Condiţia femeii în secolul XIX –
începutul secolului XX[1]

 

Liliana Popescu*

 

Cine l-a pus pe bărbat să-şi facă legi şi obiceiuri nedrepte, să-şi cultive duhul său şi să lase întru neştiinţă pe al aceleia care o să-i fie nedezlipit tovarăş al vieţii?…

Trebuie să sufere viclenia celui robit, căci puţini sunt robii care îşi binecuvântează jugul.

(Ion Heliade Rădulescu, 1837)

 

Într-adevăr, puţini se dovedesc a fi robii (sau roabele) care îşi binecuvântează jugul…  Sub semnul acestui gând al lui Heliade Rădulescu pare să se afle mişcarea de femei din România, încă de la începuturile sale, continuând până astăzi.  În al său Curier de ambe sexe scriitorul constata inexistenţa unui parteneriat real între soţi.  Fiecare dintre ei se vaită şi e nemulţumit de celălalt şi de relaţia lor.  Cauza acestei situaţii este înrobirea de secole a femeilor, scrie Heliade. “Părintele ce îşi creşte băieţii şi lasă în neîngrijire creşterea fetelor, stăpânitorul ce face şcoli pentru un sex şi uită pe celălalt, mie mi se pare … un despărţitor de familii.[2] Educaţia femeilor era aspectul emancipator fundamental şi cel mai discutat în epocă şi viza deopotrivă atitudinea capilor de familie şi a celor ce conduceau treburile statelor locuite de români – şi aceştia erau în ambele cazuri bărbaţii.

 

1. Educaţie “de ambe sexe”?

 

Femeile nu au fost singurele care au devenit din ce în ce mai critice în ce priveşte discrepanţele de educaţie, cu consecinţe privind diferenţele de şanse sociale, între fete şi băieţi.  George Bariţiu deplângea la 1853 diferenţele de educaţie între fiii şi fiicele românilor.  Tinerilor bărbaţi le era oferită o experienţă socială şi o educaţie în şcoli cu deschidere spre lume care le era refuzată tinerelor fete[3]. 

În 1878 erau comune în România cu câte 46 de şcoli din care doar două de fete (şi 44 de băieţi)[4]! Multă activitate a fost depusă de către femei şi bărbaţi ataşaţi cauzei dezvoltării educaţiei fetelor şi pentru introducerea unui sistem de educaţie a fetelor adecvat dezvoltării lor ca fiinţe umane, rolurilor lor în familie sau adecvat pentru găsirea unei slujbe. Constanţa Dunca a fost una dintre aceste persoane care a făcut multiple demersuri pentru a influenţa politica de stat în acest sens[5]. O efervescentă activitate s-a desfăşurat mai ales în a doua parte a secolului al XIX-lea. Reuniunea femeilor române din Braşov a deschis şcoli, împreună cu filialele sale, “pentru împărtăşirea fetiţelor române în pânea nutritorie a culturii”. Au luat fiinţă o serie de societăţi care aveau în vedere activitatea de caritate pentru sprijinirea fetelor sărace, dar şi pentru ajutorarea altor categorii defavorizate (a studenţilor[6], orfanilor, răniţilor de război ş.a.)   

Însă cele mai încinse discuţii privind educaţia femeilor au fost legate de şansele lor de supravieţuire într-o societate în care “locul lor” era văzut a fi în casă, în gospodărie, şi în care nu toate femeile se puteau căsători astfel încât să intre în circuitul “mărfurilor conjugale”.  Ele nu se puteau căsători pentru că familia lor nu avea dotă.  Adela Xenopol critica modul în care erau educate fetele – care erau “protejate” spre a nu cunoaşte lucruri ce doar bărbaţilor le era permis să cunoască – care “cutare lucru nu trebuie să-l ştie, cutare anume să nu-l facă, şi toate aceste fracţiuni dacă le adunăm vedem că ne va da rezultatul tâmpirea.”  O handicapare a fetelor prin aceste interdicţii care contribuiau la lipsa lor de îndemânare în a se descurca în mod autonom în societate.

 

2. Starea economică a femeilor

 

Cer ca femeia să nu mai fie o proprietate şi un bir ce dă neîncetat familia lenei şi desfrânării, ci soţia şi răsplata cea mai mare a omului…

(C. A. Rosetti, 1852)

 

Potrivit lui Paul Scorţeanu, prima măsură pe care guvernul ar trebui s-o ia este “răspândirea instrucţiunii integrale, care să dea femeii o profesiune, scoţând-o astfel din sclavia-i către bărbat”[7]. În genere, femeia “fiică, soţie sau mamă, […] trăieşte numai prin bărbat, depinde de el, şi-n generalitatea exemplelor este sclava lui”[8]. Aflată în serviciu, angajată în sfera publică, femeia se află şi acolo la dispoziţia exploatatorului, care nu-i dă alt salariu decât strictul necesar spre a nu muri. 

În societatea românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea munca nu le făcea independente pe femei întrucât modul în care era plătită această muncă nu le asigura independenţa economică. La începutul secolului al XXI-lea, această remarcă este încă potrivită realităţii româneşti – deşi în alt context istoric şi politic. Sunt multe fete care din lipsa unui serviciu de supravieţuire “aleg” prostituţia.

În conferinţa sa susţinută la Ateneul Român în 10 februarie 1894 cu tema “Rolul economic al femeii române”, At. Popovici vorbeşte despre importantul rol jucat de femeia de la ţară. “Fără preget şi fără pretenţiuni, femeia de la ţară este stâlpul casei, stîlpii statului român”.  În lipsa unei diviziuni sociale a muncii, ea este o maşină universală care produce tot.  În acel timp, societatea românească era predominant rurală iar economia gospodăriei ţărăneşti reprezenta sursa principală de venit naţional.

Pe scurt, la sfârşitul secolului al XIX-lea se înregistrează: o stare de dependenţă a femeilor din clasele de mijloc de soţii lor[9], o precaritate a independenţei femeilor în sistemul muncii salariale, o dependenţă a economiei ţărăneşti de munca productivă a femeilor (greu de spus dacă veniturile femeilor erau pe măsura eforturilor depuse). Conform unei statistici din 1908: din totalitatea românilor ocupaţi în producţia economică industrială nici 1/8 nu sunt femei, în timp ce în alte părţi ale lumii civilizate proporţia era de 1/3, susţine Eleonora Stratilescu[10].

 

3.  Statutul juridic al “îngerilor”

Nu înţelegem de ce devine atât de vag spiritul bărbaţilor noştri inteligenţi, când e vorba de fiicele şi surorile noastre?

Cînd e vorba de îmbunătăţirea soartei femeii …”

(Maria Flechtenmacher, 1880)[11]

 

Cum arăta legislaţia la sfârşitul secolului al XIX-lea în problema care ne interesează?  Iată pe scurt coordonatele condiţiei juridice a femeilor în epocă.

