Partea a II-a

Cap. I. REGIMUL TOCMELILOR AGRICOLE ÎN IMPAS
Cap. II. REVENDICAREA UNEI NOI REPARTIŢII A PROPRIETĂŢII FUNCIARE
Cap. III. PROBLEMELE JURIDICE ALE REPRIMĂRII
Cap. IV. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU ACTELE DE RĂSCOALĂ ŞI PREJUDICIILE LOR  

 

Secţiunea II

LUPTA JURIDICĂ ÎN LEGĂTURĂ CU
CEREREA DE
ÎMPROPROPRIET
ĂRIRE

 

§ 1. Justificările ţăranilor privind revendicarea pământului

 

Revendicarea unei noi repartiţii a pământului s-a formulat din partea ţăranilor la 1907 - deşi nu de la începutul răscoalei - şi s-a generalizat sub lozinca ,,vrem pământ“. În modul acesta, s-a atins una din cauzele esenţiale ale chestiunii ţărăneşti şi a conflictului social al moşierimii şi burgheziei în raporturile lor cu masele ţărăneşti. O asemenea atitudine se înscrie pe linia desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, prin lichidarea uneia din cele mai grele rămăşiţe feudale în viaţa poporului român.

La 1907, ţărănimea era conştientă de necesitatea reformelor privind relaţiile de proprietate şi muncă în domeniul agricol, necesitatea pe care ea a subliniat-o consecvent de la 1848 încoace. Caracterul spontan al răscoalei din 1907 s-a oglindit, însă, şi în modul cum ţărănimea şi-a exprimat revendicarea sa cu privire la pământ. Nu găsim în luările de poziţie ale ţărănimii la 1907 o prezentare închegată a concepţiei sale, dar o imagine esenţial conturată se poate obţine din analiza manifestărilor izolate ale diverşilor participanţi la răscoale.

În memoriul locuitorilor din comuna T. Vladimirescu, jud. Tecuci, la 10 martie 1907[1] se arată: ,,cerem pământ de hrană ca să ne putem hrăni şi plăti cu drag către stat toate dările cari ni se cer, ciocoii români să-şi caute de rangurile ţării, iar noi ţăranii la lucrul pământului, căci aşa ne este meseria, a noastră e ţara, al nostru e pământul, noi l-am apărat de atâtea secole“. Această afirmaţie precizează temeiurile cererii lor pentru pământ - ţinând seama de locul lor în ierarhia socială şi în stat - şi anume, munca lor specific agricolă, ca şi jertfele lor de sânge în apărarea cu armele a teritoriului ţării. În aceeaşi cerere se menţiona în continuare: ,,vă rugăm deci a veni în Cameră cu o nouă lege pentru ridicarea şi proprietatea ţăranului, aşteptăm dar rezultatul D-v. cât de curând, căci inimile ţăranilor sunt foarte agitate şi în curând va izbucni şi la noi dorul de răzbunare, după cum au şi început în unele părţi ale ţării“. Ceea ce înseamnă că ţăranii erau conştienţi şi de faptul că cererea lor nu corespundea normelor juridice în vigoare, dar şi că erau hotărâţi de a impune revendicarea lor pe cale revoluţionară. Aşa se explică de ce găsim şi formularea semnificativă: ,,din 5 să murim 2, dar să ni se facă dreptate“[2]. Ei opuneau, aşadar, legalităţii existente, ceea ce conştiinţa lor juridică le arăta ca fiind corespunzător idealului lor de dreptate, care trebuia a fi transpus într-o nouă lege de împroprietărire.

În motivarea revendicărilor lor, ţăranii folosesc argumentul precedentului, deşi au anumite formulări naive care nu alterează fondul ideilor. Uneori se invocă precedentul imediat - aşa cum se menţiona
într-un raport de anchetă: ,,Ori de câte ori ţăranii din Vlaşca erau întrebaţi ce vor, răspundeau: Vrem drepturi! Să ni se dea şi nouă drepturi ca celor de la Moldova!“[3]. Era vorba de acţiunile celor care se răsculaseră mai înainte şi al căror exemplu a fost urmat şi de ţăranii din alte regiuni, convinşi că vor putea să beneficieze şi ei de cuceririle lor, numai dacă se vor răscula şi ei la rândul lor.

