Capitolul III

 

PROBLEMELE JURIDICE ALE REPRIMĂRII

 

 

Potolirea răscoalei a necesitat un efort maxim al întregului aparat de stat, al forţelor sale de reprimare şi chiar al unor organizaţii obşteşti care activau în rândurile ţărănimii. În această confruntare, unele norme juridice au trebuit să fie înlăturate, iar altele să fie create, dar deseori acţiunile şi metodele - paşnice sau violente - ale organelor de stat şi ale organizaţiilor interveniente s-au desfăşurat împotriva legilor existente şi ale principiilor democraţiei.

 

 

Secţiunea I

ACTIVITATEA ŞI TRANSFORMĂRILE
APARATULUI DE STAT

 

§ 1. Organele centrale

 

Răscoala a fost resimţită, de la început, ca un pericol îngrijorător pentru însăşi existenţa statului, în momentul când abia se serbase jubileul de 40 ani de existenţă a monarhiei de Hohenzollern şi de dominaţie a monstruoasei coaliţii. În ordinul de zi către armată, regele lansa un apel disperat: ,,evenimente grave s-au dezlănţuit asupra noastră, zguduind instituţiile statului până în temeliile sale şi punând în primejdie munca a jumătate de veac... trebuiesc ocrotite cu orice preţ averea cetăţenilor şi buna rânduială“[1].

Cele două partide politice ale rotativei burgheziei şi moşierimii - liberalii şi conservatorii - au avut o atitudine sinuoasă în legătură cu răscoala.

 

1. Schimbarea guvernului

 

În primele zile ale răscoalei, liberalii aflaţi în opoziţie acuzau pe conservatorii aflaţi la putere, că sunt incapabili să stăpânească situaţia şi îi somau să cedeze locul unei guvernări liberale[2]. La rândul lor, conservatorii învinuiau pe liberali că încurajează pe răsculaţi, spre a crea dificultăţi guvernului conservator şi a pune mâna pe putere[3].

Totodată, liberalii, aflaţi în opoziţie în primele zile ale răscoalei, acuzau guvernul conservator de a fi hotărât să stingă revolta pe cale armată, adăugând că ,,mijlocul acesta al guvernului stă în tradiţia conservatoare, boierească, că pe mujic să-l baţi să tacă... numai că azi s-a cam dus vremea“[4]. La rândul său, guvernul conservator pretindea că ,,un alt guvern ar fi procedat sumar până acuma şi ar fi înecat în sânge mişcarea începută“, dar că el ,,nu va ajunge la această extremitate“ şi ,,ordinea va fi restabilită şi pe cât omeneşte va fi posibil numai cu mijloace blânde“[5]. Presa conservatoare nu vede altă sarcină a guvernului decât aceea de a descoperi originea răscoalelor şi de a pedepsi cu ultima asprime pe cei care le-au dat naştere.

Precipitarea evenimentelor a determinat însă pe cele două tabere să lase de o parte rivalităţile de partid şi să-şi dea mâna împotriva pericolului comun. După consultări prealabile, la 12 martie, guvernul conservator condus de Gh. Gr. Cantacuzino îşi prezintă demisia şi se instalează un guvern liberal condus de D. A. Sturdza[6]. A doua zi, în faţa Camerei cu majoritate conservatoare, guvernul liberal, prin glasul lui D. A. Sturdza, declara: ,,Iată astăzi ţara este într-o mare primejdie. Să ne dăm mâna cu toţii ca s-o salvăm“[7]. Liderii conservatori - Take Ionescu, Jean Lahovary şi P. Carp - în aplauzele şi îmbrăţişările deputaţilor celor două partide, asigurau guvernul de concursul opoziţiei. Într-un mesaj adresat corpurilor legiuitoare, regele a ţinut să sublinieze ,,patriotismul şi unitatea“ de care ei au dat dovadă[8]. Aceasta nu era însă decât manifestarea unităţii de interese a celor două clase exploatatoare. Sprijinind guvernul liberal, parlamentul conservator urmărea să salveze moşierimea de la pieire. În schimb, conservatorii cedau liberalilor, prin schimbarea de guvern, unele poziţii politice pe care nu le vor mai câştiga niciodată.

În adevăr, retragerea conservatorilor oglindea slăbiciunea politică a clasei moşiereşti. În timpul răscoalei s-a produs o schimbare în raportul de forţe din cadrul coaliţiei burghezo-moşiereşti, în favoarea clasei burgheze. Salvând moşierimea, burghezia îi rezervă totuşi un rol subordonat în cadrul coaliţiei. Pe de altă parte, chiar în cadrul celor două partide politice se manifestă victoria elementelor burgheze asupra celor moşiereşti, prin trecerea lui I. I. C. Brătianu la conducerea partidului liberal.