§  Conform articolului 195 din Codul Civil[12] femeia datorează ascultare bărbatului.

§  Dacă femeia are avere şi dotă, administrarea ei se dă pe mâna soţului, care face ce vrea cu ea fără a da socoteală nimănui.

§  Conform articolului 199 din Codul Civil, averea femeii care nu e prevăzută în dotă, aşa-numita “parafernă”, nu poate să fie înstrăinată de către femeie fără acordul bărbatului.

§  Femeia nu poate da în judecată şi nici sta în proces cu cineva fără autorizaţia soţului.

§  Femeia nu poate nici să dea şi nici să primească bani sau alte lucruri de valoare; ea nu poate să primească sau să refuze moşteniri fără ştirea bărbatului.

§  În timp ce bărbatul are dreptul de a scoate bani din bancă, femeia nu are dreptul de a retrage bani fără consimţământul soţului, chiar dacă ea a avut dreptul de a deschide cont fără acest consimţământ.

§  Conform legii pensiilor, dacă soţul moare înainte de a împlini 15 ani vechime, soţia împreună cu copiii rămâneau fără pensie şi prin urmare, erau muritori de foame.

§  Dacă femeia cere despărţirea de soţ, legea nu-i permite să părăsească casa bărbatului în timpul litigiului oricât de periculoasă ar fi această şedere pentru ea.

§  Soţul are drept de custodie asupra copiilor indiferent de condiţia acestuia (oricât de decăzut ar fi acesta).

§  Femeia nu este subiect în acţiuni judiciare cu o singură excepţie: îşi poate face testamentul fără autorizaţia soţului!

Pricina acestei condiţii juridice precare a femeii române este faptul că femeile nu au luat parte la facerea legii, considera domnul C. V. Ficşinescu la 29 martie 1898 în discursul său din Aula Universităţii din Iaşi[13].  În contextul în care citează legea engleză de la 1882 prin care femeile măritate şi-au dobândit dreptul de a-şi administra averea şi în care se referă la ruşi unde femeia măritată avea  independenţă de mariaj în ce priveşte bunurile ei, domnul Ficşinescu propunea “să acordăm şi femeilor noastre independenţă în căsnicie… să înlocuim regimul dotal cu cel bazat pe separaţia bunurilor”.

Dincolo de acest statut care s-a dovedit dificil de dislocat prin activismul militanţilor pentru drepturi egale, procesul legislativ curent a fost şi el supus criticii. Maria Flechtenmacher critica legea telegrafistelor (1880) prin care doar femeile nemăritate sau măritate cu un telegrafist puteau să obţină o slujbă.  Puţinele slujbe ce se întrevedeau era de prezis că vor fi date soţiilor de telegrafişti, lăsând fără serviciu multe alte femei tinere fără dotă![14]

Având în vedere cele descrise mai sus, nu ne rămâne decât să fim de acord cu Neli Cornea: “Femeia fiind sătulă de rolul înjositor de roabă sau păpuşe ce-i îngăduie legile, cere azi dezrobirea în sensul larg al cuvântului, precum au fost dezrobiţi iobagii, negrii şi ţiganii, adică egalitate cu bărbatul în faţa legilor.”[15]

 

4. Şanse egale de afirmare socială?

 

Ceea ce punem în discuţie aici este practic mai mult decât şansele de afirmare publică a femeilor şi bărbaţilor.  Ci devenirea de fiinţe umane şi sociale şi şansele lor de a se împlini ca fiinţe autonome şi libere.  Nici sistemul de educaţie formal, nici cadrul educativ general în care erau crescute fetele românce nu le ofereau aceleaşi şanse de a se dezvolta ca fiinţe autonome în comparaţie cu tinerii bărbaţi români de la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX.  Educaţia era deficitară, dar şi şansele femeilor de a obţine un loc de muncă din care să poată supravieţui erau foarte reduse.

La 29 martie 1898 răsunau în Aula Universităţii din Iaşi cuvintele domnului C. V. Ficşinescu care susţinea că[16]: ori admitem că singurul rol legitim al femeii este de a fi soţie şi mamă şi atunci bărbaţii trebuie să-şi facă datoria de a le lua pe toate în căsătorie şi a le asigura mijloace de trai, ori recunoaştem că din cauza noastră mare parte din femei nu pot fi chemate la împlinirea acestei misiuni şi le deschidem căile prin care se pot întreţine singure. “Cauza acestor[17] femei o apărăm noi feminiştii şi pentru ele reclamăm dreptul la instrucţie şi la muncă" spunea domnul Ficşinescu.  El considera totuşi că cel mai firesc lucru este ca femeia să fie soţie[18], dar pentru că unele nu se pot mărita, neavând dotă, societatea are datoria de a lua măsuri pentru a soluţiona problema supravieţuirii femeilor care nu se pot mărita.

Multe fete nu se puteau mărita din lipsă de avere.  De aceea multe voci s-au pronunţat pentru înfiinţarea de şcoli profesionale şi deschiderea de opţiuni de carieră pentru aceste tinere. Cornelia Emilian a fost iniţiatoarea înfiinţării primei şcoli profesionale – considerând că aceste şcoli vor facilita dezvoltarea umană şi emanciparea acelor fete lipsite de avere, astfel încât să-şi poată croi singure un drum în viaţă şi o carieră.  În ciuda eforturilor depuse de diferite persoane, femei şi bărbaţi, care credeau în importanţa educaţiei adecvate şi a parităţii în educaţie, şcolile pentru bărbaţi erau de departe mult mai elaborate şi complete, clar superioare celor care pregăteau tinere femei.  Cornelia Emilian a avut o preocupare deosebită pentru cunoaşterea de către cercuri cât mai largi a statutului femeilor considerând că femeile care de regulă dobândesc o spoială de educaţie (cu câteva noţiuni de geografie şi istorie, eventual o limbă străină) şi care se suprapune peste cunoştinţele tipice ale nevestei (cum să facă cozonacii sau să pună murături etc) “nu au altă însemnătate, decât a fi idealul bărbaţilor”[19].

