PREMIZELE JURIDICE ALE RĂSCOALEI

DIN 1907

 

 

Normele juridice referitoare la relaţiile de proprietate funciară, de muncă în agricultură, de folosire şi arendare a pământului în general constituiau o parte a ,,chestiunii ţărăneşti“. Încă înainte de răscoala din 1907 ele au făcut obiectul unor intense preocupări din partea tuturor claselor sociale, ca şi - mai ales - al unor proteste din partea ţărănimii, manifestate deseori în forme violente.

Unele măsuri legislative nu au putut evita starea de tensiune şi de pericol pentru echilibrul social-politic culminând cu marea răscoală ţărănească din 1907.

Capitolul I 

 

REGLEMENTAREA PROPRIETĂŢII FUNCIARE

 

Relaţiile de proprietate asupra pământului stăteau la baza tuturor frământărilor sociale pe care le genera sistemul agrar. În acest sens, economistul G. D. Creangă atrăgea atenţia remarcând că: ,,... aria în jurul căreia s-a învârtit necontenit de la 1864 încoace, în special, chestia ţărănească a fost împărţirea proprietăţii rurale“[1].

Dreptul în vigoare consacra o repartiţie inegală a pământului, sub forma marii proprietăţi boiereşti şi aceea a micii proprietăţi ţărăneşti, subsumate aceluiaşi concept burghez de drept de proprietate absolută. Deşi se formaseră pe căi deosebite, aceste două forme de proprietate îndeplineau un rol diferit în ansamblul economiei şi erau supuse unui regim legislativ discriminatoriu din partea statului.

 

 

Secţiunea I

REGIMUL MAREI PROPRIETĂŢI MOŞIEREŞTI

 

§ 1. Repartiţia şi ponderea proprietăţii moşiereşti

 

Marea proprietate moşierească este o rămăşiţă a latifundiilor feudale, cu o pondere importantă în economia României, chiar după legea agrară a lui Cuza din 1864.

În anul 1905, proprietăţile funciare peste 100 ha - în număr de 4171 - cuprindeau peste 75% din totalul suprafeţelor agricole şi silvice ale ţării, respectiv 3.810.350 ha teren arabil şi 2.072.290 ha pădure[2], revenind în medie, unei mari gospodării moşiereşti, circa 2000 ha. Dintre acestea, un număr de 1563 de moşii cu peste 500 ha fiecare însumau 38% din întregul teren cultivabil, ceea ce demonstrează că în repartiţia proprietăţii funciare între moşieri predominau latifundiile.

În ceea ce priveşte producţia cerealieră, moşiile prezintă o curbă ascendentă, ajungând în 1905 la 2.840.000 H1., din care au dat la export, în acelaşi an - 64,03%, iar în 1907 au dat 85%[3]. Dar, creşterea producţiei moşiereşti se realiza în principal prin exploatarea muncii ţăranilor, deoarece statisticile arată că, în acel timp capitalul fix şi circulant de exploatare reprezenta deja 14,84[4]. Înzestrarea moşiilor cu inventar agricol perfecţionat se găsea la un nivel scăzut şi în cea mai mare parte punerea lor în valoare se făcea cu utilizarea inventarului propriu al ţăranilor. De asemenea, folosirea muncii salariate avea mai ales un caracter sezonier, remarcându-se totodată numărul crescând de la an la an al muncitorilor agricoli aduşi din străinătate[5].

În repartizarea veniturilor, doar 2248 de proprietari rurali, având fiecare un venit de peste 10.000 lei, realizau un venit egal cu acela care revenea la 1.240.376 ţărani proprietari, având fiecare un venit mai mic de 600 lei[6].

Căutând să prezinte o explicare a acestei stăpâniri asupra pământului, economistul Gh. Taşcă se referea la pretenţia moşierilor că înaintaşii lor şi ei înşişi ar fi făcut lucrări şi cheltuieli de îmbunătăţire a terenurilor (defrişare, indiguire, canalizare, stârpire a buruienilor, construcţii), transformându-le din mlăştinoase, nesănătoase şi neproductive, în pământuri mănoase. Gh. Taşcă însuşi arată că acesta este ,,un argument conservator" care caută să justifice mai ales marea proprietate, latifundiile, fapt pentru care acest argument avea mare trecere la noi în ţară, înainte de expropriere, atunci când domnea proprietatea mare[7].

În adevăr, cea mai completă formulare a acestei concepţii în ţara noastră a dat-o Barbu Catargi, exponentul conservatorilor în lupta împotriva reformei agrare a lui Cuza[8]. El explica formarea moşiilor prin cumpărarea de către boieri a pământului ţăranilor, care l-ar fi vândut de bună voie.

La rândul său, M. Kogălniceanu justifica reforma agrară prin reluarea argumentelor lui N. Bălcescu, susţinând că marea proprietate moşierească şi şerbia ţăranilor este rezultatul cuceririi, violenţei şi uzurpărilor comise de boieri[9].

