Secţiunea III

ATITUDINEA APARATULUI DE STAT

 

1. Administraţia locală

 

Aşa cum conducerea centrală a statului intervenise la 1866 în favoarea moşierilor, tot aşa administraţia locală dăduse tot sprijinul moşierilor şi arendaşilor, pentru aplicarea legilor referitoare la agricultură. Dar administraţia locală avea atribuţii şi în baza legilor, atribuţii atât administrative cât şi judecătoreşti.

I. Tanoviceanu atrăgea atenţia asupra abuzurilor subprefectului, administratorului de plasă şi ale primarului în distribuirea justiţiei penale cu care erau învestiţi şi motiva necesitatea de a se proceda la separarea atribuţiilor judecătoreşti de cele administrative[1].

Pe de altă parte, distanţele mari dintre comune şi  reşedinţa judeţului făceau extrem de greoaie deplasările ţăranilor spre a se plânge prefecţilor împotriva abuzurilor administraţiei locale, chiar dacă ar fi sperat într-o atitudine nepărtinitoare a acestora.

Deosebit de mari erau atribuţiile primarului în legătură cu aplicarea legii tocmelilor. Abuzurile primarilor în favoarea moşierilor şi arendaşilor erau deosebit de grave, deoarece se ştia de toţi că ,,primarul este omul proprietarului sau al arendaşului“[2]. De aceea primarul era părtinitor al acestora în raporturile cu ţăranii învoiţi. Primarii erau interesaţi, pentru că deseori primeau de la moşieri şi arendaşi pământ în arendă fără plată. De aici alarma pe care unii jurişti o dădeau, când arătau că ,,admistraţia nu are sentimentul datoriei“[3] în raporturile cu ţăranii. La fel şi unii prefecţi erau plătiţi anual  cu o sumă fixă de către arendaşi, spre a avea aparatul administrativ la dispoziţia lor, ceea ce demonstrează că ,,sistemul administraiv era şi el produsul natural al regimului proprietăţii, învoielilor agricole şi ruşfeturilor. El nu putea funcţiona fără celălalt[4].

Despre primar se spunea că prin legea tocmelilor a acumulat ,,în sine atâtea atribuţiuni, mai multe chiar decât oricare alt funcţionar afară de şeful statului. Primarul administrează, primarul anchetează, primarul judecă, primarul execută hotărârea, primarul legiferează pe cale de dispoziţie reglementară. Primarul este judecător în cauza sa proprie, lucru oprit de toate legislaţiile afară de la noi în legea menţionată... Daţi-mi un primar şi cu legea tocmelilor în mână voi sărăci tot satul“[5].

N. V. Leonescu, procurorul general al Curţii de Apel din Iaşi, conchidea în raportul său din 4 dec. 1906 către Ministerul Justiţiei că ,,sătenii nu mai văd în cei ce-i administrează decât rea credinţă, opresiune, nelegalitate şi nu-i suportă decât cu dispreţ şi greutate... astfel că ei nu au nici o simpatie, nici o încredere în sfatul Primarului"; în continuare el atrăgea atenţia: ,,ni-i teamă, domnule ministru, că, cu dezinteresarea şi lipsa de tact cu care se administrează actualmente satele, nu vom putea avea linişte cu agitarea spiritelor sătenilor şi mai cu seamă faţă de lipsa de încredere în cei ce-i administrează“[6].

Asemenea constatări nu erau izolate, ci erau prezentate ca ,,o plângere generală de la o margine la alta a ţării“[7], din partea ţăranilor.

Aceeaşi remarcă o făcea şi marele prieten al ţărănimii V. M. Kogălni-ceanu: ,,un capitol dureros din viaţa ţăranilor. N-aveam administraţie. Aceasta este plângerea care se ridică în întreaga ţară de la un capăt la altul“[8].

Administraţia era acuzată de nepăsare faţă de cererile îndreptăţite ale ţăranilor şi de complicitate cu moşierii şi arendaşii. Judecătorul de instrucţie al jud. Vlaşca arăta: ,,Aşa, când ţăranii din cele mai multe comune se plâng că măsurătoarea pământurilor, date spre muncă cu învoială, nu este exactă, când facerea refuielilor de socoteli agricole, la care Primarele are după lege un atât de important rol, dânşii nu numai că n'aud, dar în cele mai multe cazuri aud numai glasul vechilului sau comptabilului însărcinat de a răfui socotelile cu nenorocitul de ţăran, iar la glasul ţăranului este complectamente surd, sau nici nu-l poate auzi, fiindcă deşi pe hârtie este chemat, când ţăranii în mod continu se plâng că la dispunere se petrec spolieri strigătoare faţă de micul lor avut de către arendaşi, ca şi de către bogătaş din satul lor“[9].

