1. Obiectul lucrării

 

Studierea marei răscoale ţărăneşti de la 1907 a scos în evidenţă mai ales aspectele social-economice ale răscoalei, contradicţiile antagoniste care i-au dat naştere, etapele desfăşurării şi urmele sale în general[1].

Din punct de vedere juridic răscoala a fost prea puţin cercetată, cu excepţia câtorva studii asupra urmărilor sale legislative[2]. Dar aspectele juridice ale răscoalei sunt mult mai complexe. Situaţia pe care ţărănimea răsculată voia să o schimbe la 1907 era consacrată printr-un ansamblu de norme juridice. De aceea lupta ţărănimii se îndrepta şi împotriva ordinei juridice existente, iar succesele sale implicau înlocuirea vechilor norme juridice cu norme noi, corespunzătoare situaţiei pe care ţărănimea o voia instaurată.

Apreciind influenţa istorică a luptelor de clasă din 1907 în viaţa poporului român şi în dezvoltarea dreptului din ţara noastră, lucrarea de faţă este concepută ca o prezentare a problemelor juridice legate de desfăşurarea răscoalei, în copul de a contribui la întregirea imaginii acestui important eveniment.

 

2. Metoda de cercetare

 

Viaţa instituţiilor juridice este studiată în cadrul unor perioade, determinate la rândul lor de existenţa unor condiţii care le imprimă caracteristici distincte. Sunt totuşi anumite momente de intense transformări sociale, politice şi economice - adevărate puncte nodale ale contradicţiilor sociale - care creează importante salturi în dezvoltarea instituţiilor, imprimând un profil deosebit întregii perioade istorice următoare.

În istoria statului şi dreptului român, perioada 1877-1918 cuprinde procesul istoric al cuceririi independenţei de stat şi al unităţii naţionale a românilor şi, concomitent, procesul de desăvârşire a sistemului de drept modern român, în ceea ce priveşte principiile şi ramurile sale fundamentale, ca şi sistematizarea şi codificarea legislaţiei. Progresele înregistrate în România pe plan economic şi politic s-au răsfrânt în domeniul juridic sub forma întocmirii unor noi coduri şi legiuiri - cum ar fi Codul comercial (1887), legile de încurajare a industriei naţionale, cele privitoare la brevetele de invenţiuni şi la mărcile de fabrică şi de comerţ - cerute de dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste, dar şi sub forma modificării Constituţiei din 1866 sau a codurilor întocmite în timpul domniei lui A. I. Cuza, spre a putea corespunde noilor condiţii create. Din acest punct de vedere, analizând dezvoltarea instituţiilor juridice se pot stabili anumite trăsături valabile pentru întreaga perioadă istorică dintre 1877-1918, aşa cum se procedează de altfel în lucrările cu caracter de sinteză.

Un moment însă de adânci implicaţii, în care se încrucişează tendinţele şi trăsăturile cele mai esenţiale ale acestei ăperioade, îl reprezintă marea răscoală ţărănească din 1907. Aspectele sale juridice sunt deosebit de complexe. Studierea lor poate pune în lumină trăsăturile dominante ale drepturilor în întreaga perioadă 1877-1918, surprinse într-un moment de intensă manifestare a lor. Totodată, ţinând seamă de independenţa relativă a instituţiilor juridice, urmând modul cum acestea au influenţat izbucnirea şi desfăşurarea răscoalei, ca şi încercările de rezolvare a unora din obiectivele răscoalei - chiar în timpul sau ulterior luptelor - se poate sesiza rolul pe care dreptul l-a îndeplinit în cadrul acestui important conflict social.