Maria Flechtenmacher se referea şi ea la problema educaţiei, dar mai ales la consecinţele lipsei ei. “Femeile sunt nedreptăţite pe terenul instrucţiunii, aceasta lor mai cu osebire le este prejudicios; în acelaşi timp”[20]… “femeia nu va putea să-şi susţină existenţa prin însăşi forţele şi valoarea sa reală, până atunci viciul care degradează şi prostituţiunea ce înspăimântă nu vor dispare din societăţile omeneşti”.[21]

În afirmarea socială sexul joacă rolul principal, nu cartea pe care ai învăţat-o, susţinea Adela Xenopol.  “Fie un bărbat destul de mărginit, el în virtutea sexului cu niţică protecţie sau situaţie politică, va ajunge departe, pe când o femeie, fie ea un geniu şi nu va dobândi decât profesoratul, şi acela până la şcoli secundare”[22]

Cât despre un argument vehiculat în epocă privind problema accesului femeilor la diverse meserii şi “natura femeilor” (chipurile neprielnică instruirii, însuşirii de cunoştinţe şi accesului lor la meserii), Valeriu Hulubei scria: “Cât de nelogic e argumentul scos din natura femeii contra drepturilor ei, se vede şi de aici: dacă în natură se poate citi menirea femeii, atunci la ce mai e nevoie de sancţionarea prin lege a acestei meniri?”[23]

Unul din cazurile de notorietate privind interdicţia de a-şi exercita meseria aleasă, interdicţie datorată pur şi simplu sexului ei, este cazul Ellei Negruzzi. Ea absolvise Facultatea de Drept şi voia să profeseze avocatura. Nu i-a fost îngăduit. Ca urmare, a intrat într-o serie de procese pentru a i se recunoaşte dreptul de a profesa (1915). Eleonora Stratilescu a scris despre aceste procese. Ea citează pe unul dintre oponenţii Ellei Negruzzi în tribunal care sugera că ar fi mai util ca doamna Negruzzi să ajute învăţământul românesc[24] care are atâta nevoie de cadre. Stratilescu răspunde ironic: “Aşa e! Ce caută femeile să obţină şi ele situaţii mai bune şi nu se mulţumesc cu viaţa necăjită şi amară ?![…] Este doar “menirea femeii” să ocupe totdeauna o situaţie mai umilă şi oropsită!”[25]

Ca urmare a unei intense activităţi politice, femeile au început să obţină dreptul de a practica meserii înainte refuzate lor.  Astfel, începând din 1914 şi femeile au dreptul să pledeze. Din 1919 femeile au putut lucra la Căile Ferate Române.  Optimismul nu trebuie să părăsească nici o cauză.  Să acceptăm deci cuvintele Adelei Xenopol, care şi azi sunt valabile: “de când femeile nu mai sunt considerate ca femei, ci ca fiinţe, ele ajung şi adesea întrec bărbaţii în scurtul interval de la eliberarea lor din sclavie."[26]

 

5. Atitudini faţă de emanciparea femeilor

Sfârşiţi odată cu tratamentul cel copilăresc ce ne daţi […] de a ne săruta mâinile şi a ne compara cu îngerii, iar în absenţă a ne trata de paria

(Sofia Nădejde, 1879)

 

Atitudini ale bărbaţilor. O caracterizare generală a atitudinilor bărbaţilor din epocă faţă de chestiunea emancipării femeilor duce inevitabil la termenul de “contradictoriu”. Nu putem vorbi de o atitudine invariabil anti-emancipare (după cum se vede şi din secţiunile anterioare în care am inclus şi opinii masculine privind diverse chestiuni) dar nici de o unanimitate în privinţa necesităţii emancipării (dacă ar fi fost aşa nu şi-ar mai fi avut rostul lupta româncelor prin diferite mijloace pentru legislaţie favorabilă drepturilor lor, etc). Să urmărim însă mai îndeaproape diferite tipuri de abordări masculine legate de emanciparea femeilor.

Idolatrizare şi excludere. În scrierile lui Nicolae Bălcescu găsim o clasică idealizare şi stereotipizare a femeii: ea e o fiinţă misterioasă, fantastică, îngerească, destinată a fi centrul civilizaţiei familiale. “Cu femeia… natura scrie în inima bărbatului”.[27] Atitudine Romântică prin excelenţă, măgulitoare dacă ţinem cu tot dinadinsul, dar şi periculoasă în acelaşi timp pentru femeile în carne şi oase: dacă eşti înger, cu siguranţă nu eşti om şi nici nu vei fi tratată ca egală din punct de vedere normativ![28]

Ironie şi descurajare. Flechtenmacher spunea că în România, spre deosebire de alte ţări, bărbatul  “o descurajează [pe femeie], o ia în râs dacă vede că voieşte să sfărâme singură crisalida care-i ţineau lipite aripile inteligenţei”[29]. În articolul “Şicane bărbăteşti”[30] Sofia Nădejde scria că unii bărbaţi se silesc să descurajeze pe femei în a se educa şi instrui, scriind varii anecdote sau articole pe seama femeilor care învaţă.  Aceasta în condiţiile în care era dificil să obţii instrucţie ca femeie oricum. Românii preluau şi exemple proaste din străinătate, ca de exemplu din jurnalul franţuzesc Le Figaro, în care apăreau istorioare ce încercau să acrediteze ideea că educaţia ştiinţifică ce se dă femeilor “stinge în ele orice simţ de pudoare”!!!

În universităţi, dominate în proporţii de aproape 100% de bărbaţi – şi la catedră şi în bănci, atitudinile faţă de femeile care doreau să aibă o şansă în viaţă prin educaţie superioară erau potrivnice şi derizorii.  Nădejde povesteşte o scenă de la Universitatea din Iaşi, în care profesorul de greacă considera că femeile nu au nevoie de educaţie şi că orice ar face ele “tot femei rămân” (Nădejde remarcă ironic că nimeni nu a contestat până acum acest lucru, că femeile rămân tot femei). Istorioara se referă la filosoful Teodoros care a fost înfruntat de Iparhia, soţia lui Crates, o femeie cunoscută prin înţelepciunea ei. Neputând răspunde unei întrebări de-a Iparhiei, după ce ea răspunsese inteligent tuturor întrebărilor lui, Teodoros i-a ridicat poalele (profesorul a istorisit această anectodă în faţa unui amfiteatru plin de studenţi, în marea majoritate bărbaţi – care au pufnit în râs). Desigur că acum am zice: ce tembel a fost acel Teodoros şi cum şi-a arătat singur neputinţa recurgând la acte fizice de intimidare şi nu la argumente. Într-un mediu universitar în care puteai număra femeile pe degetele de la o mână, o astfel de atitudine nu însemna decât o pură intimidare la adresa lor – evident nesancţionată de conducerea universităţii, dar tolerată cu multă răbdare şi efort emoţional de către tinerele femei. Oare ce fel de şanse egale existau în astfel de medii ostile educării femeilor? Oare ce şanse egale există azi când legal multe sunt egale dar în practică misoginismul e larg răspândit – inclusiv în minţile multor femei?

Indiferenţa şi tolerarea statu-quo-ului. Sofia Nădejde remarca cu luciditate că “bărbaţii au puterea în mână şi nu voiesc a-şi avea părtaşi noi la dânsa, ştiind că atunci va trebui să-şi micşoreze fiecare porţia lor”[31]. Un băiat când trece la vârsta bărbăţiei va crede, socotind după modul de alcătuire al societăţii, că “fără nici un merit şi chiar de ar fi cel mai prost dintre bărbaţi, numai prin naştere, numai că e de parte bărbătească, va fi mai presus decât jumătate din omenire.  Foarte de timpuriu băieţii încep a se crede superiori fetelor […]”  De ce atunci ar fi fost interesaţi cetăţenii de sex masculin să facă ceva pentru drepturile femeilor?  De ce ar fi ei astăzi[32] interesaţi să facă ceva în acest sens, mai ales în condiţiile în care majoritatea femeilor este amorfă şi de nedistins printre ei – în comparaţie cu minoritatea maghiară, sau cea rromă, pentru drepturile cărora forurile europene fac presiuni exprese asupra autorităţilor române.