Iar într-un alt raport se înfăţişa acuzarea de părtinire pe care ţăranii o aduceau primarului: ,,...când a fost să iasă la prăşit, primarul a stat trei zile la ei şi i-a executat, le-a închis vacile la ocolul arendaşului şi le-a ţinut trei zile iar viţeii răbdau acasă şi nu au dat drumul la vaci până n-a ieşit la prăşit. De ce nu face Primarul acuma şi pe voia lor să măsoare suhatul să vadă că ei nu spun minciuni, pretind că au rugat pe primar. Se zice că a trimes şi o delegaţie din ei la primar în această privinţă... dar degeaba“[10].

 

§ 2. Justiţia

 

Populaţia satelor venea în contact cu justiţia sub cele două forme existente încă din timpul feudalismului: administrativă şi judecătorească.

 

1.  Justiţia administrativă

 

Ea data din timpurile îndepărtate ale feudalismului, fiind caracteristică pentru o asemenea orânduire care nu cunoştea principiul modern al separaţiei puterilor îm stat. Începuturile de separare a atribuţiilor judecătoreşti de cele administrative în ţările române, datând aproximativ de la mijlocul sec. al XVIII-lea - când C. Mavrocordat crează primele instanţe judecătoreşti specializate - ca şi legile ulterioare de reorganizare judecătorească, cum au fost, în principal, Pravilniceasca Condică a lui Alex. Ipsilanti şi Regulamentele Organice, nu au introdus pe deplin acest principiu în justiţia satelor. Autorităţile administrative locale au continuat să cumuleze şi atribuţii judecătoreşti.

Măsurile luate de domnitorul Al. I. Cuza în vederea construirii noului aparat de stat modern au urmărit o consacrare deplină a principiului separaţiei puterilor, prin încredinţarea atribuţiilor administrative unor instanţe organizate ierarhic[11]. La sate urmau să funcţioneze judecătorii, dar lipsa unor cadre cu pregătire juridică superioară la acea dată a determinat o amânare, astfel că administraţia locală a continuat să exercite şi unele atribuţii judecătoreşti. Aici se găsesc rădăcinile competenţei deosebit de largi pe care o avea primarul la sate.

În mod unanim au fost remarcate atribuţiile de anchetator, judecător şi executor pe care primarul le deţinea în temeiul legii tocmelilor agricole şi le exercita cu părtinire în favoarea moşierilor şi arendaşilor. Mai mult decât atât, el judeca chiar şi în propria sa cauză. Asemenea cazuri, semnalate de N. V. Leonescu la 1887 sunt semnificative pentru modul cum putea fi împărţită justiţia în mediul sătesc[12].

Dar primarul avea atribuţiuni judecătoreşti nu numai în temeiul legii tocmelilor, ci şi în baza altora. Aşa de exemplu, el îndeplinea procedura judiciară la sate, iar abuzurile sale făcute din interes în favoarea exploatatorilor satelor, facilitau obţinerea unor hotărâri definitive împotriva ţăranilor, fără ca aceştia să cunoască ceva până în momentul când hotărârile erau executate[13].

Abuzurile primarilor, atât în administraţie cât şi în justiţie, n-au întârziat să producă în rândurile ţăranilor un sentiment de neîncredere în administraţia şi în justiţia statului burghezo-moşieresc, care organiza asemenea situaţii şi tolera abuzurile.