După cum a arătat acad. A. Oţetea, ambele teorii aveau un caracter exclusiv politic, lipsit de fundamentarea istorică, servind pentru menţinerea, respectiv contestarea, dreptului de proprietate a aristocraţiei funciare asupra pământului[10].

În adevăr, abia după răscoala din 1907 au început să apară studii mai temeinice din punct de vedere ştiinţific pentru explicarea procesului istoric de formare a proprietăţii agrare.

 

§ 2. Dreptul de proprietate asupra moşiilor

 

Marea proprietate moşierească se încadrează în noţiunea generală pe care Codul civil o dă dreptului de proprietate în art. 480: ,,Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege“.

Textul îşi are originea în art. 544 al codului francez (Napoleon), devenit clasic în definirea dreptului de proprietate absolută. Definiţia cuprinde elementele dreptului de proprietate stabilite de juriştii romani: uti, fruti, abuti.

Până la legea agrară a lui Cuza din 14 august 1864, proprietatea moşierească nu se putea încadra într-o asemenea definiţie, deoarece ea era grevată de dreptul de folosinţă al ţăranilor clăcaşi.

Un început de definire a dreptului de proprietate absolută făcuse şi codul civil al lui Calimah (1817) în art. 476, dar structura divizată a proprietăţii moşiereşti feudale se oglindea în art. 466, care menţiona că ,,dritul fiinţei“ (nuda proprietate n.n.) şi ,,dritul folosului“ (dreptul de folosinţă a clăcaşilor n.n.) se pot împărţi la persoane diferite, una fiind ,,proprietarul fiinţei“, iar cealaltă ,,proprietarul folosului“[11]. O asemenea definire, în condiţiile feudalismului, a proprietăţii absolute era valabilă numai pentru 1/3 din întinderea moşiei, deoarece pe celelalte 2/3 clăcaşii erau ,,proprietari ai folosinţei“.

Descompunerea relaţiilor feudale şi apariţia proprietăţii de tip capitalist au determinat ca în ultima perioadă a feudalismului să se contureze în atitudinea boierilor tendinţa continuă, tot mai accentuată, de a transforma dreptul lor de proprietate divizată într-un drept de proprietate absolută, corespunzător transformării moşiei într-o fermă capitalistă. Aceasta implica desfiinţarea dreptului de folosinţă al ţăranilor clăcaşi. În acelaşi timp, ţăranii, la rândul lor, începeau să revendice ei, în deplină proprietate, pământul pe care îl munceau în temeiul dreptului de folosinţă. De aici au urmat frământări sociale permanente, cu tot mai dese izbucniri violente.

Boierii au reuşit să modifice normele juridice feudale în sensul dorit de ei, în primul rând, numai cu privire la terenurile cu păduri. Prin Aşezământul din 28 noiembrie 1792, de exemplu, s-au limitat drepturile de folosinţă ale ţăranilor asupra păşunilor şi pădurilor, proprietate a boierilor, mânăstirilor şi statului, urmând ca pe viitor ţăranii să plătească pentru păşunat şi lemne.

În ceea ce priveşte pământul de cultură, boierii reuşesc abia prin Regulamentele Organice să extindă dreptul lor de proprietate absolută de la 1/3 la 1/2[12]. Dar, după înăbuşirea revoluţiei din 1848, ei modifică dispoziţiile regulamentare prin Aşezămintele agrare din 1851 şi declară pe moşier ,,stăpân cu desăvârşire“ pe pământul său, iar săteanul este declarat ,,chiriaş“[13].

Dârza împotrivire a ţăranilor clăcaşi a împiedicat traducerea în viaţă a acestor dispoziţiuni. În condiţiile create de Tratatul de la Paris în urma războiului Crimeii, reprezentanţii ţăranilor au susţinut, în Adunările ad-hoc din ambele Principate române, necesitatea împărţirii moşiilor boiereşti la ţărani. Parţial, revendicarea lor s-a realizat prin legea agrară a lui Cuza, dar, totodată, moşierii au dobândit un drept de proprietate absolută pe moşiile rămase în patrimoniul lor. Legea confirmă drepturile boiereşti asupra pădurilor, ca şi deposedările ţăranilor din perioada regulamentară[14].

Ca rezultat al îndelungatei lupte ce s-a dus între moşieri şi ţărani până la 1864, se constată că moşierii au reuşit să obţină consacrarea unui drept de proprietate absolută pe moşii, în timp ce ţăranii au obţinut doar o parte din pământul moşieresc. Cea mai mare parte a pământului arabil continua să se găsească în stăpânirea moşierilor. Aceasta a fost situaţia care a durat până la 1907.

 

§ 3. Ocrotirea juridică a proprietăţii moşiereşti

 

1. Dispoziţii de drept civil şi drept constituţional

 

Codul civil în art. 481 prevede: ,,Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire“.

