu cea din care s-a născut poezia. Nu este deloc surprinzător
prin urmare că vom afla în articolele sale viziuni şi
imagini, expresii şi gândiri pe care le întâlnim
în transfigurările poetice din opera propriu-zis literară
1. Iată un decupaj
tulburător, ca atâtea altele, prin mesejul său şi
prin materializarea în expresie. Este un fragment din articolul
publicat la 18 iulie 1883, după serbarea guvernamentală
prilejuită de dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare la
Iaşi:
,,Şi tu Doamne Ştefane, stăteai mut
şi rece asupra acestei adunări de precupeţi de hotare
şi n-ai izbutit cu ghioaga Ta răpuitoare de eroi în
capetele acestor reptile, acestor agenţi provocatori şi
străinătăţii.
O, Doamne, Doamne, că mare mult ne-ai uitat!
Tu, scutul Creştinităţii, ai ascultat
pe un C. A. Rosetti care-şi bate joc de legea Ta strămoşească
şi care ca mâni se va îngropa ca patrupedele,
fără preot şi fără lumină.
Tu, care de patruzeci de ori, în patruzeci
de bătălii te-ai aruncat în rândul întâi
al oştirii, căutând martiriul pentru ţară,
asculţi oameni pentru care patria şi naţionalitatea
sunt o marfă pe care o precupeţesc?
Tu, ale cărui raze ajung până la
noi ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar
a cărui lumină călătoreşte încă
mii de ani prin univers după stingerea lui; tu, care, însuţi
nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din
lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s-asculţi
pe aceşti oameni incapabili dse adevăr şi de dreptate,
pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?".
Este evident că aici nu se urmăreşte
finalitatea estetică, ci angajarea morală şi civilă,
diagnosticul şi terapia prin intermediul cuvântului.
Tocmai de aceea, scrisul său destinat paginii de ziar nu se
supune condiţiei efemere a domeniului. El devine cel mai adesea
literatură nonficţională în care cititorul este
conectat nu doar la reţeaua informativ-ideatică, ci şi
la voltajul generator de lumină al expresiei. Construcţia
simfonică a frazei, exploatarea virtuţilor oralităţii,
de la cele vizând sintaxa şi vocabularul, până
la efectele de bazorelief obţinute prin scenografierea proverbelor
structura dialogică sui-generis, rezultată prin prezenţa
virtuală a interlocutorului, artizanarea de rostiri aforistice
cu valabilitate dincolo de text şi de context, instrumentarea
întru idee şi expresie a virtualităţilor ce
dormitează în figurile de stil (epitet, comparaţie,
metaforă, parabolă, antiteză şi antifrază,
interogaţie şi exclamaţie retorică etc.), toate
acestea, împreună cu esenţele mesajului uman scot
publicistica lui Eminescu din zona cotidianului trecător şi
o plasează în orizonturile perenităţii.
Asemenea aprecieri pot căpăta relevanţă,
dincolo de caracterul enunţativ, printr-un demers analitic
şi ilustrativ.
Observam că cea mai pregnantă trăsătură
a stilului publicistic eminescian este generată de construcţia
virtual dialogică, rezultată din prezenţa aproape
permenentă a unui interlocutor căruia gazetarul i se adresează.
Formula, care va deveni o constantă a scrisului său şi
care va determina în cea mai mare măsură construcţia
articolelor şi relieful lor expresiv, este experimentată
de Eminescu în chiar prima sa intervenţie gazetărească
,,O scriere critică", apărută la 17/19 ianuarie
1870, în revista Albina din Pesta. Este un articol
polemic de apărare a memoriei lui Aron Pumnul, forfecat filologic,
într-o manieră cel puţin neinteligentă, de
D. Petrino în articolul său, ,,Puţine cuvinte despre
coruperea limbei române din Bucovina". După un
excurs sobru, sistematic şi riguros de prezentare a textului
supus analizei, tânărul debutant în ale gazetăriei
îşi invită interlocutorul la dialog.
,,Pentru că e vorba de o persoană, mă
voi adresa şi eu de-a dreptul la persoana d-lui critic. Persoana
asupra căreia aveţi bunătatea a face aluziuni atât
de delicate, domnul meu, a încetat de mult de-a mai fi numai
o persoană simplă (...). Întru realizarea principiului
său, omul ce-l personifica a întrebuinţat
mijloace cari în detaliu d-tale nu-ţi plac, pe cari
le găseşti, ca tot ce-i omenesc: necompletate, defectuoase,
să zicem chiar rele. Combateţi atunci mijloacele, domnul
meu, combateţi-le în defectuozitatea lor, şi nu
persoana, individul, principiul său cel bun (...) Nu râdeţi,
domnilor de lepturariu; pentru că secaţiunea sa
de pe-alocurea e oglinda domniei voastre proprie; nu râdeţi
de nihilismul său, pentru că e al dv. Şi dacă
e vorba de masca jos! apoi masca jos la toţi şi la toate,
astfel încât fiecare să-şi vadă în
fundul puţinătăţii sale".
După cum se observă, textul îşi
pierde liniaritatea discursului critic calm, oarecum detaşat
din prima parte. Prezenţa interlocutorului îl basoreliefează,
îl ondulează ca urmare a dinamicii intelectuale şi
afective stârnite în autor. De la calmul propoziţiilor
de început, vag animate de notaţii ironice (,,bunătatea
de a face aluziuni atât de delicate"), tensiunea
fragmentului creşte sinusoidal, atingând nivelul maxim
în imperativul ironic sau ameninţător al lui ,,Nu
râdeţi, Domnilor de lepturariu". Apelul la gestul
de smulgere a măştilor potenţează stilistic, dar
impune şi conotaţii de comdediografie morală. Între
cele două extremităţi ale fragmentului, diferenţa
de nivel tensional şi prin urmare de relief stilistic se realizează
prin acumulările progresive de argumente reliefate, mai mult
sau mai puţin, de coloratura afectivă care-şi ordonează
expresia lingvistică corespunzător nuanţelor (paranteză,
accent semantic, exclamaţie, apelative etc.). O anumită
percepţie auditivă însoţeşte lectura, generând
o reprezentare nu scripturală a autorului, ci una oratorică,
de om al tribunei. Ceea ce în acest prim articol reprezenta
stângăcie, narcisism juvenil şi un pic de teribilism
studenţesc, devine cu timpul, dar destul de repede, un mod
specific de implicare a eului în actul publicistic, o tehnică
funcţională de a transforma destinatarul în conlocutor
virtual al expeditorului, cu toate consecinţele în planul
expresiei.