Un jurist contemporan,  cunoscător al procedurii de judecată, analiza în felul următor descurajarea care cuprindea pe ţărani în faţa justiţiei administrative: ,,... judecătoriile comunale organizate de Primar, Secretar comunal, n-au întârziat de a-şi produce roadele şi pe calea judecătorească. De unde sentimentul de dreptate era înrădăcinat în firea ţăranului, ca şi  a românului în genere, astăzi ţăranul se duce cu foarte multă teamă la Juriul comunal, fiindcă vede că, în conflictul dintre el şi altul mai mare, adeseori cade învins, chiar având credinţa în dreptatea pretenţiunilor sale, căci precum în actele în care, ca administrator, era dator să audă şi totuşi n'aude pe cel slab, tot aşa şi în treburile judecătoreşti glasul asupritului nu-l aude decât foarte rar.... Ţăranul, învins de la început, chiar pe nedrept, pe calea judecăţii, cu greu se decide de a lupta mai departe pe această cale, afară numai când existenţa lui este deplin ameninţată“[14].

Remediul arătat de toţi cei care analizau starea ţărănimii era desfiinţarea competenţei judecătoreşti a autorităţilor administrative.

 

2.  Judecătoriile de ocol

 

Reglementate prin Legea din 1865, modificată în anii 1879, 1894, 1896 şi 1905, judecătoriile de ocol erau aspru criticate chiar de la începutul existenţei lor, întrucât modificările ulterioare nu aduseseră o îmbunătăţire simţitoare. Spiru Haret caracteriza această instanţă ca ,,prea scumpă, prea târzie, cere prea multă alergătură şi pierdere de vreme“[15]. În adevăr, judecătoria de ocol avea o circumscripţie teritorială de aproximativ 1545 km², adică mai bine de 39 km în lung şi în lat, ceea ce implica deplasări mari, cu toate celelalte consecinţe semnalate, la care se mai adăugau: termenele de judecată lungi, căi de atac numeroase taxe de judecată etc. Spiru Haret propunea, între altele, creşterea numărului judecătoriilor de ocoale, cu încă 50 faţă de cele 131 existente în vremea sa, dintre care numai 85 erau la ţară[16].

Alte  critici vizau însă eficienţa judecătoriilor de ocoale, înfiinţate iniţial cu scopul de a fi într-o legătură strânsă cu lumea satelor, în vederea  cercetării atente a situaţiei reale, de pe teren, beneficiind de funcţionarea lor la sate. În loc de  aceasta, Eftimie Antonescu, profesorul de procedură civilă de mai târziu, semnala că: ,,judecătoriile de ocol au devenit adevărate tribunale, nu sunt instituţiile care trebuie să stea în raporturi continuie cu micul, ca şi cu marele împricinat, ce este chemat a fi judecat, dar mai ales cu micul şi nevoiaşul împricinat. Judecătoria de ocol nu caută ca dreptatea să şi-o caute din cercetarea faptelor la localitate şi ... câtă depărtare este între dreptatea reală şi dreptatea ce, după titluri şi după acte scrise, suntem nevoiţi a da ... accesul judecătorului către împricinat şi către situaţiunile de fapt, ce îi sunt supuse judecăţii, este incontestabil de necomparat. Totuşi, prea rareori se uzează de această măsură, în detrimentul şi al împricinaţilor şi al justiţiei în genere. De aceea mi-am permis a spune că şi modul de distribuire a justiţiei la ţară a contribuit la slăbirea sentimentului de justiţie“[17].

Un magistrat cu idei avansate, N. C. Schina - atunci preşedintele tribunalului Ilfov - critica competenţa restrânsă a judecătoriilor de ocoale, care determina ca pentru majoritatea litigiilor ţăranii să se deplaseze la tribunalele de judeţ, unde ,,sistemul de judecată defectuos“ dezavantaja pe ţărani: ,,Dacă aceştia sunt cei mulţi în sat, totuşi justiţia rămăsese un privilegiu pentru cei de la oraşe, mai avuţi şi mai susţinuţi decât ţăranii“[18]. Organizarea judecătorească înfăptuită pe concepţia burgheză a judecătorului arbitru, imparţial în duelul judiciar dintre părţile litigante, lipsit de un rol activ în stabilirea adevărului în conflictele ce le avea de rezolvat, avantaja pe cei avuţi - cu posibilităţi materiale mai mari de a suporta cheltuielile judiciare şi a folosi toate căile de atac - ca şi pe cei cu mai multe cunoştinţe juridice, care puteau să folosească complicatul mecanism al procedurii de judecată. Din acest punct de vedere, o asemenea justiţie constituia o imensă capcană pentru buna credinţă a ţăranilor, pentru principiile lor tradiţionale de justiţie. Juriştii vremii dădeau nenumărate exemple despre modul cum ţăranii erau sacrificaţi de instanţele judecătoreşti, datorită formalismului care caracteriza întreaga lor activitate.