Unitatea realizată prin ,,pactul de la 13 martie“ a ţinut numai în timpul represiunii răscoalei. Guvernul liberal a continuat să realizeze măsurile violente iniţiate de conservatori, dar totodată au reapărut contradicţiile politice ale celor două partide, mai ales cu prilejul noilor legiuiri elaborate privind revendicările ţărănimii. Aceste legi au şubrezit şi mai mult poziţia moşierimii şi au accentuat criza partidului conservator.

Mesajul regal de închidere a Corpurilor legiuitoare sublinia ,,patriotismul“ şi ,,unitatea“ lor, ,,energica manifestare de astă dată îşi va da roadele ei binefăcătoare în prezent şi în viitor“[9]. Ceea ce urmărea regele era menţionat în ordinul de zi către armată: ,,trebuiesc ocrotite cu orice preţ averea cetăţenilor şi buna rânduială“[10].

 

2. Manifestul guvernului

 

Chiar din prima zi a funcţionării sale, guvernul liberal a adresat un manifest către ţăranii răsculaţi, prin care făcea promisiuni de îndreptare a situaţiei şi îndemna, în schimb, la linişte. Între măsurile propuse figurau:

a. desfiinţarea taxei de 5 lei pentru fondul de secetă;

b. evaluarea venitului proprietăţilor ţărăneşti deopotrivă cu acela al marilor proprietari;

c. cultivarea în regie sau arendarea la ţărani a proprietăţilor statului şi aşezămintelor publice;

d. uşurarea învoielilor agricole;

e. înfiinţarea Casei rurale pentru a procura ţăranilor pământ prin arendă şi cumpărare;

f. limitarea la maximum 4000 ha a arendării de către arendaşii de profesie[11].

Primele două măsuri au fost puse în aplicare de îndată, iar celelalte au făcut obiectul unor legi speciale în următorii doi ani.

Prin promisiunile făcute, manifestul guvernului - dat în numele regelui - a avut un mare rol în liniştirea ţărănimii, prin speranţele pe care le năştea. Pentru difuzarea lui a fost mobilizat întregul aparat de stat, ca şi organizaţiile obşteşti. Prin ordine, instrucţiuni, circulare s-a arătat cum trebuia el adus la cunoştinţa ţăranilor şi explicat, astfel ca ţăranii să fie convinşi că vor avea mai mult de câştigat aşteptând în linişte.

A doua zi, după apariţia manifestului guvernului, Spiru Haret a dat şi el un manifest cu conţinut similar intitulat ,,Către toţi cucernicii preoţi şi către toţi învăţătorii din comunele rurale“, pe care l-a difuzat învăţătorilor şi preoţilor spre a-l face cunoscut ţăranilor, cu îndemnuri la încetarea răscoalei[12].

Manifestele au fost una din cele mai importante metode paşnice folosite pentru potolirea răscoalei. Guvernul a recurs însă şi la metode violente. Prin îmbinarea metodelor paşnice şi violente s-a putut realiza reprimarea răscoalei.

 

3. Noi legi administrative

 

Măsurile de reprimare preconizate de guvern nu puteau fi aduse la îndeplinire în cadrul legilor existente, deoarece contraveneau acestora, mai ales în cazul unor operaţiuni de reprimare violentă.

 

a. Proclamarea stării de asediu

 

Ordinele guvernului de reprimare drastică şi urgentă, prin folosirea armatei şi poliţiei, se loveau de ezitările organelor administrative, de conflictele de atribuţii dintre autorităţile administrative, judecătoreşti, militare. În judeţe se cerea proclamarea stării de asediu[13], pentru a se putea duce la îndeplinire măsurile excepţionale preconizate. Dar, în această privinţă, guvernul liberal era acela care, la rândul său, ezita. Ministrul de Interne, I. I. C. Brătianu, telegrafia prefectului jud. Severin: ,,Contra bandelor anarhiste n-aveţi nevoie de proclamarea stării de asediu pentru a lua toate măsurile pe care patriotismul şi experienţa dvs. vi le impun“[14]. Cu toate acestea, scrupulele de legalitate ale prefecţilor mai continuau, chiar şi după asemenea acordări de ,,mână liberă“.