Dispoziţia de mai sus are o aplicabilitate generală, pentru toate formele de proprietate. După reforma agrară din 1864, când o mare parte din pământul moşieresc a fost socotit proprietate a ţăranilor clăcaşi, moşierii au socotit prea vagă ocrotirea din art. 481 Cod Civil şi au căutat să prevină o repetare a reformei agrare. De aceea, detronând pe domnitorul Cuza, monstruoasa coaliţie a introdus în Constituţia din 1866 textul art. 19, prin care proprietatea este declarată sfântă şi inviolabilă, iar posibilitatea de expropriere era îngustată printr-o definire limitativă a noţiunii de utilitate publică: ,,Prin cauză de utilitate publică urmează a se înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea publică, precum şi lucrările de apărarea ţării“.

În adevăr, cele trei cazuri limitative se încadrau în noţiunea de utilitate publică, înţeleasă ca o măsură în interesul tuturor categoriilor sociale. Exproprierea moşiilor în vederea împroprietăririi ţăranilor era exclusă, deoarece ea era numai în favoarea ţăranilor. Împotriva dispoziţiei Constituţiei nici un guvern nu putea elabora vreo lege de reformă agrară, fără ca ea să nu fie declarată neconstituţională şi lipsită de vreun efect practic. Singura cale legală era revizuirea Constituţiei. Dar, art. 128 al Constituţiei organizase o procedură greoaie şi îndelungată de revizuire, cu condiţia de a întruni cel puţin două treimi ale voturilor membrilor celor două Adunări ale parlamentului.

Aceste prevederi au apărat marea proprietate moşierească timp de peste o jumătate de veac, până în perioada primului război mondial.

 

2. Legislaţia minieră

 

Legea minelor din 21 aprilie 1895, ca şi legea pentru consolidarea terenurilor petrolifere din 1904 au stabilit o serie de restricţiuni, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra terenurilor rurale în favoarea exploatării subsolului de către societăţile petroliere. Ele aveau, totodată, însă, dispoziţii de exceptare a terenurilor pentru care se încheiaseră anterior contracte de exploatare - ceea ce avantaja marea proprietate - deoarece asemenea contracte se încheiaseră numai pentru ele. Sub regimul restricţiunilor au căzut mai ales proprietăţile ţăranilor, pentru care nu se încheiaseră asemenea contracte.

 

3. Mijloace de credit

 

Proprietatea moşierească se bucura de mari posibilităţi de credit, în comparaţie cu proprietatea ţărănească. Înaintea reformei agrare din 1864, ea beneficia de mai mult de jumătate din întreg creditul ţării, iar Banca Naţională şi băncile române sau străine făceau o mare parte din operaţiunile lor cu marii proprietari[15].

Prin legea din 5 aprilie 1875, cu sprijinul statului şi primind fonduri de la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, moşierii au înfiinţat ,,Prima societate de credit funciar român din Bucureşti“, cunoscută sub denumirea de ,,Creditul Funciar Rural“. Această bancă proprie procura împrumuturi pentru membrii săi, garantate cu ipoteci asupra moşiilor lor, în schimbul unei dobânzi avantajoase de 7%, în timp ce dobânzile curente în practică erau de 12-24%[16].

 

4. Regimul fiscal

 

Încă din anul 1859, îndată după unirea Principatelor, moşierimea s-a opus reformei fiscale prin care se desfiinţa vechiul sistem regulamentar de scutiri al marii proprietăţi de orice contribuţii şi se înlocuia cu un sistem modern de egalitate fiscală. Ea reuşeşte să obţină ca primul impozit funciar introdus în 1860 să fie scăzut de la 5% la 3,50%[17].

Dar, nici în aplicarea legii nu putea fi vorba de respectarea unei egalităţi între marii şi micii proprietari. Mulţi dintre cercetătorii chestiunii ţărăneşti subliniau dimpotrivă inegalitatea dintre ei şi favorizarea moşierilor. Procedeul de eludare a legii era acela al calculării impunerii asupra unui venit mai mic al proprietăţii moşiereşti, decât cel al proprietăţilor ţărăneşti. Astfel, Spiru Haret arată că prin acest sistem, moşierii erau taxaţi cu 4 lei la pogon, în timp ce ţăranii cu 18-22 lei[18]. De asemenea, Em. Costinescu menţiona că la 1907 impozitul funciar revenea la 40 lei venit la hectar pentru marea proprietate, dar la 60 lei pentru proprietatea ţărănească[19].

O altă cale de favorizare a marii proprietăţi era ignorarea calităţii pământului la stabilirea impunerii, deşi se ştie că moşierii deţineau terenurile cele mai bune[20].

La acestea se adaugă greutatea de urmărire a debitelor fiscale de la moşieri, a căror plată întârzia ani de zile.

Impunerea scăzută a moşierilor era cu atât mai nedreaptă, cu cât chiar ei susţineau că marea proprietate este mai productivă decât cea ţărănească.