Anchetele făcute  în timpul răscoalei din 1907 au arătat nenumărate asemenea cazuri[19]. O analiză aprofundată, datând cu două decenii înaintea marei răscoale, a făcuit N. V. Leonescu, în lucrarea sa ,,Starea ţăranului român“. El arăta că ,,ţăranul în afacerile sale nu are mai niciodată dreptate, nu atât din punct de vedere al dreptului în sine, cât mai cu seamă din acela al procedurii“[20]. În adevăr, în reclamarea unui drept în justiţie, în folosirea unei căi de atac împotriva unei hotărâri, el este victima prescripţiei şi a termenelor fixate de legile procedurale, a regulilor care fixează competenţa instanţelor, a normelor de calificare a faptelor penale sau civile, a sistemului probator ... ,,astfel că procedura pare a nu fi făcută decât numai ca ţăranul să nu poată obţine dreptate“. Maxima ,,forma pierde fondul şi neştiinţa dreptului strică fiecăruia“, îşi are explicaţia sa mai în fiecare zi în faţă cu ţăranul. Ţăranul nu judecă după procedură, pe care nu o înţelege, pe care nu o cunoaşte, ci după bunul simţ, după sentimentul înnăscut de dreptate, de aceea el crede că judecătorii sunt părtinitori şi nu se încrede în ei“[21].

Autorul citat analizează apoi practica moşierilor şi arendaşilor de a-i bate pe ţărani, deşi folosirea mijloacelor violente de constrângere la muncă erau interzise de legi, iar bătaia constituia un delict penal. Totuşi legea judecătoriilor comunale şi de ocoale în art. 60 prevedea că părţile se pot împăca"... astfel că prin excepţiune acţiunea publică este în mâinile părţilor şi care nu ar trebui admis între exploatator şi muncitor şi între administrator şi administrat, când mai totdeauna ţăranul bătut se împacă silit“[22].

Deşi V. N. Leonescu analizează şi legea tocmelilor agricole, totuşi el insistă să învedereze caracterul derogator al întregii proceduri organizate pentru ţărani prin legile judecătoriilor comunale sau de ocoale: ,,Pentru ce dacă exploatatoarele, aceeaşi persoană fizică, ar avea a lua nu 3 lei de la un muncitor a cărui pierdere nu prezintă nici un pericol, dar 300.000 lei de la un alt exploatator sau de la oricare altă persoană, afară de ţăran în calitate de muncitor, termenul de judecată se calculează cu lunile şi durează ani întregi până ce obţine o hotărâre definitivă, pe când în cazul de care ne ocupăm în 5 zile libere este judecat şi executat definitiv“[23].

Pe baza analizei legilor procedurale şi a legilor tocmelilor, N. V. Leo-nescu scoate în evidenţă un aspect mai puţin sesizat de alţi autori şi anume că moşierii şi arendaşii foloseau aceste legi nu numai în raporturile cu ţăranii lipsiţi de pământ, ci mai ales că foloseau diverse manopere ,,de a contracta cu preţuri bune cu ţăranii înstăriţi pentru a-i sărăci; atraşi prin preţurile bune oferite pentru muncă, ţăranii se angajează dar apoi exploatatorii le explică dispoziţiile de executare pretextând că muncile nu sunt făcute la timp, că au daune, tocmesc în consecinţă lucrători străini, sechestrează avutul ţăranului şi apoi îl vând la licitaţie, astfel că ,,ţăranul este sărăcit, exploatatorul înavuţit şi deci legea şi-a ajuns scopul“[24].

 

CONCLUZII

 

Nemulţumirea ţărănimii faţă de cauzele economice ale mizeriei sale se îndreaptă totodată şi împotriva normelor de drept care consacrau repartiţia nedreaptă a proprietăţii funciare şi reglementau mecanismul de exploatare prin tocmelile agricole. Formal, dreptul comun consacra o noţiune unică de proprietate, dar legiuirile speciale prevedeau dispoziţii discriminatorii, favorabile pentru proprietatea moşierească şi împovărătoare pentru proprietatea ţărănească. În acelaşi sens formal, dreptul comun consacra principiul liberului consimţământ pentru toate contractele, dar prin legile derogatorii ale tocmelilor agricole se crea o flagrantă stare de inferioritate a ţăranilor, puşi literalmente la bunul plac al moşierilor şi arendaşilor. ,,Nici în Congo - remarcă un contemporan - nu erau astfel de învoieli“[25]. Comentând procedeele folosite de moşieri şi arendaşi pentru eludarea sau încălcarea unor norme juridice, ca şi abuzurile lor făţişe, un jurist conchidea: ,,S-ar părea că aceasta e imaginaţie de roman, dacă faptele nu ar exista, dacă sărăcia nu le-ar confirma[26].