Ezitarea guvernului liberal referitor la proclamarea stării de asediu era determinată de motive politice, legate de un trecut nu prea îndepărtat. După detronarea lui Cuza, legea dată de acesta la 10 decembrie 1864 pentru proclamarea stării de asediu a fost abrogată, fiind socotită ca un instrument de teroare şi dictatură personală, incompatibil cu principiile democraţiei burgheze. Prin art. 127, Constituţai din 1866 a interzis o asemenea măsură: ,,Constituţiunea de faţă nu poate fi suspendată nici în total, nici în parte“. De aceea, art. 93 şi urm. nu prevedeau proclamarea stării de asediu între atribuţiile şefului puterii executive.

Dar, între necesitatea practică de a trece la măsuri excepţionale şi lipsa cadrului legal, unii prefecţi au procedat într-un mod cu totul neaşteptat: au declarat ei starea de asediu, cum a procedat la 12 martie 1907 la Craiova, prefectul jud. Dolj[15]. Desigur, o asemenea proclamare era neconstituţională, dar chiar şi o lege dată de parlament ar fi fost la fel de neconstituţională, faţă de textele constituţiei în vigoare.

Totuşi, în cele din urmă, la propunerea guvernului, parlamentul a votat legea din 18 martie 1907, având următorul cuprins: ,,În împrejurările grave prin care trecem, până la restabilirea ordinei şi liniştei, starea de asediu va putea fi declarată prin decret regal, în cuprinsul legii din 10 decembrie 1864”. Iată cum legea, atât de hulită mai înainte, a fost repusă în vigoare. Ea era neconstituţională, dar juriştii au considerat-o ca începutul unei ,,practici constituţionale“, repetată şi în anul 1914, potrivit căreia puterea legiuitoare poate autoriza, în anumite împrejurări, guvernul de a declara starea de asediu[16]. Ulterior, Constituţia din 1923 a reţinut dificultatea împrejurărilor excepţionale şi a prevăzut textual posibilitatea de suspendare a Constituţiei şi de declarare a stării de asediu.

 

b. Suspendarea unor legi administrative

 

Ministrul de Interne, I. I. C. Brătianu, se adresa organelor în subordine printr-o circulară, cerându-le ca în situaţiunea excepţională prin care trecea ţara, să nu se propună schimbări în încadrarea aparatului administrativ central şi local, ,,decât ceea ce e imperios reclamat de restabilirea ordinei şi liniştei“[17].

În scopul de restabilire a ordinei se impuneau anumite schimbări de persoane, pe de o parte, a acelora care participaseră la răscoală alături de ţărani, iar pe de altă parte, a acelora care dovediseră slăbiciune în activitatea lor, fiind nevoie de a fi înlocuiţi cu persoane energice, chiar dacă nu îndeplineau condiţiile cerute de legile administrative, o lege din 15 martie 1907[18] a autorizat unele abateri de la legile în vigoare, după cum urmează:

- ,,Se suspendă stabilitatea funcţionarilor poliţieneşti şi administra-tivi prevăzută prin legile speciale ale ministerului de interne şi ale ministerului de culte şi instrucţiune publică...“

- ,,Examenele de aptitudini şi capacitate, care ar fi prevăzute de aceste legi, se suprimă“.

În baza acestei legi, guvernul a procedat, în primul rând, la numirea unor noi prefecţi, dar şi la schimbări în rândurile corpului didactic şi ale clerului.

 

c. Necesitatea unor alte noi legi administrative

 

Încă din timpul desfăşurării răscoalei s-a ivit necesitatea reorganizării unor ministere, spre a putea să cuprindă domeniul administrativ respectiv. Aşa era cazul ministerului de interne - în ceea ce priveşte coordonarea organelor de reprimare - dar şi cazul administrării domeniului relaţiilor din agricultură şi al relaţiilor dintre patroni şi muncitori. Unele măsuri se vor lua chiar în timpul răscoalei - după cum se va arăta în continuare - iar altele, în perioada următoare.

 

4. Atitudinea răsculaţilor faţă de organele centrale

 

Ţărănimea nu a urmărit o răsturnare a puterii politice. Ea şi-a manifestat nemulţumirea faţă de autorităţile care o nedreptăţeau în mod direct, adică faţă de administraţia locală. Cu privire la stat, ea avea o concepţie vagă. În prima parte a răscoalei, nici nu vedea legătura reală între administraţia locală şi cea centrală, având chiar o încredere deosebită în cea centrală, de la care spera măsuri de lichidare a abuzurilor aparatului local.