 

3. ,,Chestiunea ţărănească“ şi răscoala de la 1907

 

Marea răscoală ţărănească din 1907 nu este un fenomen întâmplător şi nici izolat. Ea a fost precedată de numeroase alte răscoale similare, de care se deosebeşte însă prin amploare şi prin influenţa deosebită avută asupra dezvoltării României moderne. Toate aceste răscoale se încadrează într-un proces social mai larg, cunoscut în istoria României moderne sub denumirea de ,,chestiune ţărănească“, care îşi are rădăcinile încă în feudalism. Chestiunea ţărănească împreună cu ,,problema naţională“ au constituit obiectivele principale ale revoluţiei burghezo-democratice de la 1848 care, la 1907, nu erau însă pe deplin rezolvate.

Având în esenţă un conţinut agrar, chestiunea ţărănească mai era numită şi ,,problema agrară“. Studiile au pus în lumină condiţiile social-economice din România care stăteau la baza problemei agrare: contradicţiile existente în sistemul agrar sub forma polarizării antagoniste între marea masă a producătorilor agricoli direcţi, lipsiţi de pământ sau cu pământ insuficient, şi o mână de moşieri care deţineau cea mai mare parte a pământului arabil[3]. Conţinutul obiectiv al răscoalelor ţărăneşti era dat de necesitatea trecerii pământului moşieresc în stăpânirea ţărănimii[4].

Rămăşiţă a orânduirii feudale, repartiţia nedreaptă a proprietăţii agrare a adâncit şi mai mult contradicţiile sociale, în condiţiile apariţiei şi dezvoltării relaţiilor şi formelor de producţie capitaliste în a doua jumătate a sec. XIX-lea[5], deoarece alături dse moşieri începeau să aibă interese asemănătoare şi arendaşii, precum şi burghezia industrială şi comercială, coalizându-se cu toţii împotriva ţărănimii. Lupta de clasă ce se dădea în jurul proprietăţii agrare prezenta o gravitate deosebită, dată fiind ponderea mare pe care o avea sistemul agrar în regimul socil-economic existent în România burghezo-moşierească, unde imensa majoritate a poporului era formată de masele ţărăneşti[6].

Pe temeiul repartiţiei disproporţionate a pămâmtului, coaliţia burghezo-moşierească proceda la o neomenească exploatare a ţăranilor lipsiţi de pământ sau cu pământ insuficient. Consecinţa era starea de mizerie în care trăia ţărănimea, adusă la disperare din cauza lipsurilor materiale. Acest aspect al chestiunii ţărăneşti a fost relevat în literatura vremii. Starea de mizerie a ţărănimii era redată ca insuportabilă nu numai în publicaţii şi în lucrurile unor personalităţi cu caracter progresist[7], dar chiar şi în acelea ale unor exponenţi ai claselor exploatatoare, cu deosebire că aceştia din urmă o atribuiau altor cauze decât celor reale, sau exagerau importanţa unor cauze secundare[8].

Totodată, în legătură cu situaţia intolerabilă a ţărănimii era recunoscut şi pericolul pe care îl prezentau protestele şi frământările ţărănimii îndreptate spre schimbarea stării sale. Un jurist cu dragoste pentru ţărănime arăta: ,,Trebuie să ne punem în cap că stăm pe un vulcan. Şi dacă patriotismul nu ajunge ca să ne îndemne a lua măsuri trebuincioase, cel puţin să ne îndemne instinctul de conservare, frica“[9]. De asemenea, devotatul prieten al ţăranilor care a fost V. M. Kogălniceanu, atrăgea atenţia conducătorilor ţării că împotrivirea lor şi a partidelor de a scoate pe ţărani din sărăcie duce lucrurile ,,spre prăpastie“[10].