Iată de pildă, cum se configurează relieful
expresiv într-un articol din Timpul (12 mai 1882)
în care obiectul dialogului este ţăranul ajuns la
disperare. La aprecierea că încercarea acestora de a
intra în Bucureşti pentru a face presiuni asupra parlamentului
este un act neromânesc, Eminescu răspunde: ,,Ba e foarte
românesc ceea ce fac ţăranii şi nici nu poate
fi altfel, căci ei sunt, la dreptul vorbind, singurii care
au rămas numai români în această ţară
dar pentru asta nu trebuie să fie bine ceea ce fac, căci
nu tot ce e românesc e şi bine totodată". Dacă
aici, tonul deşi polemic este relativ sobru, puţin mai
jos, interlocutorul primeşte o replică demolatoare.
,,Ei mări, tagmă patriotică, nu cunoaşteţi
pe român, nu l-aţi cunoscut nicicând şi, prieteneşte
vorbind, să vă păzească sfântul ca să-l
cunoaşteţi vreodată. Rar şi-arată arama, dar
când şi-o arată atunci s-a sfârşit cu
d-alde voi. Românul dacă-i dai un pumn, îţi
zice: Rogu-te mai dă-mi unul, să fie doi, s-avem pentru
ce ne socoti, dar după aceea las-pe el.
Din paradă în paradă, din circulară
în circulară, din Carada-n Carada, teamă n-i că
veţi trezi lupul din el şi că-şi va întoarce
cojocul pe dos şi-atunci ţine-te pânză să
nu te rupi!".
Ironica detaşare a autorului, întemeiată
pe acel ,,prieteneşte vorbind" e doar aparentă. În
realitate textul, încărcat semantic de suculenţa
limbajului popular, transmite tensiunea sarcasmului şi a revoltei,
în registru aproape comediografic.
Paginile cele mai impresionante rămân acelea
în care locul revoltei sau al sarcasmului este luat de tristeţe.
Adânca mâhnire a poetului în faţa perenităţii
răului, sentimentul unei predestinări a poporului român
spre suferinţă şi luptă, dau unora din paginile
publicisticii sale tensiunea şi coloratura poeziei de mai
târziu a lui Goga, sau a ,,Cântării României"
de A. Russo. Sunt paginile în care sufletul elegiac al poetului
se revarsă dincolo de marginile poeziei, amplificând
ecouri de clopot îndoliat. ,,O fatalitate grea, nota poetul
cu jale păcatele părinţilor şi strămoşilor
poate, păcatele generaţiei actuale setoase de câştig
şi lipsite de conştiinţă, un ce nedefinit ca adâncul
Gheenei, incalculabil ca lipsa de caracter, variabil asemenea
vecinicului neadevăr, apasă asupra acestei ţări
stoarse şi sărmane, acufundate în apatia popoarelor
osândite la nefericire"2.
Expresia lingvistică a acestei stări e realizată de
autor printr-o mişcare cronicarească a frazei şi printr-o
iscusită îmbinare a arhaismului patinat de vreme cu
neologismul şocant prin rezonanţă. Introducerea parantezei
de largă respiraţie şi ritm crescendo între
subiectul şi predicatul propoziţiei principale, predicaţia
subînţeleasă a acestei paranteze, expresiile sau
termenii arhaici presăraţi pe alocuri (păcatele
părinţilor, adîncul Gheenei, sărman, osândit,
acufundat) dau unor asemenea rânduri tensiune şi
forţă expresivă, remarcabile.
Uneori, amărăciunea poetului, depăşind
gama tânguirii discrete se exteriorizează în atitudini
mesianice de apostol care mustră pe cei căzuţi în
păcat, îndemnându-i la meditaţie şi acţiune.
Fragmentul din articolul consacrat lui Grigore Ghica Voievod,
citat anterior este edificator. Şi acolo tensiunea textului
provine, alături de bogăţia ideilor ca atare, din
îmbinarea între rostirea arhaică (inversiunea
ordinii dintre subiect şi predicat, între propoziţia
principală şi cea subordonată), adresarea directă
către colectivitate, expresiile crănicăreşti şi
populare (a rămâne unul şi nedespărţit,
a te duce la slăbiciune, a-ţi vedea ruşinea cu
ochii, sămânţa dezbinării etc.) şi expresivitatea
lexicală. Numai că aici, prezenţa implicită a
interlocutorului, de astă dată o prezenţă colectivă
şi emblematică, încarcă mesajul emoţional,
conferindu-i dimensiune estetică.
De altfel, unul dintre factorii de primă importanţă
care conferă identitate inconfundabilă stilului publicistic
eminescian este tocmai îmbinarea procedeelor retorice cu
virtuţile expresive ale limbajului popular şi ale oralităţii.
Simplitatea şi parfumul limbii populare, profunzimea şi
plasticitatea fondului paremiologic, farmecul bunului simţ
ancestral şi ataşamentul pentru o tablă de valori
elevată a omului arhaic au constituit atât pentru poet,
cât şi pentru publicist, nu doar un obiect de admiraţie,
ci şi model permanent. Asimilarea fondului popular nu se reduce
însă doar la procedeele retorice. Modul de a gândi,
format printr-o intensă frecventare a culturii universale
bogăţia afectivă, ea însăşi subtilizata
în contact cu patrimoniul spiritual al lumii, s-au structurat
tocmai în procesul unificator dintre fondul folcloric şi
acumulările prin cultură.
Pe plan lingvistic procesul este acelaşi. Neologismele,
foarte răspândite în publicistica, locuţiunile
şi aforirmele de provenienţă livrească, organizarea
savantă a frazei (subordonarea arborescentă, incidenţa,
ritmicitatea) sunt integrate în robusteţea şi parfumul
cu rezonenţe arhaico-populare. Cum din perspectiva scopului
urmărit de Eminescu limba articolelor viza nu doar comunicarea
ci şi persuadarea, străduinţa lui viza maxima expresivitate
a discursului publicistic. De aici utilizarea frecventă a
locuţiunilor şi proverbelor, ca mijloace lingvistice de
transmitere concentrată şi plastică a unor judecăţi
înţelepte, de aici utilizarea imaginilor artistice ori
arhitectura în basorelief a frazei.