Totuşi, când răsculaţii au simţit reprimarea organizată de la centru şi au văzut nu numai lipsa de măsuri împotriva abuzurilor autorităţilor locale, dar şi sprijinul nelimitat acordat acestora, atitudinea lor de încredere faţă de autorităţile centrale s-a schimbat. Ei au început să se adreseze acestora cu ostilitate şi ameninţări.

Într-un protest adresat Ministerului de Interne, unii răscuilaţi arătau: ,,aţi dat voie la toate autorităţile ca lupilor în turma de oi... vă rugăm D-le Ministru, să ne liniştiţi mersul vieţii la toţi deopotrivă, căci altfel ne mai dulce moartea decât viaţa de astăzi... rătăcirea din urmă o să fie mult mai rea ca cea dinainte“[19].

Iar într-o telegramă adresată Ministerului de Interne, locuitorii com. Dulceanca - Teleorman scriau: ,,nu mai avem nici o dreptate sau sprijin între stăpânitorii de azi. Nu mai nădăjduim de pace decât prin luptă ca cu orice străin, om muri o parte din noi şi atunci se va alege la un fel... în acest an am făcut-o cam în neştiinţă, dar veţi şti că o facem alta din ştiinţă“[20].

Convingerea în necesitatea continuării luptei exprima nu numai dovada rezervelor revoluţionare ale ţărănimii, dar şi o convingere nouă cu privire la adevărata faţă a statului burghezo-moşieresc.

Analizând atitudinea ţărănimii în timpul răscoalei, N. Iorga sublinia aspectul nou al unei solidarităţi de clasă în rândurile ţărănimii, care se manifesta în hotărârea unor sate de a sprijini răscoala celorlalte, deşi nu aveau aceleaşi condiţii locale: ,,Ai noştri au făcut cutare lucru în Moldova; noi suntem datori să facem acelaşi lucru aici. Şi, cu toate că administratorul moşiei este un om bun, ei credeau că trebuie să treacă peste această bunătate, fiindcă era la mijloc un interes de clasă”[21].

Faţă de această atitudine de ostilitate crescândă, guvernul liberal se va preocupa de întărirea aparatului de stat, în special cel de reprimare.

 

§ 2. Organele locale

 

Lucrând în contact direct cu ţărănimea, organele locale ale administraţiei au primit în plin şocul răscoalei. Întărirea lor a constituit o preocupare principală a guvernului.

 

1. Atitudinea ţărănimii răsculate

 

În deceniile anterioare răscoalei se adunaseră suficiente motive de nemulţumire şi ostilitate din partea ţăranilor faţă de organele administraţiei locale, datorită atitudinii lor de părtinire în favoarea moşierilor şi arendaşilor şi de nesocotire a drepturilor ţărănimii. De aceea, răsculaţii au comis acte de violenţă şi faţă de aceste autorităţi. În unele localităţi se semnala că pretenţiunile ţăranilor răsculaţi erau, în primul rând, înlăturarea administraţiei comunale, şi abia în al doilea rând, celelalte doleanţe privitoare la îmbunătăţirea relaţiilor agricole[22].

Ţăranii s-au manifestat violent faţă de unii primari, alungându-i pe cei care părtiniseră pe moşieri şi arendaşi[23], înlocuindu-i cu alţii în care aveau încredere[24]. Dar, nu toţi primarii se manifestaseră împotriva ţăranilor. Unii din ei s-au situat în fruntea sătenilor răsculaţi şi au luptat contra trupelor de represiune[25]. Ţăranii se adresau uneori conducătorilor autorităţilor locale, cu îndemnul de a fi de partea răsculaţilor: ,,Iar tu, primarule, notarule, învăţătorule şi preotule, nu ţineţi spiritele înăbuşite, ci daţi-le drumul să-şi răzbune, învăţaţi-i chiar voi...“[26].

 

2. Slăbiciunea organelor locale

 

Autorităţile centrale erau neliniştite de asemenea atitudini şi anchetele făcute în timpul răscoalei semnalau că autorităţile comunale au tăinuit pregătirile de răscoală, că au dat dovadă de lipsă de supraveghere, intenţionat sau din neglijenţă[27].

Din primele zile ale răscoalei, organele Ministerului de Interne raportau că administraţia locală nu există decât ,,pe hârtie şi în paginile bugetului! Nepăsarea şi priceperea organelor administrative este de îngrijat“[28].

