Condiţia
femeii în secolul XIX –
începutul
secolului XX[1]
Liliana
Popescu*
Cine l-a pus pe bărbat
să-şi facă legi şi obiceiuri nedrepte, să-şi
cultive duhul său şi să lase întru neştiinţă
pe al aceleia care o să-i fie nedezlipit tovarăş
al vieţii?…
Trebuie să sufere viclenia
celui robit, căci puţini sunt robii care îşi binecuvântează
jugul.
(Ion
Heliade Rădulescu, 1837)
Într-adevăr,
puţini se dovedesc a fi robii (sau roabele) care îşi
binecuvântează jugul… Sub semnul acestui gând al lui
Heliade Rădulescu pare să se afle mişcarea de femei
din România, încă de la începuturile sale, continuând până
astăzi. În al său Curier de ambe sexe scriitorul
constata inexistenţa unui parteneriat real între soţi.
Fiecare dintre ei se vaită şi e nemulţumit de celălalt
şi de relaţia lor. Cauza acestei situaţii este
înrobirea de secole a femeilor, scrie Heliade. “Părintele
ce îşi creşte băieţii şi lasă în
neîngrijire creşterea fetelor, stăpânitorul ce face
şcoli pentru un sex şi uită pe celălalt, mie
mi se pare … un despărţitor de familii.[2] Educaţia femeilor era aspectul
emancipator fundamental şi cel mai discutat în epocă
şi viza deopotrivă atitudinea capilor de familie şi
a celor ce conduceau treburile statelor locuite de români –
şi aceştia erau în ambele cazuri bărbaţii.
1.
Educaţie “de ambe sexe”?
Femeile nu au fost singurele
care au devenit din ce în ce mai critice în ce priveşte discrepanţele
de educaţie, cu consecinţe privind diferenţele
de şanse sociale, între fete şi băieţi. George
Bariţiu deplângea la 1853 diferenţele de educaţie
între fiii şi fiicele românilor. Tinerilor bărbaţi
le era oferită o experienţă socială şi
o educaţie în şcoli cu deschidere spre lume care le
era refuzată tinerelor fete[3].
În 1878 erau comune în România
cu câte 46 de şcoli din care doar două de fete (şi
44 de băieţi)[4]!
Multă activitate a fost depusă de către femei şi
bărbaţi ataşaţi cauzei dezvoltării educaţiei
fetelor şi pentru introducerea unui sistem de educaţie
a fetelor adecvat dezvoltării lor ca fiinţe umane, rolurilor
lor în familie sau adecvat pentru găsirea unei slujbe. Constanţa
Dunca a fost una dintre aceste persoane care a făcut multiple
demersuri pentru a influenţa politica de stat în acest sens[5].
O efervescentă activitate s-a desfăşurat mai ales
în a doua parte a secolului al XIX-lea. Reuniunea femeilor
române din Braşov a deschis şcoli, împreună
cu filialele sale, “pentru împărtăşirea fetiţelor
române în pânea nutritorie a culturii”. Au luat fiinţă
o serie de societăţi care aveau în vedere activitatea
de caritate pentru sprijinirea fetelor sărace, dar şi
pentru ajutorarea altor categorii defavorizate (a studenţilor[6], orfanilor, răniţilor
de război ş.a.)
Însă cele mai încinse discuţii
privind educaţia femeilor au fost legate de şansele
lor de supravieţuire într-o societate în care “locul
lor” era văzut a fi în casă, în gospodărie,
şi în care nu toate femeile se puteau căsători
astfel încât să intre în circuitul “mărfurilor
conjugale”. Ele nu se puteau căsători pentru
că familia lor nu avea dotă. Adela Xenopol critica
modul în care erau educate fetele – care erau “protejate”
spre a nu cunoaşte lucruri ce doar bărbaţilor le
era permis să cunoască – care “cutare lucru
nu trebuie să-l ştie, cutare anume să nu-l facă,
şi toate aceste fracţiuni dacă le adunăm vedem
că ne va da rezultatul tâmpirea.” O handicapare a
fetelor prin aceste interdicţii care contribuiau la lipsa
lor de îndemânare în a se descurca în mod autonom în societate.
2.
Starea economică a femeilor
Cer ca femeia să nu
mai fie o proprietate şi un bir ce dă neîncetat familia
lenei şi desfrânării, ci soţia şi răsplata
cea mai mare a omului…
(C. A. Rosetti,
1852)
Potrivit lui Paul Scorţeanu,
prima măsură pe care guvernul ar trebui s-o ia este
“răspândirea instrucţiunii integrale, care să
dea femeii o profesiune, scoţând-o astfel din sclavia-i către
bărbat”[7].
În genere, femeia “fiică, soţie sau mamă,
[…] trăieşte numai prin bărbat, depinde de
el, şi-n generalitatea exemplelor este sclava lui”[8].
Aflată în serviciu, angajată în sfera publică,
femeia se află şi acolo la dispoziţia exploatatorului,
care nu-i dă alt salariu decât strictul necesar spre a nu
muri.
În
societatea românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea
munca nu le făcea independente pe femei întrucât modul în
care era plătită această muncă nu le asigura
independenţa economică. La începutul secolului al XXI-lea,
această remarcă este încă potrivită realităţii
româneşti – deşi în alt context istoric şi
politic. Sunt multe fete care din lipsa unui serviciu de supravieţuire
“aleg” prostituţia.
În conferinţa sa susţinută
la Ateneul Român în 10 februarie 1894 cu tema “Rolul economic
al femeii române”, At. Popovici vorbeşte despre importantul
rol jucat de femeia de la ţară. “Fără
preget şi fără pretenţiuni, femeia de la ţară
este stâlpul casei, stîlpii statului român”. În lipsa unei
diviziuni sociale a muncii, ea este o maşină universală
care produce tot. În acel timp, societatea românească era
predominant rurală iar economia gospodăriei ţărăneşti
reprezenta sursa principală de venit naţional.