Femeia  ca proprietate a bărbatului. Controversate în epocă erau ideile unui geniu militar, dar catastrofă civilă mai ales în ce priveşte relaţiile dintre sexe.  Regăsim în scrierile vremii poziţii pro-Napoleon, pare-se dominante în spiritul vremii în societatea românească francofilă.  Găsim şi poziţii anti-Napoleon. Iată una din catastrofalele judecăţi “civile” ale lui Napoleon Bonaparte: “Femeia este dată omului pentru ca să facă copii; femeia este proprietatea noastră, noi nu suntem a sa. Ea ne dă copii, noi nu-i dăm nimica. Ea este proprietatea noastră după cum arborul care ne dă fructe este al grădinarului” (Napoleon Bonaparte).  De unde se poate înţelege şi că femeia nu e om, din moment ce e dată omului ca proprietate.  Aceste idei sunt reflectate din plin, cum am văzut, în Codul Civil şi legislaţia vremii, care tratează femeia ca pe o proprietate, nicidecum ca pe o persoană.

Bărbaţi pentru drepturi egale. În diferite împrejurări, în medii academice sau în parlament, o serie de bărbaţi s-au pronunţat pentru acordarea de drepturi femeilor, potrivit vremurilor respective.  Astfel, Paul Scorţeanu se pronunţa pentru ca

 

legea să recunoască femeia deopotrivă cu bărbatul şi în caz de divorţ să ţină seama de munca ei în familie; lucreze să intre femeia în tribunalul unde să aibă dreptul să apere procesele femeii, emancipeze la vot pe femeia cu titluri şi pe aceea care alături cu bărbatul, împlineşte datoria către stat, înfiinţeze ateliere unde femeia să înveţe deosebite ramuri de profesiuni cu puterile ei […].[33]

 

Într-o retorică exemplară, domnul C. V. Ficşinescu amintea poporului român, atât de pretenţios când e vorba de drepturile omului, că “şi femeia e om şi că, deci şi ei i se cuvin aceleaşi drepturi ca şi bărbatului”[34]. Iar în conferinţa sa susţinută la Ateneul Român în 10 februarie 1894 cu tema “Rolul economic al femeii române”, At. Popovici apreciază negativ “sentinţa tăietoare a lui Napoleon I: “prefer de o mie de ori pe o femeie care dă soldaţi patriei decât pe una care să scrie cărţi” considerând că ea nu e valabilă în toate contextele.  În aceeaşi conferinţă domnul Popovici elogiază activitatea productivă şi creativă în care femeile sunt angajate.

Eugenia de Reuss Ianculescu, într-un efort de a convinge audienţa masculină românească despre actualitatea internaţională a mişcării feministe, scria într-un jurnal al vremii că la Londra s-a format în 1912 o alianţă internaţională a bărbaţilor pentru a sprijini dreptul de vot al femeilor cu reprezentarea a 24 de ţări, “dovedind prin aceasta că mişcarea sufragistă nu-i o mişcare de război contra bărbaţilor şi nici o încăpăţânare a câtorva femei prea avansate şi exaltate”[35].

“Mândre matroane şi frumoase fiice ale României, deşteptaţi-vă!”  Citind din jurnalele vremii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu putem să nu remarcăm caracterul mobilizator al multor articole publicate mai ales în presa de orientare pro-drepturi ale femeilor. Ceea ce frapează este amărăciunea ce transpare de multe ori din aceste mesaje, cauzată de slăbiciunea reacţiilor feminine în apărarea propriilor lor interese. Iată în continuare câteva din aceste aprecieri.

Dar pentru Dumnezeu mândre matroane şi frumoase fiice ale României!  Deşteptaţi-vă mândria în sânul vostru, simţământul matern şi patriotic al gintei voastre!  Aduceţi-vă aminte cât a contribuit femeia greacă antică la căderea primului imperiu al lumii, cât a contribuit femeia latină la ridicarea imperiului său…”[36]

Maria Flechtenmacher era nemulţumită de faptul că femeile române nu păreau să dea semne de viaţă şi nici nu păreau a avea dorinţa de a-şi manifesta public, în mod organizat, nemulţumirile faţă de statutul lor în societate. “Nici un semn decisiv de viaţă nu s-a manifestat, pentru că femeile române continuă în trista şi descurajata lor indolenţă”… “La luptă dar … Decideţi-vă, întruniţi-vă şi lucraţi la opera de regenerare a sexului vostru.”[37]  Nelly Cornea scria în 1898: “A venit timpul când femeia din toată lumea îşi vine tot mai mult la cunoştinţa demnităţii sale, numai noi româncele să fim veşnic zăvorâte, osândite a târî ghiuleaua apatiei?”[38]  Dar poate cea mai dramatică şi tristă constatare este cea a Corneliei Emilian.  Pentru ea femeia română este “lipsită de voinţă şi fără dragoste de sine, ea nu ştie să pună preţ pe fiinţa sa, şi nici nu-i în stare să fie ceva mai mult decât o îngrijitoare, o slugă credincioasă a omului”[39]

Nu cred că femeile române mai sunt în proporţie de 100% slugi credincioase ale omului – pentru că multe şi-au dobândit autonomia economică şi emoţională.  Dar în ce priveşte ghiuleaua apatiei – cert, femeile române o târăsc încă şi azi …

 

6. Idei feministe ale româncelor în epocă

În lupta pentru emancipare nici un vrăjmaş nu poate fi mai fatal dezmoşteniţilor, decât preju-decata că aceştia ar fi fiind inferiori clasei ce stăpâneşte lumea.