Guvernul îşi dădea seama de slăbiciunea aparatului administrativ local, de izolarea acestuia faţă de masele ţărăneşti şi de ostilitatea acestora, fapt pentru care a luat unele măsuri pentru întărirea lui, cu elemente energice, în baza legii din 15 martie 1907.

 

3. Încălcarea principiului separaţiei puterilor

 

Recrutarea unui nou personal în conducerea administraţiei locale şi acordarea de puteri depline în scopul reprimării nu au putut asigura o funcţionare fără dificultăţi a aparatului local. Cea mai importantă dificultate era formată de neînţelegerile dintre autorităţile locale, ca urmare a încălcării principiului separaţiei puterilor. Ministrul de Interne
I. I. C. Brătianu cerea însă unitate de acţiune între autorităţile locale[29]. Dar prefecţii se plângeau că militarii s-au instalat în prefecturi şi dau ordine primarilor, iar organele de poliţie lucrează complet independent[30]. Spre a pune capăt acestei stări de lucruri, o înţelegere a intervenit între Min. de Interne şi cel de Război, în vederea coordonării folosirii trupelor şi reprinării răsculaţilor, organizându-se un Comandament militar unic pentru mai multe judeţe, căruia prefecţii urmau să i se subordoneze[31]. În acelaşi scop de reprimare a ,,instigatorilor şi devastatorilor“, Min. de Justiţie punea în vedere printr-o circulară tuturor procurorilor generali ai Curţilor de apel să ia toate măsurile în înţelegere cu prefecţii şi comandanţii trupelor[32].

 

4. Necesitatea reorganizării administraţiei locale

 

Prefecţii raportau că administraţia locală fiind ,,absolut dezorganizată şi incapabilă ... urmează să fie refăcută“[33].

Propuneri de reorganizare a administraţiei locale s-au făcut chiar în timpul răscoalei:

O consfătuire a unor comandanţi militari, prefecţi, inspectori generali administrativi ţinută la 6 martie 1907 a propus o revizuire a circum-scripţiilor teritoriale locale, deoarece s-a constatat  că unele comune, unde s-au produs răscoale, erau prea departe de centrul administraţiei locale şi autorităţile nu puteau să intervină cu promptitudine[34].

Alte propuneri erau în sensul că atribuţiile primarului să fie numai administrative, urmând ca acelea de agent aplicator al legilor să fie încredinţată notarului[35].

Aceste propuneri au fost transformate în legi în perioada imediat următoare răscoalei.

 

§ 3. Forţele de reprimare

 

Amploarea răscoalei a determinat o încordare a tuturor organelor de reprimare - poliţia, jandarmeria - a armatei, care s.-au dovedit uneori insuficiente şi de aceea în unele localităţi s-a recurs şi la formarea de gărzi civice.

 

1. Poliţia şi reorganizarea Minsterului de Interne

 

Potrivit Legii poliţiei generale a statului din 1 aprilie 1903, organele de poliţie erau organizate şi funcţionau numai la oraşe. În timpul răscoalei ele au acţionat în oraşe împotriva muncitorilor care sprijineau pe răsculaţi, ca şi  împotriva coloanelor de ţărani care încercau sau reuşeau să intre în oraşe, spre a determina autorităţile administrative să se ocupe de revendicările sale.

În timpul evenimentelor anului  1907, unii prefecţi raportau: ,,Poliţie rurală nu există. Autorităţile au fost şi sunt de o nepăsare uimitoare. Oricine  se poate plimba prin comune şi prin sate fără a fi supărat pe nimeni. De câte ori am vizitat un sat, fără a mă anunţa, nici n-a ştiut primarul că am fost prin satul din comuna ce administrează“[36].

Ceea ce neliniştea autorităţile centrale şi locale era lipsa de informaţii cu privire la mişcările locale, la iniţiatorii lor, spre a putea lua din timp măsurile necesare de reprimare. Din proprie iniţiativă şi cu cheltuieli proprii, prefecţii au organizat servicii locale de informaţii, angajând agenţi secreţi care să informeze despre mişcările ţăranilor[37]. În acest scop ei au recurs la diverse persoane care puteau să se strecoare în mediul sătesc, fără a trezi bănuiala ţăranilor, ca: agronomi, vânzători, jandarmi îmbrăcaţi civil şi care se dădeau drept studenţi, agenţi secreţi etc. Unele judeţe raportau că au organizat servicii de informaţii locale: Suceava, Rm. Sărat, Romanaţi[38].