Alteori, precedentul invocat aparţine trecutului istoric şi el dovedeşte tăria cu care se păstrează în mase, tradiţia unor evenimente care altădată au influenţat situaţia lor. Astfel, unii ţărani mărturisesc că acţiunea lor se bazează pe informaţiunea că ,,vine un nepot de al lui Cuza ca să împământenească oamenii“[4]. Tot în amintirea lui Cuza, ei mai cer ca pământul ,,să li-l dea în condiţiunile legii de împroprietărire din 1864“[5]. Aceleiaşi amintiri se datorează şi simpatia cu care ţăranii înconjurau pe Vasile M. Kogălniceanu şi activitatea acestuia desfăşurată în apărarea intereselor lor. Ei îşi mai reamintesc şi de vânzările de pământ la ţărani făcute din moşiile statului, şi propun ca dacă statul nu mai are pământ într-un judeţ, să cumpere din moşiile particulare şi apoi să-l distribuie ţăranilor localnici[6].

Un alt precedent istoric - invocat cu unele deformări - este acela al puterilor garante care, după războiul Crimeii, s-au preocupat de situaţiunea din ţările române. Unii dintre răsculaţi, declarau cu prilejul anchetelor judiciare că aceia care i-au condus la răscoală pentru pământ aveau ordin în acest sens de la ,,cei şapte împăraţi“.

Era apoi o concepţie mai veche, feudală, împărtăşită de ţărani cu privire la ,,bunătatea“ monarhilor, care s-a răsfrânt şi asupra regelui şi reginei României. Aşa se explică de ce în atacul moşiilor, răsculaţii purtau ,,pe piept portretul regelui şi reginei“[7], că prin ,,actul de la regină“ sunt autorizaţi să atace şi să gonească pe arendaşi[8]. Manifestul regal a alimentat această credinţă, fiind interpretat ca un act normativ în vigoare, ca un ordin ce trebuia realizat imediat, dar pe care funcţionarii inferiori, arendaşii şi moşierii nu-l respectau.

Deosebit de semnificativ pentru conştiinţa ţărănimii răsculate este procesul de formare a noţiunii de ,,student“, cuvânt ajuns a fi sinonim cu acela de ,,cap de răscoală“, prin care ţăranii înţelegeau tineri ,,învăţaţi care au vorbit cu regele la Bucureşti ca să dea pământ la ţărani“[9].

 

§ 2. Sprijinirea ţărănimii de către alte categorii sociale

 

Ţărănimea nu a fost complet izolată în lupta sa pentru pământ. Cereri similare în folosul său au făcut şi exponenţii altor categorii sociale, într-o formă mai sistematică şi pe baza unei concepţii superioare. Participarea efectivă la acţiunile răsculaţilor a fost, însă, mult mai restrânsă şi sporadică.

 

1. Sprijinul clasei muncitoare

 

Clasa muncitoare a dat - comparativ cu alte categorii sociale - sprijinul cel mai consistent, deşi el nu a fost unanim şi nici pe deplin organizat, iar uneori a avut un caracter spontan. Formele de manifestare a clasei muncitoare în sprijinul ţăranilor răsculaţi au fost diverse:

 

a. Greve de solidaritate, în număr de peste 15, numai în luna martie 1907[10].

 

b. Manifeste, apeluri, moţiuni, întruniri ale cercurilor socialiste din Bucureşti, Brăila, Galaţi, Valea Prahovei etc. În manifestul cercului socialist ,,România Muncitoare“ din Brăila de la 11 martie 1907, intitulat ,,Chemarea către tovarăşii ţărani şi muncitori“, ţăranii erau îndemnaţi să ceară: ,,vrem pământ ca să putem trăi; vrem votul universal ca prin trânsul să câştigăm pământul“[11]. În moţiunea votată de muncitorii capitalei întruniţi la 11 martie 1907 în sala ,,Eforia“, se cerea doar ,,reluarea tuturor moşiilor stăpânite astăzi de proprietari, fără acte de proprietate“[12]. În moţiunea votată la conferinţa sindicatelor şi a cercurilor socialiste care a avut loc la Galaţi în zilele de 29, 30 iunie şi 1 iulie, se sublinia ca îndreptăţită cererea ţărănimii de a i se da pământ[13]. În general, însă, conducerea mişcării socialiste era dominată încă de ,,cultul legalismului“[14], dar începe să se contureze ,,o tendinţă spre radicalizare“[15]. Ea se va manifesta după răscoală, atât în ceea ce priveşte exproprierea moşiilor şi împroprietărirea ţăranilor, cât şi cu privire la folosirea mijloacelor de luptă revoluţionară.