Trebuie remarcat că proverbul, zicătoarea
sau locuţiunea sunt introduse în ţesărura articolelor
fie în mod direct, ca parte componentă a unei fraze
sau a unui fragment ("... dar vezi că trebuie omul să
înveţe mai întâi carte şi apoi să
calce a popă", "... două sute de nebuni mănâncă
desigur mai mult decât un înţelept", "...
mai bine vrăjmaş cu o faţă decât prieten
cu două", "... toată lumea să piară
numai Manea să trăiască", "... mirarea este
mama înţelepciunii", "... Vodă zicea da,
Hîncu ba", "... departe griva de iepure",
"... mintea nu se mănâncă cu lingura",
etc.), fie semnalând izvorul de înţelepciune într-un
mod sau altul ("... vom spune şi noi vorba veche de baştină
a moşului Terente Barbă-Lată, răzeş şi
el la Funduri în ţinutul Vasluiului: tânărul
spune câte face, bătrânul câte a făcut,
nebunul câte are de gând să facă", "...
E o vorbă veche că, de ai sta să numeri foile de plăcintă,
nu mai ajungi s-o mănânci", "... vorba cea
înţeleaptă a poporului, cum îşi va aşterne
aşa se va culca", "... se potriveşte ca nuca
de perete şi ca sarea în ochi, ar zice povestea vorbii").
Aceste deosebiri nu sunt întâmplătoare. Ele marchează
direct o diferenţiere în atitudinea autorului. Aşa
bunăoară o zicătoare sau un proverb, introduse în
text fără semnele citirii, ori alt indiciu de paternitate,
denotă o anumită gravitate în interiorul căreia
doar laconismul, plasticitatea şi profunzimea interesează.
În cadrul celuilalt tip de utilizare, dincolo de calităţile
intrinseci ale expresiilor, autorul realizează un efect suplimentar.
Depozitarul podoabelor pe care le împrumută poetul este
adus în prim plan, fie printr-o prezenţă individuală
pitorească (moş Terente Barbă-lată), fie
printr-o consemnare de substituire a creatorului anonim cu creaţia
(e o zicală veche, vorba cea înţeleaptă a
poporului, ar zice povostea vorbei). Semnificaţia acestei
tehnici trebuie căutată în sensul polemic al atitudinii
eminesciene, aici urmărindu-se în mod implicit transmiterea
unui contrast între marele anonim colectiv, creator şi
depozitar de înţelepciune şi meschina personalitate
a politicienilor vizaţi. Este contrastul între adâncul
liniştit al apei care oglindeşte lumea şi valul care
se zbate. Acelaşi sens îl putem recunoaşte şi
în folosirea mai generală a limbii; atitudinea ori raţionamentul
unui om din popor, materializate în expresia directă
a acestuia, adaugă conţinutului comunicării semnificaţii
cu rezonanţe asemănătoare celor observate mai sus.
"... în vremea aceasta însă poporul spune
într-un articol Eminescu dacă ar fi întrebat le-ar
răspunde: Boieri dumneavoastră, lumina ca lumina, nu zicem
că nu-i bună dar până una alta, daţi-ne
mijloace de hrană, scăpaţi-ne de biciul administraţiei
(...) De aceea zice tot el: ţăranul nostru cu oamenii
stăpânirii e ca oaia care umblă printre scaieţi;
în tot scaietele trebuie să lase câte o şuviţă
de lână, mai mare ori mai mică, după cum o fi
şi scaietele"3.
Nota de umor, alături de plasticitatea expresiei, capătă
în contextul general acelaşi sens polemic, cu atât
mai subtil cu cât amărăciunea din replică îmbracă
mantia mucalită, simulat umilă a unui frate bun cu moş
Ion Roată.
Asemenea modalităţi, însă, nu sunt
prea des folosite de autor. Limba veche şi înţeleaptă
este de cele mai multe ori instrumentul propriu de comunicare.
Şlefuită în timparele inteligenţei individuale
şi exersată în procesul de asimilare a valorilor
culturii universale, limba articolelor sale a putut integra organic
în individualitatea ei, retorismul şi simplitatea, sugestiile
livreşti şi folclorice, neologismul şi arhaismul,
într-o sinteză personală remarcabilă.
Referindu-ne la cealaltă dimensiune, vom observa
că apostrofele, interogaţiile retorice, inversiunile,
locuţiunile, exclamaţia şi dispunerea graduală
în frază, reprezintau cele mai obişnuite procedee
retorice utilizate. Este adevărat, predilecţia lui Eminescu
vizează îndeosebi interogaţia, forma preferată
de bazoreliefare a discursului polemic. Câteva exemple se
impun şi de astă dată. ,,Dar sunteţi voi români?
se adresează poetul liberalilor dar cunoaşteţi voi
poporul? Sînteţi în stare a pricepe graiul şi
înclinările lui? Ştiţi voi româneşte
măcar? Păsăreasca lui C. A. Rosetti e limbă? Obiceele
de cocote şi picpocheţi sunt datine strămoşeşti?
Cărţile ce le scrieţi, legile ce le croiţi, gândirea
şi inima voastră, complexitatea voastră fizică
şi morală, răsărit-au din sâmburii de stejar
ce împodobesc mormântul lui Ştefan cel Sfânt?
De la Seina, din Bizanţiu, din lupanare şi din spelunci
v-aţi cules apucăturile politice şi morale; nu din
istoria şi din natura poporului nostru"4.
Suita de interogaţii care de altfel sunt purtătoarele
implicite ale răspunsurilor se sfârşeşte în
momentul în care cade sentenţios răspunsul necruţător.
Alteori însă, interogaţiile cunosc o altă dispunere,
de tipul celor ce urmează "... liberalii din România
au ajuns la ideea pozitivă, că libertatea trebuie să
li dea şi de mîncare şi încălţăminte
şi lux şi tot ce le pofteşte inima, iar clasele muncitoare?...
Pe apa Sîmbetei meargă! Après nous le déluge.
Cât lumea n-avem să trăim, nu-i aşa? Cât
vom trăi să ne curgă laptele-n păsat... După
aceea bun e Dumnezeu, şi va avea grijă de clasele pe care
le stoarcem"5.