Ministrul de Interne a apreciat ca utilă iniţiativa prefecţilor şi le-a acordat credite pentru plata agenţilor informatori. Printr-o circulară adresată tuturor prefecţilor, I. I. C. Brătianu le cerea să organizeze în fiecare judeţ ,,un serviciu de informaţii cu persoane cunoscute, sigure şi devotate, travestite ... şi pe cât se poate se vor înfăţişa ca negustori, meseriaşi sau chiar ca studenţi“[39]. Totodată, s-au luat măsuri ca informaţiile culese să fie centralizate la Ministerul de Interne[40]. În cadrul Ministerului de Interne funcţiona ,,Direcţiunea administraţiei generale, a personalului, contenciosului, poliţiei generale şi statisticii“ dar, în fapt, în cadrul administraţiei generale se organizează serviciile Siguranţei generale pentru a coordona activitatea de informare pe întregul teritoriul al ţării. În anul următor situaţia se va legaliza[41], dar încă din 1907 organizarea Min. de Interne s-a adaptat necesităţilor ivite. Legea ulterioară va permanentiza reorganizarea  ce a început în martie 1907.

 

2. Jandarmeria şi modificarea legii sale de organizare

 

Jandarmeria funcţiona în baza Legii de organizare din 1893,  cu atribuţii de supraveghere şi păstrare a liniştii la sate. În timpul răscoalei ea a acţionat cu multă asprime. Totuşi, prefecţii semnalau că forţele jandarmeriei sunt insuficiente: ,,Jandarmii sunt puţini; nu ştiu să facă serviciu şi, nevând cai, pierd timp mult, umblând pe drumuri, obosiţi de a parcurge distanţe enorme... distanţele de la reşedinţă la cătune sunt ... câteodată peste 25 km, peste dealuri, fără drumuri“[42].

Din această cauză, posturile de jandarmi existente în comunele de reşedinţă nu puteau supraveghea toate satele componente, motiv pentru care a înceout să se studieze posibilitatea de reorganizare a circumscripţiilor locale, pe de  o parte, iar pe de alta - înmulţirea posturilor şi a efectivului de jandarmi. Rezultatul a fost concretizat în anul următor, în reducerea circumscripţiilor locale[43] şi în reorganizarea jandarmeriei[44].

O problemă care a trebuit să fie rezolvată cu precădere, încă de la începutul răscoalei, a fost aceea a coordonării acţiunilor jandarmeriei, cu acelea ale administraţiei şi ale armatei. Fără a se mai aştepta legea de reorganizare, s-a luat măsura ca unităţile de jandarmi să depindă direct de Dir. Siguranţei Generale din Ministerul de Interne, în legătură cu atribuţiile de informaţie - astfel ca ştirile şi ordinele să nu mai treacă prin Inspectoratul General al jandarmeriei rurale - spre a asigura centralizarea şi celeritatea operaţiunilor[45].

 

3. Armata şi modificarea regulamentelor militare

 

Încercările autorităţilor administrative şi poliţieneşti de a reprima răscoala s-au dovedit insuficiente. De aceea, de la început s-a recurs la armată, mai întâi la unităţile locale: regimente, pompieri etc., încă din timpul guvernării conservatoare. Rapoartele agenţilor poliţieneşti arătau însă că de multe ori trupele locale erau şi ele neîndestulătoare, alteori ostaşii - având rude între răsculaţi - refuzau să tragă sau să intervină contra răsculaţilor[46]. De aceea s-a procedat la deplasări de unităţi dintr-o regiune în alta a ţării, acolo unde Ministerul de Interne aviza că eate necesar. Coordonarea mişcării trupelor se făcea de către Marele Stat Major[47]. Prefecţii din Moldova cereau ca regimentele ce se vor aduce în judeţele lor ,,să fie aduse din Oltenia şi Muntenia căci ... soldaţii fiind moldoveni... nu ne putem servi de ei contra ţăranilor“[48].

Marele Stat Major a folosit trupe de toate armele. infanterie, cavalerie, artilerie, vânători etc. - folosind pentru comunicaţii cifrul de război şi dând comunicate de ocuparea localităţilor ca şi când ar fi fost vorba de cucerirea unui teritoriu inamic[49]. Efectivul trupelor era de 150.000 ostaşi, iar ţara fusese împărţită în 12 zone militare[50]. Dar dificultăţile au început să se arate. Pe lângă solidaritatea pe care ostaşii - ţărani şi ei în cea mai mare parte - o simţeau faţă de răsculaţi, o atitudine similară au dovedit şi mulţi dintre rezerviştii chemaţi sub arme pentru a împuţina numărul răsculaţilor. Cunoscând starea de spirit a ţăranilor şi participând la primele acţiuni de răscoală, rezerviştii prezentau un pericol şi mai mare, pentru că treceau făţiş de partea răsculaţilor. Alteori, rezerviştii au oprit trenurile cu soldaţii transferaţi dintr-o provincie în alta[51]. Chiar unii ofiţeri îşi dădeau demisia din armată, alţii erau mutaţi dintr-un regiment în altul,  puşi în poziţie de retragere sau trecuţi în rezervă, cu scopul de a-i rupe din mediul în care au trăit, spre a nu se solidariza cu răsculaţii[52].