 

2. Sprijinul intelectualităţii

 

Este de remarcat că numeroşi exponenţi ai intelectualităţii, începând cu studenţi, cărturari ai satelor, jurişti, oameni de ştiinţă, literatură, artă etc., au cunoscut şi descris starea grea a ţărănimii, au susţinut dreptateaa cauzei lor şi necesitatea de a se lua măsuri de îmbunătăţire, totuşi, în concepţia lor nu se ridicau, decât cu unele excepţii, până la propunerea unei largi exproprieri a moşiilor şi la împroprietărirea ţăranilor. Această susţinere a cauzei ţărănimii a fost mai degrabă o încurajare a ţărănimii, socotită în mod exagerat de către guvernanţi ca o ,,instigare“ pentru schimbarea repartiţiei proprietăţii funciare. În acest sens se înscriu lucrările şi activitatea unor reprezen-tanţi ai curentelor burghezo-democratice sau burghezo-liberale, ai poporanismului iluminist şi semănătorismului ca: Sp. Haret, N. Iorga, A. D. Xenopol, G. D. Creangă, G. D. Scraba ş.a. Chiar şi economistul G. D. Creangă, care a ajuns la concluzia că esenţa chestiei ţărăneşti este ,,împărţirea proprietăţii rurale“[16], nu s-a ridicat până la formularea necesităţii exproprierii moşiereşti.

O acţiune curajoasă şi consecventă pentru împroprietărire a desfăşurat V. M. Kogălniceanu, mai ales prin apelul său ,,Către săteni“ care a circulat în număr mare la sate, ca şi prin activitatea propagandistică desfăşurată în rândurile sătenilor de către cercurile ,,Reuniunea ţărănească“ înfiinţate de el în rândul populaţiei rurale, cu concursul învăţătorilor şi al altor intelectuali ai sătenilor. Între revendicările pentru ţărani V. M. Kogălniceanu prevedea şi împroprietărirea[17]. Deşi scris în sept. 1906, apelul său ,,Către săteni“ a fost actualizat în 1907 de către cercurile ,,Reuniunii ţărăneşti“.

O orientare similară se constată şi la R. Rosetti, care la 1907 constata ,,distribuirea viţioasă a proprietăţii, această distribuire trebuie modificată“[18].

 

§ 3. Apărarea marii proprietăţi funciare

 

Revendicarea ţărănimii privitoare la împroprietărire a întâmpinat o împotrivire hotărâtă din partea cercurilor guvernante conservatoare şi liberale. Această atitudine contrastează puternic cu îngăduinţa - şi cu o anumită solicitudine arătată în privinţa revendicărilor de uşurare a tocmelilor agricole, dintre care unele s-au realizat chiar cu sprijinul intervenţiei organelor de stat pe lângă moşieri şi arendaşi. Trebuie însă observat că, în timp ce modificările tocmelilor încheiate şi încheierea unor tocmeli cu condiţii mai bune pentru ţărani nu implicau o schimbare a legislaţiei în vigoare, împroprietărirea nu se putea face fără o modificare a Constituţiei. Dar, desigur că impedimentul legislativ a fost numai pretextul, dar nu cauza împotrivirii la împroprietărire.

Guvernele - conservator şi liberal - nu au dat nici un răspuns petiţiilor de împroprietărire înaintate de ţărani şi au reprimat cu violenţă încălcările moşiilor de către ţărani, socotite ca atingeri aduse dreptului de proprietate şi liniştei statului.

 

1. Atitudinea moşierimii şi a partidului conservator

 

Ostilitatea moşierilor s-a evidenţiat în timpul răscoalei, prin îndârjirea cu care ei au cerut statului să folosească mijloacele cele mai violente de reprimare a ţăranilor. Ceva mai mult, unii dintre ei au participat personal la acţiunile de reprimare.