Aici interogaţiile intercalate între propoziţii
sau fraze enunţiative ori exclamative dau relief atitudinii
batjocoritoare a poetului care mimează adoptarea raţionamentului
incriminat prin utilizarea stilului indirect liber. Iar maxima
franţuzească, intercalată în text, dincolo de
expresivitatea ei intrinsecă, califică foarte exact situaţia
la care se referă. De altfel apelul poetului la patrimoniul
de locuţiuni şi maxime universale este o modalitate adesea
folosită, deşi fără ostentaţie 6.
Un alt tip de interogaţie este acela care poartă
răspunsul explicit în interiorul propoziţiei, în
aşa fel încât unitatea sintactică interogativă
capătă o structură bivalentă. ,,Dar până
şi de bietele. Cărţi de citire vă legaţi,
cari ar trebui să fie obiect de îngrijire naţională
ca şi textul Bibliei? Ş-aici vreţi să vă arătaţi
filozofia de ţap în toată goliciunea ei? Dar nu
vedeţi că nu ştiţi a scrie româneşte,
pentru că în viaţă n-aţi avut o carte de
citire în mînă? Nu vedeţi că nu gândiţi
româneşte, pentru că titva voastră strâmtă
nu s-a îndeletnicit cu o asemenea carte de folos".
După cum se observă, prima parte a frazelor formulează
obiecţia, partea a doua, motivaţează atitudinea poetului,
ambele dezvăluind fie rătăcirea, fie nimicirea demnă
de batjocură a celor vizaţi.
Câteodată interogaţia îşi
metamorfozează componenta retorică într-un soi de
câmp mozaical care asamblează sub semnul ironiei, al
autoironiei şi al tristeţii ulcerate volutele afirmative
ale valorii sau prin antifrază, pe cele ale nonvalorii cu
zigzagurile acide ale negaţiei, realizând un mesaj dens,
bazoreliefat şi încărcat afectiv. Iată, de pildă,
cum este stigmatizată goana indecentă după decoraţii
şi medalii a politicienilor timpului: ,,Dar, pentru numele
lui Dumnezeu, onorabili Costineşti şi Fundeşti, la
ce vă trebuiesc tinichelele acestea pe piept? Ştiţi
ce e onoarea? Nimic. Un om moare în război şi după
ce s-alege praful de dânsul, se zice că moşteneşte
onoarea. Un altul descoperă că nu soarele se-nvârteşte
în jurul pământului, ci pământul împrejurul
soarelui, şi-şi bate capul viaţa lui întreagă
cu asemenea copilării, şi răsplata lui? Onoarea. Sunt
într-adevăr o seamă de oameni curioşi în
lume cărora le albeşte capul de grija altora, de grija
poporului, a ţării lor ş.a.m.d. Pentru acest soi de
nebuni s-a inventat aceste tinichele, nu pentru d-voastră,
oameni practici, care ştiţi să scoateţi din capitalul
intelectual al unui abecedar cele mai mari procente, precum: deputăţie,
directorat la Domenii etc. Dumneavoastră care nu cunoaşteţi
nici deşertăciunea sacrificiului, nici aceea a meritului
şi cari, în taină, râdeţi de ele între
pahare, numindu-i pe cei ce le au traşi pe sfoară şi
nerozi al căror număr nu se mântuie, de ce le disputaţi
şi aceste tinichele, care nici se beau, nici se mănâncă,
nici cântă cuplete franţuzeşti, nici joacă
balet; nişte semne făcute pentru acea tagmă de nerozi
care trăiesc sau mor pentru ... idei? Ştim că dispreţuiţi
ţara, că dispreţuiţi acest popor blând şi
moale care vă îngăduie să vă jucaţi
cu soarta lui... dar la ce să-i arătaţi pe faţă
acest dispreţ, atârnându-vă de piept chiar
semnele lui de onoare, semne care nu v-aduc nici un folos ...
real?7.
Dacă pornirea polemică este determinată
de obicei de vehemenţa revoltei ori de adâncimea mâhnirii,
aşa cum se observă şi în textul anterior, ea
se exercită adeseori şi prin intermediul ironiei ori al
sarcasmului. Faptul pare puţin surprinzător dacă luăm
în consideraţie temperamentul poetului, tumultuos şi
interiorizat în acelaşi timp, refractar disimulărilor,
fie chiar şi ridiculizatoare. Eminescu însuşi într-o
cugetare din manuscrisul 2269, îşi exprima în
mod explicit o opţiune edificatoare: ,,Om de spirit e acela
care în fundul inimii sale râde de toţi şi
de toate. Om de geniu e acela care râde de el însuşi.
De aceea un geniu nu poate fi rău, pe când un om de
spirit e totdeauna rău". Această reflecţie vizează
atitudinile celor care, supunând criticii orice valoare
sau nonvaloare, încearcă să le compromită prin
ridiculizare, în timp ce omul de geniu, edificat asupra
imperfecţiunii sale, devine mai tolerant cu semenii. În
acest sens, poezia, ca expresie a universului individual, proiectează
asupra creatorului nimbul genialităţii generoase, în
timp ce publicistica activitate implicând interesele unei
colectivităţi care-şi transformă individul în
raisonneur revendică aceluiaşi om luciditate şi
intransigenţă. Ceea ce-l deosebeşte de ,,omul de spirit"
evocat mai sus, este natura obiectului supus ridiculizării
şi anume caracterul lui de nonvaloare sau antivaloare. ,,Nu
urâm decât lipsa de caracter. Scria Eminescu într-un
articol din 16 dec. 1879, în Timpul" decât
luarea drept pretext a principiilor pentru a le exploata în
folosul unei asociaţii de oameni lipsiţi de demnitate
personală". Carieriştii, inculţii, infatuaţii,
ipocriţii, oprimatorii de orice natură, toate specimenele,
care într-un fel sau altul lezează material sau moral
existenţa poporului românesc în ceea ce are el
mai valoros şi mai sfânt, găsesc în Eminescu
cenzorul necruţător, tribunul care-şi irigă rostirea
gazetărească, din revoltă şi mâhnire, din
ironie şi sarcasm, iar în planul de adâncime,
dintr-o profundă iubire vulnerată. ,,Dreptul de a ne mira
l-am pierdut de mult în România. Într-o ţară
în care un om cu patru clase primare şi peste aceasta
din fire mărginit, e redactor de ziar, deputat, director de
bancă naţională, special într-ale drumului de
fier şi curând ministru de finanţe, într-o
ţară în care mucenicul Simeon e un om căruia
nu i se poate imputa nimic, unde procurele falşe, ca şi
falşele cărţi de alegător joacă rolul de căpetenie
pentru înaintarea oamenilor, unde merit, ştiinţă,
caracter, nu sunt nimic, tripotagiul, pişicherlâcul
tot, în o asemenea ţară, omul e redus a constata
istoriceşte ceea ce se întîmplă, a se indigna
din când în când, dar a se mira de ceva nu mai
are dreptul"8.