Totuşi, în fapt, intrarea în acţiune a organelor executive, judecătoreşti, militare şi poliţieneşti crea numeroase dificultăţi, conflicte de atribuţii şi animozităţi. Unii reprezentanţi ai autorităţilor locale se prevalau de dispoziţiile legale în vigoare bazate pe principiul separaţiei puterilor în stat, dar guvernul insista asupra necesităţii unităţii de acţiune prin subordonarea autorităţilor civile faţă de cele militare[53]. Încă de la 6 martie 1907, într-o întrunire studenţească la sala Dacia, se arăta că în ţară era ,,dictatură militară“[54].

O altă dificultate prezentau chiar regulamentele militare, care preve-deau că deplasările de ofiţeri şi trupe trebuiau să se facă cu unităţi complete corespunzătoare gradului ofiţerilor comandanţi. Necesităţile de reprimare impuneau însă deplasări numeroase, fără efective complete corespunzătoare gradului comandanţilor. Unii prefecţi semnalau că: ,,nu pot face nimic dacă nu se dă ordin tututor militarilor fie ei şi colonei, maiori, căpitani să plece nu cu unităţi complete conform regulamentelor d-lor ci aşa cum cred eu că este în interesul ţării, adică să comande un maior la 30 soldaţi. Vă rog foarte mult a obţine dv. de la Min. de Război să am dreptul de a spune unui maior sau colonel chiar să plece cu 30-40 sau 10 soldaţi“[55].

Spre a permite acest lucru s-au luat măsuri de modificare a regulamentelor militare.

Marea majoritate a ofiţelor şi unităţilor militare au îndeplinit ordinele de reprimare sângeroase  date de guvern. Apartenenţa de clasă a multora dintre ofiţeri - ei înşişi moşieri sau înrudiţi cu moşierii şi arendaşii - ca şi educaţia militară insuflată ostaşilor au făcut posibilă folosirea celor mai violente mijloace represive, degenerând într-un adevărat ,,terorism militar“, care a continuat şi după potolirea răscoalei[56]. În acest sens armata a fost încurajată şi de către moşieri şi  arendaşi, ca şi de îngăduinţa guvernului.

Guvernul a procedat în mod consecvent, după formula lansată de P. P. Carp: ,,mai întâi represiune şi apoi vom aviza“[57]. Fără vreo cercetare, armata a executat prin împuşcare pe cei învinuiţi de a fi ,,capi ai răscoalei“, le-a incendiat casele şi le-a devastat avutul în semn de represalii, a schingiuit şi maltratat pe cei arătaţi ca participanţi sau simpatizanţi, iar autorităţile rămâneau surde la toate protestele: ,,lasă-i, vinovaţi, nevinovaţi... să meargă vestea să nu se mai răscoale alţii“[58]. Deşi cea mai mare parte dintre moşieri şi arendaşi fugiseră de la moşii - unii peste graniţă, alţii la oraş la sediile regimentelor - astfel că deşi nu cunoşteau pe cei vinovaţi, totuşi ei au profitat de mâna liberă dată de guvern armatei, spre a se răfui cu ţăranii care nu se arătaseră destul de docili: ,,toţi cămătarii, arendaşii şi proprietarii au alergat în centrele unde se găseau armate sau jandarmi şi au dat comandanţilor liste de vrăjmaşii lor, spunând că aceia au fost ,,capii răscoalelor“ în comuna lor[59]. Unii primari au dat pe asemenea liste pe cei care nu fuseseră de acord cu alegerea lor ca primari[60]. În alte localităţi arendaşii s-au îmbrăcat milităreşte şi executau pe ţărani împreună cu jandarmii[61]. Aşa cum arăta un martor ocular, ,,oricât de vinovată, anarhică şi sălbatică a fost revolta ţăranilor, represiunea a fost şi mai grozavă, mai ilegală, mai neumană, mai sălbatică, mai anarhică“[62].