Guvernul conservator nu a dat nici un răspuns - până la 13 martie 1907 - cererilor de împroprietărire şi a luat măsuri de reprimare împotriva ţăranilor care aduceau atingeri proprietăţii.

Presa moşierească admitea unele măsuri de îmbunătăţire a sistemului tocmelilor - desfiinţarea dijmei la tarla, plata în muncă a arendei, fixarea unui minimum de salariu - dar nu se referea la împroprietărire[19]. Liderul conservator P. P. Carp, într-un faimos discurs ţinut îndată după căderea guvernului conservator şi venirea guvernului liberal, declara că menţinerea marei proprietăţi este o necesitate atât pentru România, ,,căci ea ne dă clasa cârmuitoare, altfel am avea soarta socială a Serbiei şi Bulgariei, cât şi pentru ţărani, ,,căci dânsa le dă posibilitatea de a-şi câştiga existenţa, împiedicând astfel formarea proletariatului sătesc, cu mult mai periculos decât cel orăşenesc“[20]. De aceea, el recomanda a se proceda, în primul rând, la reprimare şi apoi să se discute unele măsuri în problema ţărănească, dar cu excluderea împroprietăririi.

Deşi în timpul desfăşurării răscoalei partidul conservator prezenta mai multe curente programatice, totuşi liderii săi - Gh. Gr. Cantacuzino, P. P. Carp, Take Ionescu, N. Filipescu, N. Fleva, G-l Gh. Manu - au avut o atitudine unanimă de reprimare, ca singurul răspuns faţă de cererile unei noi împroprietăriri. Ulterior, deosebirile au început să apară - unele privind şi împroprietărirea - ducând chiar la sciziunea partidului.

 

2. Atitudinea burgheziei şi a partidului liberal

 

Burghezia şi partidul liberal au avut o atitudine similară de împotrivire faţă de o nouă împroprietărire a ţăranilor. Această poziţie nu se explică numai prin grija de a păstra neatins dreptul de proprietate, în general, nici prin acordul cu partidul conservator de a potoli răscoala şi nici numai prin prezenţa multor moşieri în rândurile partidului liberal, ci şi pentru anumite interese economice proprii. O redistribuire a proprietăţii funciare, prin desfiinţarea moşiilor, ar fi deschis câmp liber dezvoltării relaţiilor capitaliste, dar aceasta ar fi profitat - în acea perioadă - capitalului străin, iar nu burgheziei române, care era prea slabă[21]. De aceea, burghezia, prin partidul liberal aflat la putere, a amânat împroprietărirea până în perioada primului război mondial.

Aşa se explică de ce manifestul dat de guvern în numele regelui[22] promitea măsuri de îmbunătăţire a stării ţăranilor, dar fără să se pomenească nimic despre împroprietărire. De asemenea, datorită reprimării violente, ţăranii nu mai insistă asupra revendicării privind împroprietărirea, o atare cerere fiind calificată ca un act de instigare la rebeliune. Rapoartele de anchetă - penală sau administrativă - nu mai menţionează petiţii ale ţăranilor cu privire la acordarea de pământ. Chiar acei reprezentanţi ai intelectualităţii progresiste care propuneau în scrierile lor din preajma răscoalei, o nouă repartiţie a proprietăţii funciare sunt ameninţaţi de a fi socotiţi ca ,,instigatori“ şi arestaţi, ca unii care încalcă legalitatea, în primul rând art. 19 din Constituţie. Ei vor putea relua discuţiunea asupra împroprietăririi abia după potolirea răscoalei. 

 

CONCLUZII

 

Îmbunătăţirea regimului tocmelilor agricole era un obiectiv minim în revendicările ţărănimii. Ţărănimea era însă conştientă de strânsa legătură dintre tocmeli şi repartiţia proprietăţii funciare, astfel că ea a început tot mai insistent, pe măsură ce se desfăşura răscoala, să revendice împroprietărirea pe moşiile particulare. Căile folosite au fost, pe de o parte, petiţiile scrise, adresate diferitelor autorităţi de stat, sau delegaţii care solicitau verbal, acordarea păm,ântului moşieresc, iar pe de altă parte, mijloace violente culminând cu luarea în stăpânire cu forţa a moşiilor.