E de observat însă că tipurile de reacţie menţionate
mai sus se manifestă de cele mai multe ori concomitent, într-o
transformare adesea imprevizibilă a uneia în alta. Ironia,
dar mai ales sarcasmul, deşi presupun detaşare din partea
autorului, nu se pot emancipa de încărcătura afectivă
(de obicei indignarea sau amărăciunea) tocmai pentru că
mobilul acestora nu este plăcerea maliţioasă a ironicului
ce se amuză, ci dorinţa de suprimare a nonvalorii, socialmente
dăunătoare. Sunt însă şi pagini în
care ridicolul obiectivului vizat este aşa de pronunţat,
încât revolta, mâhnirea ori sobrietatea devin
inutile şi ineficiente. Singura soluţie rămâne
râsul, ironia, ridiculizarea, şfichiuirea prostiei ieşită
la drumul mare.
Mijloacele de degajare ale ironiei sunt diferite,
ele mergând de la mimarea raţionamentului sau atitudinii
încriminate prin disimulare şi până la utilizarea
perifrazei sau o jocului polisemantic. Un model de compromitere
ironică a adversarului o aflăm, de pildă, într-un
articol din 2 februarie 1879 vizând semidoctismul şi
incultura: ,,Dacă a bate câmpii şi a vorbi în
dodii va să zică a cugeta liber, atunci şi d. Sihleanu
bunioară ar fi liber cugetător, pe când domnia sa
nu-i decât candidat la academia de înţelepţi
de la Sadagura, unde râvneşte a intra în virtutea
ingenioaselor sale liber-cugetări asupra bisericei şi
a balonului captiv.
Dar, ce să mai vorbim zadarnic în privirea
aceasta? Ferice de cel căruia-i spui o vorbă şi pricepe
zece şi vai de acela căruia-i spui zece şi nu pricepe
niciuna".
Câteodată execuţia ironică este
săvârşită printr-un adevărat recital stilistic
care valorifică limbajul arhaic într-o structură
antifrastică batjocoritoare. Referindu-se la o carte de economie
naţională, semnată de un oarecare
D.A. Vlădescu, doctor în drept şi medicină,
carte plină de inexactităţi şi rătăciri
(iată o frază revelatoare care va inspira direct replicarea:
,,Ca situaţie geografică, România se învecineşte:
la nord şi la vest cu Austro-Ungaria, la vest cu Rusia
şi cu Turcia şi la sud cu Turcia") Eminescu redactează
un răspuns de o savoare ce va fi făcut deliciul contemporanilor.
,,Săracul Ştefan Vodă! Crişu el,
la răsărit avea tatari, la miazănoapte ţara leşească,
la miază-zi Ungro-Vlahia. Acum ce ar face când ar vedea
la apus turci, ruşi şi unguri uniţi, râvnind
toţi buluc asupra lui? Ce ar face? Ia, ar face, c-ar avea
pe doftorul nostru, care ştie să mute mările şi
ţările de la apus la răsărit. Deodată te-ai
pomeni cu Dunărea-n vârful munţilor şi cu pădurile
de brad în albia Dunărei. Şi iaca aşa ar scrie
Nistor Urechi: «La satul Stuhăria-lupului, ţinutul
Nicăiri, unde-i biserica într-un vârf de plop
şi Dunărea curge la Deal, întâlnitu-s-au oştirea
moldovinească cu urdii turceşti, moschiceşti şi
ungureşti şi, dând război bărbăteşte
de ambe părţile, mare mult s-au oştit până
au biruit oastea moldovinească, iar limbile străine s-au
ascuns toate într-o căpăţână de sârb,
pe care pan Vlădescul, biv-vel.vraci Sadagorski o adusese
din ţara franţozească. Şi astfel am biruit noi
limbele străine cu mila Domnului, cu vitejia Vlădescului
şi cu norocul lui Ştefan Voevoda».
I-aşa, ar scrie Nistor Urechi, bată-l norocul,
ş-ar merge vestea Vlădescului nevoie mare".
Rareori poetul rămâne, însă,
la nivelul ironiei. Zâmbetul ironic nu rezistă, el se
transformă repede în izbucnire sarcastică sau încruntare
batjocoritoare, tocmai pentru că aspiraţia către ideal
profund definitorie conştiinţei eminesciene intrând
în coliziune cu factorii nocivi ai realităţii sociale,
determină incadescenţă oricărei manifestări
orientate în acest sens. Unde mâniile şi tristeţea
nu se exprimă direct, sarcasmul se revarsă în pagini,
absorbind până la urmă şi puţinele accente
ironice. ,,După chiverniseală nota poetul în ms.
2257, referindu-se la partidele politice din România Vorbă
mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor
de stindard cum s-ar zice, căci în urma urmelor, fiecare
e în stare să moară pentru stindard şi chiverniseală.
Dar acuşi mă trezesc cu un ziar roşu ţipând:
Domnule! D-ta calomniezi ţara, D-ta, cinic şi corupt,
despreţuieşti presa, D-ta insulţi naţiunea etc.
Naţiunea! Haha! Naţiunea va să zică. Un rău
au partidele noastre: că se identifică fiecare din ele
cu naţiunea. «Suntem naţiune... nu mai sunt partide
în ţară! Toată ţara-i numai o partidă:
naţiunea!» Iată ce zic unii, iată ce zic ceilalţi.
Ba nu, domnişorilor, nu sunteţi dv. naţiunea,
nici unii nici alţii măcar generaţiunea toată,
căci naţiunea are zeci şi zeci de generaţiuni.
Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să
vă spun cam mizerabil şi cam putred al acestui corp ce
trăieşte zeci de secole: naţiunea".