(Buletinul Ligii Femeilor, Iaşi, 1895)

 

Jurnale, lucrări, asociaţii.  Principalele mijloace de coagulare şi transmitere a acestor idei, înflorite pe fertilul teren al inegalităţilor sociale între cele două sexe, au fost mai întâi jurnalele.  Primele scrieri pentru drepturile femeilor au aparţinut bărbaţilor, cum era şi firesc datorită poziţiei lor sociale şi educaţiei primite. Curierul de ambe sexe al lui Ion Heliade Rădulescu (1837) a fost un prim jurnal în aceste sens, în care Rădulescu scria “bărbaţi, nu vă plângeţi de femeile voastre, că pricina nu este într-însele, ci în cei ce le-au crescut…”. George Bariţiu, de asemenea, se pronunţa în favoarea unei educaţii egalitare în Gazeta de Transilvania (1853). Treptat, o serie de jurnale au fost favorabile publicării de astfel de articole (de pildă scrierile Constanţei Dunca din Amicul Familiei (1863) sau cele ale Sofiei Nădejde din Contemporanul începând cu primele numere 1881/1882). O serie de reviste şi jurnale au fost editate de femei în epocă: Femeia Română întemeiată de Maria Flechtenmacher (1878–1888), caracterizată drept jurnal “social, literar şi casnic” sau, în altă parte “foaie socială, beletristică, economică şi enciclopedică”. Alături de Maria Flechtenmacher au mai scris în Femeia Română: Paul Scorţeanu, Sofia Nădejde, Cornelia Emilian ş.a.; au fost publicate documente ale organizaţiilor sau iniţiativelor internaţionale ale femeilor. Familia, Munca (1889), Rândunica (1893), Lumea nouă (din 1894), Buletinul Ligii Femeilor (începând din 1895) sunt alte reviste unde s-au vehiculat idei feministe, de apărarea drepturilor femeilor sau în care s-au formulat idei revoluţionare în epocă privind relaţiile dintre sexe. În 1896 este înfiinţată revista Dochia editată de Adela Xenopol, “menită să apere, să susţină şi să cerceteze drepturile femeii”. Unul dintre reprezentanţii sexului frumos şi puternic care a publicat în Dochia, alături de Adela Xenopol şi alte reprezentante ale sexului frumos şi inteligent, a fost Valeriu Hulubei. Românca, Unirea Femeilor Române (1908), Viitorul româncelor (1912), Drepturile femeii (întemeiată în 1912) sunt alte jurnale în care au scris feministe precum Eleonora Stratilescu, Eugenia Ianculescu de Reuss, Neli Cornea, Adela Xenopol etc.

Alături de jurnale au fost publicate şi lucrări de sine stătătoare precum cele ale Sofiei Chrisoscoleu (1863), Maria Buţureanu (1913), Calypso Botez (1920), cu prezentări coerente de idei şi o argumentaţie aferentă solidă. Aceste doamne au fost, de asemenea, implicate politic în asociaţiile de femei create pe parcursul perioadei la care ne referim. În noianul de organizaţii de femei care s-au înfiinţat în această perioadă, majoritatea lor fiind dedicate acţiunilor de caritate faţă de copii, de educaţia fetelor, de răniţi de război etc, se disting două organizaţii declarat politice, ce aveau drept menire apărarea şi promovarea drepturilor femeilor şi egalizarea juridică a statutului celor două sexe: Liga Femeilor din România (1894), prima organizaţie de femei din România declarat feministă şi Asociaţia pentru emancipare civilă şi politică a femeilor române, înfiinţată în iulie 1918, o adevărată unire de forţe a româncelor din toate teritoriile viitoarei Românii Mari,  cu ambiţii mari de reformă nu doar a condiţiei femeilor ci reformă socială în general. 

Aceaste jurnale, lucrări şi asociaţii, au reuşit crearea unui spirit de frondă faţă de legislaţia înrobitoare a femeilor (şi mai ales a femeilor căsătorite) dar şi faţă de ideile subterane care întemeiau persistenţa până în secolul XX a acelor legi umilitoare pentru condiţia femeilor. Încercăm în continuare expunerea chiar a acestor “idei axiomatice” ce au ghidat logica legislativă în ce priveşte raporturile dintre cele două sexe. Constatăm cu întristare că aceste axiome ale gândirii sexiste, discriminatorii, s-au perpetuat în mare măsură şi până azi. Cu atât mai mult este valabilă o cercetare a modului în care au pus predecesoarele noastre problema.

Femeia nu este inferioară bărbatului. Ideile vehiculate în Europa Occidentală sunt preluate şi în spaţiul intelectual românesc uneori profitabil pentru autohtoni, alteori nu (dacă ne gândim la panseurile civile ale lui Napoleon).  Într-o conferinţă în cadrul Reuniunii Ligii Femeilor (Iaşi, 1898) Eliza Popescu face distincţia între “feminins” care văd pe femei slabe, inferioare bărbaţilor, neavând altă menire decât bărbatul şi “feministes”[40] apărători ai cauzei femeilor, ai drepturilor lor şi care considerau că femeile îşi pot constitui o menire a lor dincolo de aceea a bărbatului lor (denumiri la modă în Franţa).  În cazul de faţă suntem interesaţi de feministes – păsări rare în peisajul carpato-danubiano-balcano-pontic.

Adela Xenopol afirma în 1879 că femeia nu este inferioară bărbatului, cum încearcă unii să acrediteze.  În sfârşit femeile române, credea ea, s-au deşteptat că sunt pe aceeaşi treaptă morală cu bărbaţii; căci femeia are aceeaşi capacitate şi e capabilă de aceeaşi activitate cu bărbatul[41]. Dar câte femei credeau acest lucru şi câte acţionau conform semnificaţiei ideii? Şi câte femei nu cred acest lucru azi şi nu acţionează conform ei?

Într-un articol briliant, Sofia Nădejde pune din nou problema inferiorităţii/ superiorităţii femeilor/bărbaţilor. Ea scrie despre o problemă la modă în epocă, aceea a Creierului femeilor, făcând trimitere la un articol cu acelaşi titlu publicat în Franţa în La Liberte[42]. Nădejde face mai întâi rezumatul articolului: femeia e incapabilă de orice dezvoltare; oricât ar încerca să-şi dezvolte inteligenţa ea nu va reuşi; ba chiar cu civilizaţiunea ea “se tâmpeşte şi tinde către idiotism”. Argumentul articolului se baza pe ideea că există o directă proporţionalitate între greutatea creierului unei fiinţe şi inteligenţa acesteia. Se constatase că greutatea creierelor bărbaţilor era mai mare decât greutatea creierelor femeilor, şi concluzia a fost imediat trasă: femeile sunt inferioare bărbaţilor fiind mai puţin inteligente întrucât creierul lor e mai uşor.

Argumentele Sofiei sunt extrem de percutante:

·  Dacă inteligenţa e funcţia materiei cenuşii atunci nu se poate trage nici o concluzie pe baza greutăţii creierelor, căci ar trebui avută în vedere greutatea materiei cenuşii.

·  Greutatea nu e cea mai potrivită măsură la urma urmei: calitatea materiei cenuşii, numărul celulelor şi a polilor acestora, şi ramificaţiile lor ar trebui să fie măsura inteligenţei.

·  Dacă privim comparativ cavitatea creierelor oamenilor primitivi (din timpuri străvechi) şi pe cea a creierelor omului modern constatăm o scădere de capacitate şi de volum, atât la bărbaţi cât şi la femei.  Ceea ce ar însemna fie că (a) şi bărbatul regresează odată cu femeia, fie că (b) un volum mai mic indică o evoluţie [caz în care volumul mai mic al creierului femeilor ar înseamna că ele sunt mai evoluate – n.a.].  Nădejde adaugă ideea că creierul e proporţional ca greutate cu cantitatea musculară pe care creierul trebuie s-o comande.