Toate acestea determinau constatarea că legiuirile respective ,,nu mai corespund cu realitatea“[27]. În adevăr, legile tocmelilor erau în mod sistematic nerespectate de către moşieri şi arendaşi, deoarece ei dispuneau de puternice mijloace economice spre a sili pe ţărani să accepte condiţii oricât de apăsătoare şi ca atare, nu mai aveau nevoie de nişte legi care mai mult îi stinghereau. La rândul lor, ţăranii aveau toate motivele să se plângă împotriva legilor tocmelilor, care nu puteau pune nici o stavilă în calea exploatării lor de către moşieri şi arendaşi. Realitatea a arătat ţăranilor că ei nu sunt egali cu moşierii şi arendaşii în faţa legilor. Iată de ce nemulţumirea ţăranilor se îndrepta nu numai împotriva condiţiilor economice, ci şi împotriva legilor în vigoare, care contribuiau la starea sa de mizerie şi sărăcie.

Dar, politica îşi găsea expresia nu numai în dreptul în vigoare, ci şi în aducerea la îndeplinire a normelor juridice. Acest aspect s-a manifestat în modul părtinitor, ostil ţărănimii, în care au intervenit în relaţiile agrare administraţia şi justiţia. Statul nu a urmărit cu adevărat să elimine cauzele care determinau prăpastia dintre moşieri şi ţărani. Diferitele legi de vânzare a unor părţi din moşiile statului la ţărani erau doar o măsură ,,provizorie“[28], de atenuare a nemulţumirii crescânde a ţăranilor, dar cu totul insuficientă spre a pune capăt conflictului social. Acesta continua să se adâncească, dând naştere, după 1888, unei largi mişcări revoluţionare în rândurile întregii ţărănimi. Ţărănimea nu mai avea încredere nici în legiferarea de sus, nici în administraţia şi justiţia locală. În acea perioadă se atrăgea atenţia guvernanţilor şi a opiniei publice că ,,stăm pe un vulcan“[29]. Starea de spirit a ţăranului se datora şi convingerii lui că ,,pentru el nu-i dreptate în ţara aceasta“[30]. Egalitatea în faţa legii s-a dovedit formală, iar libertatea contractuală, o cursă pentru ţărani. Legile nedrepte şi abuzurile administraţiei creau ,,la sate o stare latentă de revoltă“[31]. Lipsa de măsuri şi nepăsarea guvernelor se explică şi prin abrutizarea, răbdarea şi resemnardea de veacuri a poporului.

În general, ţăranii nu puteau cunoaşte meandrele procedurale şi nici caracterul formal al unor dispoziţii legislative sau mijloacele subtile de eludare a legilor. Pentru ei, construcţia juridică a trusturilor arendăreşti se personifica în ,,Domnul Trust“, iar când unii au întrebat ce înseamnă clauza de solidaritate înscrisă în textul tocmelei agricole (interzisă de lege), li s-a spus: ,,să trăiască arendaşul".

Pe lângă acest aspect al lipsei de legalitate, M. Gh. Bujor a mai relevat şi un altul, tot de ordin juridic, care determina starea de revoltă a ţăranilor: ,,Toate mijloacele legale de luptă: întruniri, presă, alegeri, nu există pentru ţărani. Toate partidele noastre politice sunt de acord să considere şi să trateze pe ţăranul român ca pe o brută nevrednică pentru lupta legală şi civilizată... Şi de când în toate ţările... ţărănimea a ajuns să fie un factor în viaţa politică, la noi ea, lipsită de orice libertate şi de orice drept real, nu a ajuns să ştie că legile unei ţări civilizate îi pun la îndemână şi alte mijloace de luptă decât răscoala şi devastarea“[32].