Fragmentul acesta, care n-a mai apucat să vadă
lumina tiparului, ilustrează un anumit mod de materializare
a sarcasmului eminescian. Ridiculizarea nu mai este simulată
decât accidental (vorbă mare, purtători de stindard),
ea se desfăşoară direct printr-o confruntare polemică
a argumentaţiei încriminate (cum ar ţipa un ziar
roşu) cu replica batjocoritoare a poetului, caustică
şi dizolvantă (Naţiunea! Haha! Naţiunea va
să zică!,... un fragment, drept să vă spun cam
mizerabil). Însăşi dinamica tensiunii interioare
(crescendo până la ,,Naţiunea care va să zică
destinsă până la ,,... iată ce zic şi ceilalţi",
din nou crescendo până la ,,... zeci de generaţiuni",
şi din nou destinsă în ultima parte) înlesneşte
o percepere mai nuanţată a timbrului polemic, punctând
limita de început sau de sfârşit a unei atitudini
deosebite în raport cu cea anterioară.
Alteori izbucnirile nu dizolvă accentele ironice,
ci le transformă într-un fel de exordiu cu aparenţe
înşelătoare de calm. ,,Într-adevăr d.
Serurie, care a scris un volum de poezii ,,greceşti",
dl. Andropulos, care batjocoreşte armata noastră puind-o
să joace la circ, d-nii C. A. Rosetti, Carada, Candiano, tot
nume vechi de care foieşte textul cronicelor României,
sunt singurii români adevăraţi; iar noi ţăranii,
mici şi mari, căci, la urma urmelor, tot ţărani
suntem, noi băştinaşii din ţările acestea,
suntem străini, cari vindem ţara cui ni dă mai mult
pe ea. Liberalii sunt smântâna şi temeiul României,
noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni
autohtone, care nu merită să fie băgate în samă.
De! iertaţi-ne, boieri Arioneşti şi Cărădeşti,
că ni s-a părut şi nouă, biet, că trăim
în ţara noastră şi avem de zis o vorbă"9.
Autorul, simulând umilinţa proprie omului din popor
(şi ea simulată, de altfel) şi acceptând prin
disimulare punctul de vedere al adversarului, merge pe firul acestuia
abia reţinându-şi izbucnirea. Calificările au
în acest text o utilizare diferită, unele păstrându-şi
sensul propriu (... care a scris un volum de poezii ,,greceşti",
... care batjocoreşte armata noastră), cele mai
multe având însă, valoare antifrastică (...
tot nume vechi de care foieşte textul cronicelor României,
... singurii români adevăraţi, ... cari vindem
ţara, ... smântâna şi temeiul) şi
care ţintesc marcarea ridicolului şi compromiterea adversarului.
Culmea disimulării o realizează fraza care solicită
clemenţă, într-un limbaj de un autentic parfum popular
şi într-un mod perfect sincronizat cu tumultul zăgăzuit
al autorului.
Alteori atitudinea sarcastică se degajă prin
intermediul confruntării interogative între soluţiile
paliative şi etiologia reală a răului social. Astfel,
într-o polemică determinată de hotărârea
de edificare a unor spitale în mediul rural, Eminescu încearcă
să demonstreze că astfel de măsuri nu sunt decât
înşelătorii politice atunci când rămân
nerezolvate problemele de fond ale ţărănimii. Modul
de a-şi întemeia argumentaţia este mai complex.
În registrul dominant de revoltă direct exprimată,
se asamblează izbucnirile sarcastice, batjocoritoare, prin
jocul dintre interogaţia retorică şi sentinţa
afirmativă. ,,Cu clistirul se reduc dările, se fac oamenii
stăpâni pe echivalentul muncii lor, se face păşunea
mai ieftină? Bleasturul va desfiinţa ierbăritul pe
gâşte şi găini, decocturile vor face din Zevzechydis
şi din Pehlivanoglu patriot, hidratele, acidurile şi oxidele
vor reda poporului românesc buna lui stare materială,
trezia morală, priceperea şi voiciunea, bucuria de viaţă
şi de muncă pe care o avea acum douăzeci de ani sub
regimul defăimaţilor boieri?
Ca mai ba!
Da! buruienile lui Vlad Vodă ţepeş şi
decocturile lui Lăpuşneanu ar avea poate efect, dar aplicate,
nu ţăranilor, ci cumularzilor grecotei din sferele dominante"10.
Aici sarcasmul se dagajă din asocierea unor termeni medicali
(clistirul, bleasturul, decocturile, hidratele, acidurile,
oxidele, buruienile) cu realităţi sociale împovărătoare.
Efectul trebuie căutat tocmai în incompatibilitatea
lor, în inadecvarea flagrantă dintre tratamentul propus
în mod ironic şi maladia existentă de fapt. Răspunsul
la întrebările având deja răspuns, nu mai
este strict necesar din punct de vedere informativ. El i se impune,
însă, autorului din punct de vedere stilistic şi
nu numai. Cele două metafore din final, bazoreliefând
soluţia, propun artistic vorbind cauterizarea obiectului supus
negaţiei. Invocarea lui Vlad ţepeş nu este, ca în
,,Scrisoarea III", pusă sub semnul interogaţiei disperate,
ci al afirmaţiei plină de speranţă. Acolo se manifesta
poetul înălţat în orizonturile imaginarului,
aici cetăţeanul, cu vocaţie de apostol, coborât
în infernul realului. Acolo pamfletul se armoniza cu imnul
pentru a da naştere poeticului, aici sarcasmul se îngemăna
cu luciditatea justiţiară pentru a înfrunta răul
social.
Deşi publicistica este o manifestare a spiritului,
în general, non-figurativă, deşi însăşi
activitatea lui Eminescu, din acest domeniu, nu se caracterizează
printr-o renunţare la modul direct şi propriu de folosire
a instrumentului lingvistic, totuşi poetul din el, sensibilitatea
figurativă a creatorului, şi-a insinuat tăriile şi
dincolo de fruntariile înnobilate de muze. Semnificativ
este faptul că, realităţi care au constituit obiectul
a numeroase articole, pot fi recunoscute, nu de puţine ori,
printre sursele de poezie, demonstrând, dacă mai era
cazul, unicitatea temeliei pe care s-a înălţat opera
eminesciană. Tocmai de aceea, aplecându-ne peste paginile
articolelor ce au înnobilat existenţa unor ziare, sortite
altfel uitării, resimţim pana poetului lăsând
din când în când să picure câte o
imagine ori să vibreze câte un ritm. În această
accepţie, făcând referire la procedeele artistice,
vom observa că ele nu cunosc o răspândire uniformă,
iar utilizarea lor capătă raţiune numai din perspectiva
finalităţii actului publicistic (poetul urmărea să
convingă ori să descurajeze, să îndrepte ori
să distrugă). Aşa se explică prezenţa şi
structura în cadrul aspectelor expresive discutate anterior
a procedeelor artistice întâlnite în publicistică.