·  Dacă e să judecăm inteligenţa după greutatea creierului, atunci ar trebui să spunem că unele păsări “Sai, Saimiri, Uistiti”, citează ea, care au un creier mai greu raportat cu trupul, sunt mai inteligente ca omul!

·  De asemenea, o serie de alienaţi mintali au fost găsiţi cu creiere cântărind mai mult decât grautatea medie a creierelor bărbaţilor. Sunt ei mai inteligenţi din această cauză?

Sofia Nădejde a mai răspuns şi d-lui Maiorescu în chestiunea greutăţii creierelor.  Domnul Titu Maiorescu susţinuse aceeaşi idee a proporţionalităţii dintre greutatea creierelor – inteligenţă – superioritate a sexelor.  Şi dac-ar fi să conteze greutatea creierului, de ce nu luăm în considerare raportul dintre greutatea creierului şi greutatea corpului, zice Nădejde.  Dacă ar fi luat în considerare acest aspect, atunci femeile ar avea mai mult creier/kilogram![43]

Problema în epocă era nu cea a inteligenţei ci cea a ignoranţei (sau în orice caz a ignoranţei relative la sex/gen) “Dacă femeile sunt astăzi, nu neinteligente, ci ignorante, a cui e vina?” se întreba retoric o doamnă din epocă.  Atât timp cât femeilor li se implantează prin diferite mijloace ideea că ele sunt inferioare ele vor acţiona ca şi cum ar fi inferioare – este una din idele care s-a articulat în epocă. “În lupta pentru emancipare nici un vrăjmaş nu poate fi mai fatal dezmoşteniţilor, decât prejudecata că aceştia ar fi fiind inferiori clasei ce stăpâneşte lumea”[44]. Li s-a spus femeilor că sunt inferioare bărbaţilor şi ele au plecat capul, au devenit ascultătoare… Atât timp cât ele însele acceptă această inferiorizare publică, ele vor “fi” inferioare (pentru a o parafraza pe o primă doamnă a Statelor Unite din secolul XX, Eleanor Roosevelt).

Femeia nu poartă pecetea inferiorităţii sale din naştere.  Ea apare ca inferioară datorită condiţiilor în care trăieşte şi se dezvoltă.  Pe de altă parte, cum spunea Adela Xenopol: “fie un bărbat destul de mărginit, el în virtutea sexului cu niţică protecţie sau situaţie politică, va ajunge departe, pe când o femeie, fie ea un geniu şi nu va dobândi decât profesoratul, şi acela până la şcoli secundare”[45]. Această remarcă este extrem de binevenită ca preambul al chestiunii referitoare la ingalităţi sociale.

Inegalităţi sociale. Femeile învăţate din epocă cunoşteau scrierile cele mai noi şi
mai înaintate din epocă. Lucrarea The Subjection of Women (Subordonarea Femeilor) a lui J. S. Mill era cunoscută în anumite medii intelectuale româneşti. Sofia Nădejde se ralia ideii lui J. S. Mill: raportul femeii faţă de bărbat este acela de la vasal la senior, doar că (zice ea) “femeia este supusă la mai multă ascultare decât vasalul”[46]. Şi asta datorită statutului ei consfinţit juridic şi social.  Femeia trebuie să urmeze pe bărbat oriunde vrea acesta, inclusiv într-un loc contrar sănătăţii ei. Ea nu poate intenta vreun proces fără consimţământul bărbatului, nu poate aliena sau ipoteca proprietatea fără consimţământul soţului, iar tatăl singur are autoritate asupra copilului până la majorat. Apare clar că femeile din clasa de mijloc o duceau mai rău din punctul de vedere al statutului şi libertăţii lor decât alte clase, nelegate de sistemul dotal.

Nu doar legile trebuiau schimbate, ci mai ales mentalitatea oamenilor în ce le priveşte pe femei. Educaţia reprezintă o piatră e încercare în acest sens. Pentru Sofia Nădejde, argumentul că femeilor trebuie să li se dea educaţie pentru a fi mame bune şi întrucât altfel ar fi lipsite de simţul dreptăţii este irelevant. “Şi cei vechi dădeau educaţie înaltă unor robi care să le crească odraslele.”[47] Această mentalitate ne aduce aminte de ideile lui Napoleon, pentru care femeia e o proprietate şi trebuie tratată ca atare. Ea este bună ca mamă doar şi de aceea ea trebuie educată ca să dea fii destoinici patriei. Pentru Nădejde, trebuie să se dea femeii instrucţie pentru că e om, pentru că e semenul bărbatului şi nu pentru că e mamă de fii.  E numai o perioadă a vieţii în care femeia e mamă, şi ar fi nedrept ca restul vieţii să şi-l petreacă într-o “neştiinţă dobitocească”[48].

Una din chestiunile cele mai dezbătute în epocă era aceea a copiilor naturali abandonaţi sau care rămâneau la mamă şi aceea a căutării paternităţii. Atât de pregnant era resimţită această problemă încât o vom regăsi şi în anumite platforme politice la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Legile impuneau femeii datoria de a avea grijă de copil în timp ce tatăl natural nu avea nici o îndatorire. “Pe femeia care-şi leapădă copilul, legea o pedepseşte, iar pe tatăl denaturat îl ocroteşte şi parcă în râs, îl numeşte tată natural”[49].  Legea asuma în mod implicit că este de datoria absolută a femeii să aibă grijă de copil; ba mai mult, că este “vina” femei de a fi rămas gravidă, ea fiind aceea care se poate abţine de la dorinţa sexuală [se presupunea implicit – n.a.], în timp ce bărbatul în mod absolut nu se poate abţine şi este privat de orice vină atunci când femeia rămâne gravidă. “Este logic, zice Nely Cornea, că femeia [considerată – n.a.] inferioară să reziste tentaţiilor, pe când bărbatul [considerat – n.a.] superior nu e constrâns să practice virtutea?”[50]

Cel mai frumos şi cuprinzător gând privind egalitatea socială l-am regăsit în scrierile Eugeniei de Reuss Ianculescu: Egalitatea socială vine de la sine atunci când femeia româncă, care nu e inferioară celor din alte ţări, se va hotărî să-şi arunce orientalismul care i-a ucis nu numai independenţa voinţei, hotărârea energiei, dar şi pe cea a judecăţii.[51]

 

7. Activitatea politică pentru drepturi ale femeilor

În lupta pentru existenţă locul pentru femeie este prea restrâns.

(Statutul Ligii Femeilor din România, 1894)

      

Acele femei emancipate care s-au încumetat în această luptă pentru drepturi, nicidecum uşoară, au fost ajutate de către o serie de bărbaţi emancipaţi ei înşişi, deşi puţini la număr.  Ei au contribuit din interiorul sistemului politic dar şi din afara, prin forţa lor de persuasiune şi cei mai mulţi prin faptul că s-au lăsat persuadaţi.