Ca o consecinţă a acestor semnale de alarmă, se cereau măsuri concrete de îmbunătăţire a stării ţăranilor, căci altfel - se arăta - ,,se vor îngriji ei“[11]. În adevăr, ţăranii recurgeau tot mai des la răscoale, de proporţii din ce în ce mai ample. Ele deveniseră ,,cronice“[12], ,,endemice“[13], repetându-se cu regularitate[14]. Mai ales între anii 1888- 1907 se contura pe întreg cuprinsul ţării o largă mişcare revoluţionară, care răbufnea cu o regularitate ciclică sub forma de răscoale locale, cu tendinţa tot mai accentuată după 1904 de a se generaliza într-o unică, mare răscoală[15]. Perioada între 1905-1907 se caracterizează printr-un pronunţat ,,avânt revoluţionar“ al ţărănimii[16].

Lăsând la o parte aspectele de ciocnire violentă, analiza răscoalelor ţărăneşti este deosebit de revelatoare, deoarece în ele ,,se concentrau ca într-un focar, toate procesele contradictorii care se petreceau în sfera raporturilor social-economice la sate“[17].

Iată de ce problema răscoalelor ţărăneşti nu poate fi izolată de ,,chestiunea ţărănească“, răscoalele fiind manifestări ale nerezolvării chestiunii ţărăneşti.

 

4. Răscoala din 1907 şi criza statului burghezo-mozieresc

 

Chestiunea ţărănească are un conţinut foarte divers: pe lângă contradicţiile economice, mizeria şi lipsa de pământ a ţărănimii, toţi cei care se ocupau de chestiunea ţărănească relevau şi alte aspecte, cum erau cele în legătură cu necesitatea unor reforme în domeniul culturii şi educaţiei maselor, a sănătăţii publice şi chiar a administraţiei de stat[18]. Într-un fel sau altul, ea atingea interesele claselor şi păturilor sociale, fiind o problemă vitală a dezvoltării României moderne[19]. De aceea, din starea revoluţionară, de pericol pentru orânduirea existentă, a rezultat o criză care s-a resimţit în diverse domenii ale vieţii sociale. Chiar pentru contemporani a fost o evidentă criză a statului burghezo-moşieresc la 1907.

În ordinul de zi către armată din martie 1907 regele arăta că statul a fost zguduit din temelii[20]. El însuşi mărturisea că puţin a lipsit ca răscoala să-i răstoarne tronul[21]. Iar I. I. C. Brătianu, recunoştea că a fost pusă în primejdie întreaga organizare a statului[22]. Nu puţini au fost oamenii politici care, ca şi I. N. Lahovary, considerau că răscoala de la 1907 a fost cea mai mare primejdie care a ameninţat România în ultimul veac[23].

Teama şi deruta guvernanţilor erau aşa de mari, încât - notează Vintilă Brătianu - ,,cu drept cuvânt se întrebau cu ce forţe se va putea restabili liniştea în sate, când şi oraşele,de unde trebuie să plece pacificarea, ar fi fost în flăcări“[24].

Amploarea problemelor care trebuiau rezolvate a fost arătată chiar de rege într-o declaraţie notată de Al. Morghiloman la 22 martie 1907: ,,România întreagă trebuie refăcută, că cu totul s-a prăbuşit“[25].

 

5. Răscoala din 1907 şi dreptul

 

C. Dobrogeanu-Gherea, care a prezentat răscoala ca un produs al contradicţiilor şi ale condiţiilor specifice sistemului agrar şi relaţiilor social-economice din satele noastre, a subliniar în acelaşi timp că ,,lipsa normelor legale din viaţă... crează la sate o stare latentă de revoltă“[26].

Un jurist contemporan vedea cauza răscoalei în faptul că a intrat ,,în mintea ţăranului ideea că pentru el nu-i dreptate în ţara aceasta“[27]. Nesocotirea de către clasele exploatatoare a legalităţii merseseră atât de departe, încât - notează acelaşi jurist - ,,abuzurile proprietarilor, prin vechimea lor începuseră să se considere chiar de cei care le sufereau ca nişte drepturi cîştigate ale proprietarilor şi arendaşilor[28].

Împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor de tot felul, M. Gh. Bujor considera că ţăranul nu are nici un mijloc legal pentru a se lupta, fiind lipsit de: ,,libertatea întrunirii, presă, asociaţie, cultură, instrucţie“[29]. De aici concluzia că singura cale de ieşire era numai răscoala.

N. Titulescu - ca şi alţi jurişti ai vremii - atrăgea atenţia asupra prăpastiei dintre formala egalitate juridică şi reala inegalitate de fapt, care generează conflicte sociale[30]. De asemenea, în motivarea unor măsuri pe care parlamentul le-a luat în timpul răscoalei, se recunoştea că este neapărat necesară ,,modificarea unor legiuiri care nu mai corespund cu realitatea. Din nenorocire, la noi, formaţiunile politice, preocupate exclusiv de interesele de partid, au neglijat de a-şi îndeplini această datorie şi o sguduire de o violenţă catastrofală, a trebuit să le deştepte din culpabila lor nepăsare“[31]. Aceeaşi discrepanţă dintre legiuiri şi realitate o relevă C. Stere parlamentarilor, cerându-le: ,,nu înăbuşirea conştiinţei trezite de suflul războiului civil, prin declaraţii învechite şi să răstingniţi un neam întreg de oameni vii cu articole din condici învechite“[32].

Alteori, se exagera importanţa legiuirilor agrare în provocarea răscoalei de la 1907: ,,cauza iniţială, originală (sic), a stării mizerabile a ţăranului român, este d-lor, - deşi s-ar părea că e un paradox, că e o impietate, dar acesta e adevărul adevărat - în legea de împroprietărire de la 1864. ,,Păcatul original“ (sic) ... păcat amplificat de legile tocmelilor agricole“[33].

Este adevărat că - aşa cum au arătat cercetări recente - obiectivul principal al luptei ţărănimii a fost intrarea în stăpânirea pământului şi că rolul determinant în izbucnirea răscoalei l-au avut relaţiile din agricultură, toruşi răscoala a avut şi ea o influenţă asupra relaţiilor agrare, modificând situaţia anterioară şi ridicând un complex de probleme noi[34]. Dovada consistă în programul de reforme anunţat în manifestul regal[35] ca şi în întreaga operă legislativă ce a urmat.

De altfel, chiar primul ministru I. I. C. Brătianu - expunând planul de reforme legislative - preciza că sfera acestora ,,nu trebuie confundată cu legea învoielilor agricole“[36].

Astăzi este pe deplin clar că efectele răscoalei s-au reflectat în întreaga perioadă istorică ce i-a urmat, clasele dominante fiind nevoite să ia măsuri care să evite pericolul unei noi redeschideri a conflictului social stins cu atâta greutate. Chiar unul din fruntaşii partidului liberal - Em. Costinescu - recunosşte că; ,,legile citate, instituţiile create, sporurile de funcţionari sunt toate făcute în vederea acestui pericol... să înfruntăm răscoalele şi cel puţin peste câţiva ani, iar nu numai pentru o singură vară, să luăm măsuri de garanţie pentru liniştea ţării“[37].

 

6. Răscoala de la 1907 şi noţiunea de criză

 

Contradicţiile care au determinat răscoala din 1907 sunt relevate ca o criză în sistemul agrar, în organizarea politică, în drept sau în alte domenii ale vieţii sociale.

În general, ,,criza“ este definită ca o ,,stare de incertitudine“[38], ca un moment periculos sau decisiv[39] în domeniul economiei, statului şi instituţiilor, al concepţiilor şi chiar al indivizilor. Când ea atinge interesele tuturor claselor, avem o cxriză naţională generală sau o situaţie revoluţionară, în care V. I. Lenin distingea: 1) Criza vârfurilor conducătoare, care nu mai pot să guverneze ca înainte, 2) agravarea mizeriei claselor asuprite, 3) creşterea spiritului combativ al maselor populare[40].