Ţărănimea nu a fost izolată în lupta ei. Au sprijinit-o numeroase elemente ale clasei muncitoare şi ale intelectualităţii progresiste. Revendicarea pământului de către ţărani era veche, dar condiţiile specifice ale trecerii treptate de la feudalism la capitalism în ţara noastră au prelungit realizarea acestei revendicări, cu tot cortegiul de forme de exploatare care adusese ţărănimea la disperare. Ţărănimea era conştientă de necesitatea împroprietăririi, deşi ea nu prezenta, în această privinţă, o concepţie închegată. Manifestările sale din timpul răscoalei arată o oarecare nebulozitate în motivarea justeţei împroprietăririi. Întâlnim reminiscenţe ale unor precedente, cum este legea agrară a lui Cuza, sau intervenţia puterilor garante după Congresul de la Paris (,,cei 7 împăraţi“), dar şi ale unor concepţii mai vechi, cum era aceea a ,,bunătăţii“ monarhiei, în contrast cu atitudinea ostilă a organelor de stat cu care ţăranii se găseau în contact imediat. Progresul cel mai inmportant în procesul de clarificare ideologică a ţărănimii este cel arătat de N. Iorga, care sublinia că ea ajunsese să se manifeste în spiritul unei solidarităţi de clasă.

La 1907, ţărănimea a întâmpinat o împotrivire extremă din partea moşierimii şi a burgheziei. În mod firesc, moşierimea nu voia să renunţe la avantajele marii proprietăţi, în timp ce burghezia română - după cum arăta L. Pătrăşcanu - îşi dădea seama că nu ar fi avut decât de pierdut, în cazul unei reforme agrare care ar fi determinat o dezvoltare a relaţiilor capitaliste, dar în favoarea capitaliştilor străini.

Din punct de vedere juridic, piedica invocată de clasele exploatatoare şi de către autorităţile de stat a fost art. 19 din Constituţie, garanţia proprietăţii sfinte şi inviolabile. În privinţa aceasta, nu s-au mai făcut concesii, aşa cum  s-a procedat cu regimul juridic al tocmelilor agricole. Legalitatea a fost apărată cu toate mijloacele care stăteau la dispoziţia claselor exploatatoare.

 

 



[1] Doc. 1907, vol. I, p. 794.

[2] Ibidem, vol. III, p. 46.

[3] Doc. 1907, vol. III, p. 62.

[4] Ibidem, vol. I, p. 883.

[5] Ibidem, p. 236.

[6] Ibidem, p.  236.

[7] Doc. 1907, vol. III, p. 62.

[8] Ibidem, p. 73.

[9] Ibidem, vol. I, p. 878, 882-884.

[10] I. Popescu-Puţuri, Problema agrară în viaţa ideologică şi social-politică a României la începutul sec. al XX-lea, în ,,Analele Instit. de ist. şi soc.-pol.“, nr. 1/1967, p. 33.

[11] Doc. 1907, vol. I, p. 23.

[12] ,,România Muncitoare“ din 18-25  martie 1907.

[13] ,,România Muncitoare“ din 15-22 iunie 1907.

[14] L. Pătrăşcanu, Un veac de frământări sociale 1821-1907, p. 326.

[15] Marea răscoală a ţăranilor din 1907, p. 645.

[16] G. D. Creangă, Proprietatea rurală în România, Buc. 1907, p. II.

[17] V. M. Kogălniceanu, ,,Către săteni“, Buc., 1906, p. 9.

[18] R. Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Buc., 1907, p. 635.

[19] ,,Conservatorul“ din 13 martie 1907.

[20] "Epoca" din 14 martie 1907.

[21] L. Pătrăşcanu, Un veac de frământări sociale 1821-1907, Ed. pol., Buc., 1969, p. 335.

[22] Mon. Of. nr. 278 din 13 martie 1907.

 

<<Pagina anterioarã :: Home :: Despre autor :: Pagina urmãtoare>>

 

© Universitatea din Bucuresti 2003.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Emil CERNEA; Text editor & Web design: Laura POPESCU; Last update: April, 2003

HOME Home Despre autor