Epitetul cunoaşte o răspândire destul
de redusă, chiar surprinzător de redusă, în
raport cu prima impresie. Explicaţia se găseşte, cred,
cu prioritate, în caracterul dinamic al articolelor, în
factura lor polemică, de construcţie implicit dialogală
(interlocutorul este aproape totdeauna implicat). Aceasta determină
o foarte bogată utilizare a verbului în defavoarea calificativelor,
de obicei rar utilizate. Atunci când apar, însă,
ele poartă o trăsătură oarecum comună, determinată
de reacţia afectivă dominantă a poetului în
raport cu obiectul discuţiei. Cea mai mare parte a epitetelor,
mai puţin comune, sunt calificări vehemente şi plastice
ale adversarului sau ale unei realităţi condamnate, în
aşa fel încât nota descalificantă predomină
(familiile ruginite, limbă păsărească, buchii
gheboşite, limbe mumii, dialecte împăiate, calabalâc
intelectual, gogomănii clocite, conştiinţă stearpă,
fiinţe linse, băieţi groşi la ceafă şi
tărzii la minte, ciocoi boieroşi şi fuduli, pizmă
cumplită, filozofia de ţap, panglicării retorice,
instincte bastarde etc.). Aşa cum se observă, majoritatea
au o deschidere metaforică.
Spre deosebire de epitet, care nu-şi găseşte
terenul narativ ori descriptiv propice, comparaţia devine
un mijloc expresiv mai frecvent. În dorinţa de a reliefa
o idee sau o situaţie, poetul recurge adesea la acest procedeu
prin intermediul căruia dezideratul de plasticitate este realizat
potrivit dorinţei. Caracteristic comparaţiilor sale este
faptul că autorul devansează limita strictă a acestora
pe linia unei insistenţe explicative, mergând fie în
direcţia comparaţiilor de largă respiraţie, fie
în direcţia comparaţiilor simple, bimembre, întregite
cu note suplimentare în afara unităţii comparative.
În prima categorie, întîlnim comparaţii
de tipul acesta: ,,... precum arătătorul pe ceasornic
spune la numărul cutare câte ceasuri au trecut, asemenea
suma din buzunarul meu arată cât s-a muncit pentru mine
în societatea omenească", ,,... Barbarie şi
civilizaţie stau laolaltă în raportul în care
stă ghinda stejarului cu rădăcinile trunchiului",
,,... Precum lumina unor stele, ce s-au stins de mult, călătoreşte
încă în univers, încât raza ajunge
ochiul nostru într-un timp în care steaua ce a revărsat-o
nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge câte
o rază de glorie până la noi, pe când cauza
acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa,
abnegaţiunea, nu mai sunt". ,,Ca un sfinx, mut încă
şi cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea
noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că
cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie
va cădea cel ce nu va fi în stare să le dezlege".
,,... Precum soarele este tatăl luminii şi al umbrii,
tot aşa individualismul este tatăl înfloririi şi
al decăderii, justiţiei şi injustiţiei, binelui
şi răului".
Uneori comparaţia de acest tip se impune fără
a mai fi însoţită de adverbele specifice actului
comparativ (ca, asemeni, precum etc.). ,,Oare un stejar, care-l
rupi de la rădăcină şi-l sădeşti în
mod meşteşugit într-o grădină de lux are
viitor? Oare neamul românesc cu toată trăinicia
rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de
întreg trecutul nostru şi răsădit în mod
meşteşugit în stratul unei dezvoltări cu totul
străine, precum este pentru noi cea franţuzească?"
Foarte edificatoare pentru preferinţa faţă
de acest tip de comparaţie şi pentru a ne explica punctul
de plecare a multor reflexii eminesciene, este transcrierea într-un
articol a acelor proverbe româneşti care exprimă
o anumită viziune a poporului asupra ,,comediei cei de obşte",
cum se exprimă poetul: ,,Lumea-i ca o oglindă, în
care se găteşte omul ca să arate precum nu este, ea-i
ca o comedie, în care fiecare joacă rolul său şi
unde cel mai de râs prinde locul cel mai bun. Ea e ca un
liman unde unul soseşte şi altul purcede; unul se bucură
de cel ce vine şi altul se întristează de cel ce
purcede. Ea-i ca un spital plin de orice patimi. Ea-i ca un birt
cu două porţi deschise; pe una intră, pe alta iese;
beau, mănâncă şi se duc; unul pe altul nu se
cunoaşte cine intră şi cine iese. Lumea-i ca un bâlci
unde unii cântă, iar alţii numai privesc. Toate-n
ea ca ziua vin şi se duc. Precum în fundul mării
stă mărgăritarul şi mărgeanul şi în
fundul pământului pietrele cele mai scumpe, iar pe faţa
mării toate mortăciunile, aşa şi în lume.
Cei vrednici şi cinstiţi ascunşi şi nevăzuţi,
iar cei nerozi în cinste mare. Lume fără nebuni,
ca pădure fără uscături nu se găseşte".
În cadrul celuilalt tip apar comparaţii
de asemenea factură: ,,Ei sunt ca piatra ce apasă, nu
ca soarele ce absoarbe". ,,Omu-i ca o vioară... dacă
pui degetul într-un loc pe coardă sună într-un
fel, într-alt loc într-altfel".
Deosebirea dintre cele două moduri de realizare
ale actului comparativ este mai mult de natură formală
în esenţă, comparaţia eminesciană se caracterizează
prin arborescenţă, fie că ramificaţiile îmbracă
interiorul circumscris a celor doi membri asociaţi, fie că
ele, prelungindu-se spre exteriorul unităţii, determină
poziţia de bazorelief a acesteia.