Revendicări. “Femeia din popor n-are conştiinţă de valoarea sa de om” scrie într-un document al Ligii Femeilor din România (1894). Şi totuşi, femeile din elita românească şi transilvană erau la curent cu evenimentele internaţionale, cu discutarea lor în presa feminină.  Iată, de pildă, Congresul Internaţional al Femeilor, desfăşurat la Paris, iulie-august 1878 a fost relatat pe larg în revista Femeia Română. Revendicările femeilor române erau similare cu cele ale femeilor din lumea civilizată occidentală, doar că multe din revendicările româncelor s-au realizat mai târziu, sau mult mai târziu (ca în cazul dreptului de vot), decât cele ale surorilor lor.

Liga Femeilor din România a fost prima organizaţie de femei din România declarat feministă, care afirma în Statutele sale că “în lupta pentru existenţă locul pentru femeie este prea restrâns”.  Liga a fost înfiinţată, printre altele, pentru că:

§  femeii nu i se dă gratuit instrucţiune îndestulătoare ca şi bărbatului, “statul nu-i dă liceu şi ea e silită să se instruiască pe spezele ei, pentru a putea urma la Universitate”[52];

§  femeia chiar dacă termină Universitatea şi obţine aceleaşi titluri ca şi bărbatul, e pusă în imposibilitatea de a-şi exercita meseria[53];

§  legea pune pe femeia măritată ”în rândul minorilor şi al interdicţiilor”;

§  legea nu ţine cont de munca femeii acasă şi în caz de divorţ sau deces al bărbatului, femeia rămâne pieritoare de foame dacă nu are copil din acea căsătorie;

§  munca manuală e considerată o înjosire (adică inclusiv munca desfăşurată acasă de către soţii).

Corespunzător, scopul Ligii era de a:

§  scoate femeile din rândul minorilor şi al interdicţiilor;

§  pune pe femeie în societate la nivelul ce i se cuvine;

§  le ajuta să-şi câştige “neatârnarea economică”;

§  înlesni îmbunătăţirea stării lor culturale;

§  oferi un câmp mai deschis pentru activitatea femeilor întru asigurarea existenţei lor[54]

 

Şi mai articulate regăsim o serie de revendicări în set lărgit şi concret în formularea Eugeniei Ianculescu de Reuss din 1912.

Drepturi cerute de femei în 1912: 1.   Modificarea codului civil … mai ales în ce priveşte condiţia juridică a femeii 2.   Îndepărtarea incapacităţii civile a femeii 3.   Relativ la copii, drepturile mamei egale cu ale tatălui 4.   Căutarea paternităţii 5.   Extinderea drepturilor femeilor relativ la tutelă şi dreptul de face parte din consiliul de familie 6.   Suspendarea prostituţiei legale 7.   Independenţa economică a femeii măritate 8.   Aplicarea principiului “la muncă egală salariu egal” 9.   Admiterea femeilor în profesiunile liberale de avocat, notar etc. 10.   Admiterea femeilor comersante la camerele şi tribunalele de comerţ 11.   Admiterea femeilor în învăţământul universitar superior, în funcţia de directoare 12.   de spitale 13.   Admiterea femeilor în corporaţii, societăţi de administraţie, binefacere, caritate şi asistenţă publică[55]

 

Eugenia de Reuss Ianculescu adaugă ulterior la cele 12 puncte de revendicări o a 13-a: evaluarea în bani a lucrului soţiei în gospodărie!  Iar Neli Cornea adaugă şi o a 14-a: drepturile politice.

Încă din 1894, Moţiunea celui de-al doilea Congres al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România votată în unanimitate conţinea următoarele:

Congresul […] având în vedere că femeii general vorbind, îi sunt închise toate mijlocele de a-şi manifesta voinţa şi de a trăi în mod cinstit, […], declară că va lupta pentru:

1.      absoluta egalitate între bărbat şi femeie în ceea ce priveşte exercitarea tuturor profesiunilor fie liberale, fie manuale, precum şi în privinţa instrucţiunii;

2.      egalitatea drepturilor politice şi civile dintre femeie şi bărbat;

3.      principiul “La muncă egală, salariu egal”;

4.      alcătuirea de legi protectoare a muncii femeii în ateliere şi fabrici.[56]

O situaţie specială au avut-o femeile din Transilvania, în măsura în care primordiala lor revendicare era să poată comunica şi acţiona împreună cu surorile lor din România.  Ele au intrat astfel în conflict cu autorităţile maghiare.  Demersurile Reuniunii femeilor române din Braşov de a avea membri din afara Transilvaniei (din România) au fost dezavuate de ministerul de interne maghiar, care le controla foarte strict activitatea[57].

Mijloace de afirmare a drepturilor. Printre mijloacele utilizate de românce pentru satisfacerea revendicărilor lor se găsesc: publicarea în jurnale a petiţiilor şi listelor de revendicări, petiţionarea către Camera Deputaţilor şi Senat, întruniri publice, conferinţe publice ş.a.m.d.  Iată un exemplu: Liga Femeilor din România a trimis o petiţie Adunării Deputaţilor cerând ca femeile măritate să iasă din statutul de minore şi să li se recunoască dreptul de a administra averea singure – fapt consemnat în documentele Camerei Deputaţilor din anii 1895/1896[58].  Acţiunea intervine la mai bine de 10 ani de când în Anglia femeile obţinuseră acest drept după îndelungate lupte şi dispute.

Dar cel mai controversat punct de pe agenda organizaţiilor de femei era cel referitor la dreptul de vot al femeilor. Nu e nimic nou sub soare, întrucât în alte ţări s-au creat organizaţii antisufragiste şi sufragetele au fost nevoite să recurgă la acţiuni-şoc pentru a atrage atenţia asupra problemei lipsei de drepturi politice a femeilor. S-au făcut chiar şi manuale anti-sufragiu. Participarea politică a femeilor în vederea afirmării drepturilor lor s-a înteţit în perioada din preajma izbucnirii primului război mondial. Petiţionarea succesivă a Camerei Deputaţilor a fost modalitatea principală aleasă de femeile române. O astfel de petiţie a femeilor din Iaşi pentru dreptul de vot[59] a fost înaintată în 1914 prin Adela Xenopol. O nouă petiţie a unui mare număr de femei române din clasa înstărită şi educată a societăţii l-a însărcinat pe domnul senator D. P. Bujor pentru a pune problema în Senat în numele lor.  Domnul senator perora:

 

Rolul pe care femeia română îl îndeplineşte în aceste timpuri legitimează cererea de drepturi civile şi politice depline” [din textul petiţiei – n.a.] … “Se zice că femeia guvernează.  Ei bine, dacă e aşa atunci de ce să nu i se recunoască aceasta şi în mod legal?[60]

 

Asociaţia pentru emancipare civilă şi politică a femeilor române[61], înfiinţată în iulie 1918, cu membre fondatoare din toate teritoriile româneşti, a înaintat memorii succesive Parlamentului. Anterior înfiinţării sale oficiale, Asociaţia a organizase întruniri publice pentru drepturi civile şi politice la Iaşi în vara anului 1917, apoi din nou în 1918.  Între 1919–1920 secţiunea din Bucureşti a Asociaţiei a organizat un ciclu de conferinţe publice la Ateneul Român, în cadrul căruia au vorbit şi personalităţi masculine ale vieţii publice româneşti ca: Nicolae Iorga, Vasile Goldiş, I. G. Duca şi alţii.