Aşa cum a arătat C. Mille, era o răzbunare de clasă[63], ,,o adevărată vânătoare omenească“[64]. Aceasta s-a oglindit şi în  formarea de gărzi civice, distribuirea de armament persoanelor civile: ,,şefi politici, bărbaţi din societate“[65]. Niciodată guvernele burghezo-moşiereşti nu  au încetat aceste abuzuri, căci aşa cum motiva Averescu lui Brătianu la 18 martie 1907: ,,Fără a intra în fondul chestiunii, cred că, pentru un moment, toate silinţele trebuiesc îndreptate asupra scopului suprem ce urmărim în potolirea răscoalelor. Chiar dacă s-ar întâmpla că, pe alocurea, mijloacele întrebuinţate să fie prea energice, nu cred, domnule ministru, că este momentul a le cerceta“[66]. Mai târziu, cercetările nu s-au făcut, pentru a nu se ştirbi ,,prestigiul“ armatei.

În timpul desfăşurării acţiunilor armatei, comandanţii militari constatau că trebuie în principal să intervină numai acolo unde sunt moşii, ,,fiindcă numai unde sunt aceste moşii, se pot produce dezordine şi crime“[67]. O  dificultate pe care o întâmpinau erau solicitarea pe care o făceau moşierii şi arendaşii, de a se deplasa trupe pentru apărarea moşiilor, chiar atunci când nu erau atacate. Asemenea cereri produceau perturbări ale planului centralizat de operaţiuni[68]. Totuşi respectivii, invocând uneori şi principiile constituţionale: ,,cer ajutor, pericolul e pentru astăzi, nici urmă de forţe armate, pe când excadroane întregi păzesc cu prisosinţă de zile întregi, proprietăţi de-ale miniştrilor, rog egalitate“[69].

La începutul luptelor, moşierii şi arendaşii se temeau de o eventuală fraternizare a armatei cu răsculaţii şi de aceea sugerau a se cere trupe din alte ţări, în special din Austro-Ungaria. După primele acte de represiune violentă, au început elogiile faţă de fermitatea trupelor, arătându-se că este inutilă ,,ideea de a se apela la intervenţia unei puteri streine, de teamă că soldaţii noştri, bravii noştri soldaţi, vor fraterniza cu răsculaţii“[70]. Într-un elan de recunoştinţă, comercianţii, băncile, întreprinderile etc., au început să lanseze liste de subscripţii, strângând fonduri băneşti ,,pentru armata care a păstrat liniştea“[71]. Când lucrurile s-au mai liniştit,  conservatorii au protestat împotriva listelor de subscripţie, propunând a se acorda numai decoraţii, aşa cum se propusese mai înainte şi pentru şefii autorităţilor locale[72].

 

4. Garda civică

 

Deplasările trupelor de la oraşe la sate, pentru reprimarea ţăranilor şi pentru paza moşiilor, a lăsat oraşele fără apărare în faţa coloanelor de răsculaţi care voiau să pătrundă în oraşe. Nu toate oraşele au fost atacate, dar teama le cuprinsese pe majoritatea dintre ele. La Brăila se semnala că negustorii şi-au făcut obloane noi, mulţi dintre cetăţeni şi-au  depus valorile la Banca Naţională, doar negustorii de arme au făcut afaceri excelente[73], ceea ce arată că, individual, unii se înarmau. Concomitent au început să se organizeze gărzi civice. Din Slatina se comunica guvernului că ,,şefi politici, bărbaţi din societate fac patrule pe străzi ... singurul regiment din localitate fiind întreg plecat în judeţ şi oraşul pustiu“[74]. De organizarea gărzilor civice s-au ocupat chiar prefecţii, care au luat măsuri de a se distribui arme din dotarea regimentelor locale, înainte de a primi dispoziţii formale din partea guvernului[75].

Ulterior, iniţiativa locală a fost aprobată de guvern. Ministrul de Interne I. I. C. Brătianu, printr-o circulară adresată tuturor prefecţilor, a comunicat aprobarea Ministerului de Război de a se pune arme la dispoziţia ,,companiilor de apărare“, cu condiţia ca acestea să fie formate din ,,cetăţenii de greutate ai oraşului“, ,,cetăţeni fruntaşi... reprezentând toate garanţiile necesare“[76].

Din componenţa gărzilor, comparativ cu aceea a răsculaţilor, se poate constata existenţa unor pregătiri de război civil. Ţăranii nu au ajuns însă la ciocniri cu aceste gărzi civice.