Plină de semnificaţie este folosirea predilectă
ca termen de comparaţie a stejarului. Maiestatea viguroasă
a acestuia, esenţă a puterii şi perenităţii,
se profilează în conştiinţa poetului, ca model
figurat al căutărilor civice, aşa cum în poezia
intimă teiul întruchipează prin puritatea culorii,
parfumul esenţei şi foşnetul tainic al frunzelor,
aspiraţia spre frumuseţe şi dragoste.
Acelaşi accent definitoriu, degajat de epitet
sau comparaţie, însoţeşte şi limbajul metaforic.
Rezultatul exprimat al comparaţiilor subînţelese
vibrează de tensiune, marcată fie de revoltă sau sarcasm,
fie de admiraţie ori nădejde. Razele murdare ale politicei
zilei, dibaciul titirez austro-evreesc, morişcă intelectuală,
fabrica de mofturi a ,,Telegrafului", dicţionarul nepaginat
al capului, pomanagiu al bugetului, sediment de pungaşi şi
de cocote, marele cordon al sfintei cânepe, buruienile lui
Vlad ţepeş, decocturile lui Lăpuşneanu sunt
câteva dintre metaforele revoltei şi amărăciunii
eminesciene (puţine sunt metaforele pozitive de tipul: sânte
oglinzi de aur ale trecutului românesc, holda limbii vii
a poporului etc.). O notă distinctivă a acestor metafore
este dată de caracterul lor deprecitiv şi batjocoritor,
pe linia atitudinii generale a poetului faţă de non-valorile
realităţii sociale contemporane lui.
Arareori, expresivitatea se realizează prin intermediul
unor acte analogice sau alegorice, materializate în personificări,
alegorii sau parabole. Ele sunt destul de rare, dar atunci când
apar, dincolo de coloratura plastică, degajă semnificaţii
de adâncime. Aşa bunăoară, personificarea ilustrează
şi în planul figurat concepţia organicistă a
poetului asupra societăţii. Europa devine o femeie care
,,şi-a întins binişor cinstita faţă ca să
primească o palmă de la turc, ştiind că în
fond n-o primeşte ea, ci fiul ei cel cu un picior în
Asia şi celălalt în Europa", iar independenţa
României ,,nu este un copil găsit fără căpătâiu
şi fără antecedente, ci un prinţ care dormea cu
sceptrul şi coroana alături".
Aceeaşi semnificaţie a continuităţii
organice o degajă şi parabola, în majoritatea apariţiilor
ei. Unul din articolele sale (14 febr. 1880 Timpul) menit să
ilustreze ideea independenţei ca rod al generaţiilor apuse,
se întemeiază pe un mit folcloric, cu valoare parabolică
evidentă, potrivit căruia tânărul, înzestrat
de către ursitoare cu tinereţe fără bătrâneţe
şi viaţă fără moarte, ajunge să cunoască
ingratitudinea şi ignoranţa generaţiilor ce i-au urmat,
deşi bunăstarea şi liniştea acestora este rodul
vitejiilor sale.
Faptul că orice imagine artistică presupune
o selecţie şi că la rândul ei selecţia se
realizează din perspectiva unui ideal, sunt realităţi
care permit descifrarea sensurilor profunde ale subiectivităţii
creatoare. Imaginea stejarului, marele cordon al sfintei cânepe,
viziunea trecutului care străbate generaţiile viitoare
asemeni luminii unor stele ce s-au atins, băieţii groşi
la ceafă şi târzii la minte, prinţul independenţei
care dormea de veacuri cu sceptrul şi coroana alături,
sunt imagini definitorii pentru concepţia, afectivitatea şi
idealurile poetului. Elevate satisfacţii produc cititorului
şi numeroasele formulări de cristal pe care paginile publicisticii
eminesciene le conţin din abundenţă, fie că e
vorba de procese generalizatoare în direcţie filozofică,
fie că e vorba de sensibilizare plastică. Câteva
dintre ele merită a fi transcrise, deşi adevărata
strălucire le-o oferă abia textul integral: ,,... oameni
ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot
combate", ,,... oamenii nu se deosebesc atât prin ceea
ce zic, cât prin ceea ce fac", ,,Moravurile fără
legi pot totul, legile fără moravuri aproape nimic",
,,... poate că povestea e partea cea mai frumoasă a vieţii
omeneşti", ,,Statul e azi maşina prin mijlocul căreia
cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor politici",
,,... războiul se ştie că e feciorul lui banigata
ş-a lui mână spartă", ,,Crepusculul unui
trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele
lui cele mai frumoase, şi noi, agenţii unei lumi viitoare,
nu suntem decât reflexul său", ,,Stejarul nu creşte
pretutindenea, buruienile în tot locul", ,,... voim
ca stejarul stejari să producă şi nu meri pădureţi".
Şi de această dată, coloratura pamfletară
domină fondul general, ilustrând din nou una din cele
mai pregnante trăsături ale publicisticii eminesciene,
cultivată în mod conştient şi justificată
de el chiar în mod explicit. ,,În realitate, stilul
nostru nu este eufemistic scrie poetul într-un articol din
Timpul (1881, 2 sept.) Ne-am deprins a căuta pentru orice
idee expresia cea mai exact posibilă. Dac-am voi să glumim,
dacă nu ne-ar păsa de adevărul ce-l zicem, am putea
să spunem lucrurile mai cu înconjur.
Dar lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur,
de aceea în adevăr nu ştim de ce-am vorbi de ele
cu încunjur?...
Când s-ar păstra cel puţin aparenţele,
când am vedea că oamenilor de care vorbim le-ar fi ruşine
de ceea ce fac, desigur că am fi mai blânzi, pentru
că ruşinea e un semn de posibilitate de îndreptare.
Dar, aceasta lipseşte cu totul. Vedem dar că aici nu
ajută alifia îndulcitoare a eufemismului, ci numai scalpelul
chirurgului; de aceea, tăiem în putrejunea bubei
noastre naţionale şi voim ca protoplasma naţională
să reîntregească golurile, create prin tăieturi.
Din sâmburul şi esenţa poporului trebuia să
iasă puterea madicatrice a naturii care să însănătoşeze
corpul statului".
Aceste rânduri de altfel întărite
de altele asemănătoare au valoarea unei profesiuni de
credinţă şi a unei embleme în care relieful
stilistic al publicisticii eminesciene este sugerat în esenţele
lui.