Drepturi politice.  Eliza Popescu spunea, în cadrul unei Conferinţe citite la Reuniunea Ligii Femeilor din Iaşi (1898) că femeile au nevoie de dreptul de vot pentru a îndrepta deficienţele legale care le nedreptăţesc.  Eliza Popescu este prima militantă la care întâlnim exprimată răspicat importanţa dreptului de vot pentru femei. 

[…] În diferite părţi ale lumii civilizate femeile au drepturi – asupra averii, ba în America şi drept de vot [în anumite state, şi limitat încă, dar aveau – n.a.]  Şi numai la noi, în România, ideea de emancipare, dorinţa de egalitate a drepturilor politice cu a bărbaţilor, e privită ca o uşurătate, o vanitate, o răscoală trecătoare şi neîntemeiată, făcută cu intenţia de a te impune, a te distruge, a-ţi face vază […][62]

Şi Eleonora Stratilescu considera că revendicările femeilor nu pot fi soluţionate fără drepturi politice ale femeilor. Adela Xenopol a cerut,  prin intermediul publicaţiei Viitorul Româncelor, să se acorde dreptul de a vota “deocamdată tuturor femeilor care se bucură de aceleaşi funcţii şi deci drepturi ca şi bărbaţilor. Celelalte vor intra pe rând după dreptul câştigat”[63].

Societatea Drepturile femeii, înfiinţată în 1911, cu sediul la Bucureşti, deschisă pentru a deveni membri către femei, bărbaţi, şi persoane din străinătate, includea în scopul societăţii obţinerea de drepturi politice  (punctul (m) din paragraful “Scopurile societăţii” stipulează “Egalizarea femeii cu bărbatul pe teren politic”[64]). Societatea s-a afiliat la Alianţa internaţională feministă (Women suffrage).

În Parlament, deputatul Lascăr Costin contrazicea opiniile deputatului Furculescu care spunea “nu dau femeilor dreptul să se amestece în alegerile comunale unde se discută interesele noastre”.  Lascăr Costin considera încă din 1878 că dacă:

în timpul Românilor femeia era considerată ca res, lucru, astăzi că suntem intraţi într-o eră nouă, femeia nu mai este considerată ca lucru, ci ca parte integrantă a omului. […]  D-lor, să nu fim egoişti, să nu lăsăm toată viaţa politică numai pentru noi, să deschidem femeii această cale cel puţin la alegerile comunale.[65]

E vorba aici de dreptul femeii divorţate sau văduve care ar avea “interese comunale”, fiind mame şi reprezentând defunctul în administrarea averii. Domnul deputat Furculescu afişase temerea, ca de altfel şi alţi mulţi deputaţi, că dacă femeile (singure, divorţate, văduve) ar obţine dreptul de vot la nivel comunal, ele ar divorţa. Halal încredere în soaţe şi sentimentele lor faţă de soţi. Sau poate ştia domnul deputat Furculescu ce zice având în vederea modul în care era reglementată căsătoria la români în acea vreme!

Un gest politic deosebit aparţine MS Regina Maria.  Majestatea Sa a acordat, la 18 iulie 1919, o audienţă delegatelor Asociaţiei pentru emancipare civilă şi politică.  În cadrul acestei audienţe MS Regina Maria a declarat că “este părtaşă a dreptului de vot pentru femei şi a îmbrăţişat cu căldură mişcarea femeilor din România pentru emancipare.”[66]

 

În loc de concluzii

 

Este sesizabilă o anumită reticenţă a femeilor, chiar temere a lor de a nu fi socotite necuviincioase, nesupuse, cum “nu se cuvine”, “ne-la-locul lor”.  Teama de a nu fi înţelese greşit indică teroarea mentalităţilor în care trăiau, anatema pusă de societate asupra încercărilor de afirmare politică a femeilor, suspiciunea şi agresivitatea de care erau înconjurate aceste femei.  Iată ce scrie Maria C. Buţureanu, o femeie foarte tenace:

repetăm de teama de a nu fi rău înţeleşi – că sufragiul femeiesc nu e scopul final al feminismului; ci numai un mijloc şi numai începutul datoriilor multiple ce-l va atrage după el […]  În orice caz domnia clandestină a papucului şi a fustei nu mai este de tolerat; domnia pe faţă a dreptăţii trebuie să le ia locul.[67]

Se poate considera această reticenţă, autocenzură, reţinere în a exprima public cerinţe şi revendicări, în a se afirma ca o voce puternică în viaţa politică, ca o reflectare a statutului femeilor în societatea românească – cvasiprizonieră a spaţiului privat, pionieră în spaţiul public.  Am putea specula, fără o marjă mare de eroare, că scrierile din epocă la care ne-am referit sunt foarte mult o reflectare a statutului femeii privilegiate economic, care trăieşte preponderent în mediul urban sau cu legături puternice în protipendada vremii. Desigur, rămâne mult de cercetat în ce priveşte condiţia femeilor de la ţară sărace, a femeilor rrome, a grupurilor marignale de femei – din perioada de care ne-am ocupat. 

În ce priveşte epoca pe care o trăim noi, scrierile şi reflecţiile privind condiţia femeilor se referă şi ele cu preponderenţă la grupuri relativ privilegiate de femei.  Lipsesc studii referitoare la femeile de vârsta a treia de la ţară – cu o contribuţie semnificativă la veniturile realizate în mediul rural, referitoare la lucrătorii familiali neremuneraţi (în proporţie de peste 70% femei[68]), referitoare la calitatea vieţii femeilor ce practică prostituţia în România sau cele referitoare la trăirile legate de vieţuirea în “subteran” a  femeilor lesbiene şi bisexuale din România.  În ce priveşte vocea politică a acestor grupuri, ea va rămâne ascunsă atât timp cât problemele cu care se confruntă ele nu vor fi văzute cu aceeaşi ochelari ca şi problemele altor minorităţi care trăiesc în România (etnice mai ales).  Se consideră în mod eronat că doar maghiarii şi rromii sunt grupuri discriminate şi cu probleme derivate din statutul de minoritari.  Fenomenul discriminării bazate pe sexul cetăţenilor români rămâne, din păcate, încă obscur în ochii politicului.  Unii îl întrevăd, alţii îl ignoră şi mulţi îl neagă pur şi simplu.  Pentru istorici e simplu: Istoria se repetă.  Ce vor face însă activiştii şi politicienii sensibili la discriminarea bazată pe sex?  Rămâne un capitol deschis …