În criza politică, nici unul din guverne nu e sigur de ziua de mâine, ele dându-şi seama că trăiesc pe un vulcan[41]. În asemenea situaţie, clasa dominantă nu mai poate exercita dominaţia cu vechile metode de guvernare şi pentru a o păstra este nevoită să facă unele concesii sau să întrebuinţeze mijloace violente pentru a lichida împotrivirea maselor asuprite.

Manifestarea supremă a crizei politice este insurecţia, dar pericolul există înainte de izbucnirea acesteia[42]. Pornind de la teza necesităţii salvării statului, autorii de drept public burghez subliniază că în perioadele de criză se înlătură dispoziţiile constituţiilor prea rigide care stau în calea măsurilor de salvare impuse de împrejurări şi se recurge la reglementări noi, care ulterior - întrucât au dovedit că au eficacitate - sunt instituţionalizate şi integrate în ordinea juridică[43]. De altfel, multe constituţii burgheze prevăd eventualitatea unor perioade de criză precum şi modalităţile de a le face faţă.

Pe plan mai restrâns, criza unor instituţii politice prezintă trăsături asemănătoare, ele sintetizându-se într-o ,,inadecvare între instituţii şi circumstanţe“, care poate degenera într-o criză de regim politic, prin efectele pe care le are asupra întregului mecanism al statului[44].

Din cele de mai sus rezultă că în orice criză se disting:

a) O stare de incertitudine, de pericol, ce ameninţă echilibrul existent;

b) O manifestare culminantă a crizei - fie răscoală, fie revoluţie - când cercurile conducătoare caută să menţină vechea stare de lucruri prin reprimări sau prin concesiuni;

c) O perioadă ulterioară momentului culminant, când rezolvarea obiectivelor insurecţiei stă pe primul plan, imprimând o anumită orientare întregii dezvoltări sociale.

 

7. Structura lucrării

 

Aceste trăsături se întâlnesc şi cu privire la ,,chestiunea ţărănească“, caracterizată între altele şi ca un pericol, ca un vulcan, care ameninţă întreaga orânduire social-politică, cu manifestare culminantă care a fost răscoala din 1907, urmată apoi de o perioadă în care realizarea obiectivelor răscoalei a stat în centrul luptelor politice.

În aceeaşi măsură în care s-a constatat o criză a sistemului agrar şi a statului la 1907, se poate deci vorbi şi de o criză a dreptului. Problemele dreptului formau o parte importantă din conţinutul ,,chestiunii ţărăneşti“: proprietatea funciară, relaţiile dintre moşieri şi arendaşi pe de o parte şi ţărani pe de altă parte, reglementate prin legile tocmelilor agricole, ca şi sistemele de credit, de impunere fiscală, de soluţionare a litigiilor cu caracter agrar, competenţa organelor de stat în legătură cu problemele funciare - iată numai câteva din aceste probleme.

Revendicările ţăranilor atingeau în mod necesar echilibrul acestui eşafodaj normativ. De aceea în toate fazele crizei sistemului agrar din România, dreptul a jucat un rol important. Aceste revendicări au fost formulate la 1907 într-o formă atât de radicală, încât a pus sub semnul întrebării întreaga legislaţie din aproape toate ramurile dreptului care aveau legătură cu reglementarea relaţiilor din agricultură şi cu starea ţărănimii.

Schimbările legislative au început chiar în timpul răscoalei, dar realizarea deplină a revendicărilor ţărănimii a rămas ca o sarcină care a grevat perioada istorică ulterioară răscoalei.

De aceea, pornind de la concepţia expusă mai sus, după care orice criză este un proces istoric cu anumite etape în desfăşurarea sa, criza dreptului din România la 1907 urmează a fi studiată astfel:

- I:     Premisele juridice ale răscoalei

- II:   Problemele juridice din timpul răscoalei (1907)

- III:  Măsurile legislative determinate de răscoală şi luate după 1907, propunerile de lege ferenda.