Pe scurt, la sfârşitul
secolului al XIX-lea se înregistrează: o stare de dependenţă
a femeilor din clasele de mijloc de soţii lor[9], o precaritate a independenţei
femeilor în sistemul muncii salariale, o dependenţă
a economiei ţărăneşti de munca productivă
a femeilor (greu de spus dacă veniturile femeilor erau pe
măsura eforturilor depuse). Conform unei statistici din 1908:
din totalitatea românilor ocupaţi în producţia economică
industrială nici 1/8 nu sunt femei, în timp ce în alte părţi
ale lumii civilizate proporţia era de 1/3, susţine Eleonora
Stratilescu[10].
3.
Statutul juridic al “îngerilor”
Nu înţelegem de ce devine
atât de vag spiritul bărbaţilor noştri inteligenţi,
când e vorba de fiicele şi surorile noastre?
Cînd e vorba de îmbunătăţirea
soartei femeii …”
(Maria Flechtenmacher,
1880)[11]
Cum arăta legislaţia
la sfârşitul secolului al XIX-lea în problema care ne interesează?
Iată pe scurt coordonatele condiţiei juridice a femeilor
în epocă.
§ Conform
articolului 195 din Codul Civil[12] femeia datorează ascultare
bărbatului.
§
Dacă femeia are avere şi dotă, administrarea ei
se dă pe mâna soţului, care face ce vrea cu ea fără
a da socoteală nimănui.
§
Conform articolului 199 din Codul Civil, averea femeii care nu
e prevăzută în dotă, aşa-numita “parafernă”,
nu poate să fie înstrăinată de către femeie
fără acordul bărbatului.
§
Femeia nu poate da în judecată şi nici sta în proces
cu cineva fără autorizaţia soţului.
§
Femeia nu poate nici să dea şi nici să primească
bani sau alte lucruri de valoare; ea nu poate să primească
sau să refuze moşteniri fără ştirea bărbatului.
§
În timp ce bărbatul are dreptul de a scoate bani din bancă,
femeia nu are dreptul de a retrage bani fără consimţământul
soţului, chiar dacă ea a avut dreptul de a deschide
cont fără acest consimţământ.
§
Conform legii pensiilor, dacă soţul moare înainte de
a împlini 15 ani vechime, soţia împreună cu copiii rămâneau
fără pensie şi prin urmare, erau muritori de foame.
§
Dacă femeia cere despărţirea de soţ, legea
nu-i permite să părăsească casa bărbatului
în timpul litigiului oricât de periculoasă ar fi această
şedere pentru ea.
§
Soţul are drept de custodie asupra copiilor indiferent de
condiţia acestuia (oricât de decăzut ar fi acesta).
§
Femeia nu este subiect în acţiuni judiciare cu o singură
excepţie: îşi poate face testamentul fără
autorizaţia soţului!
Pricina acestei condiţii
juridice precare a femeii române este faptul că femeile nu
au luat parte la facerea legii, considera domnul C. V. Ficşinescu
la 29 martie 1898 în discursul său din Aula Universităţii
din Iaşi[13]. În contextul în care citează
legea engleză de la 1882 prin care femeile măritate
şi-au dobândit dreptul de a-şi administra averea şi
în care se referă la ruşi unde femeia măritată
avea independenţă de mariaj în ce priveşte bunurile
ei, domnul Ficşinescu propunea “să acordăm
şi femeilor noastre independenţă în căsnicie…
să înlocuim regimul dotal cu cel bazat pe separaţia
bunurilor”.
Dincolo de acest statut care
s-a dovedit dificil de dislocat prin activismul militanţilor
pentru drepturi egale, procesul legislativ curent a fost şi
el supus criticii. Maria Flechtenmacher critica legea telegrafistelor
(1880) prin care doar femeile nemăritate sau măritate
cu un telegrafist puteau să obţină o slujbă.
Puţinele slujbe ce se întrevedeau era de prezis că vor
fi date soţiilor de telegrafişti, lăsând fără
serviciu multe alte femei tinere fără dotă![14]
Având în vedere cele descrise
mai sus, nu ne rămâne decât să fim de acord cu Neli
Cornea: “Femeia fiind sătulă de rolul înjositor
de roabă sau păpuşe ce-i îngăduie legile,
cere azi dezrobirea în sensul larg al cuvântului, precum au fost
dezrobiţi iobagii, negrii şi ţiganii, adică
egalitate cu bărbatul în faţa legilor.”[15]
4.
Şanse egale de afirmare socială?
Ceea ce punem în discuţie
aici este practic mai mult decât şansele de afirmare publică
a femeilor şi bărbaţilor. Ci devenirea de fiinţe
umane şi sociale şi şansele lor de a se împlini
ca fiinţe autonome şi libere. Nici sistemul de educaţie
formal, nici cadrul educativ general în care erau crescute fetele
românce nu le ofereau aceleaşi şanse de a se dezvolta
ca fiinţe autonome în comparaţie cu tinerii bărbaţi
români de la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului
XX. Educaţia era deficitară, dar şi şansele
femeilor de a obţine un loc de muncă din care să
poată supravieţui erau foarte reduse.
La 29 martie 1898 răsunau
în Aula Universităţii din Iaşi cuvintele domnului
C. V. Ficşinescu care susţinea că[16]:
ori admitem că singurul rol legitim al femeii este de a fi
soţie şi mamă şi atunci bărbaţii
trebuie să-şi facă datoria de a le lua pe toate
în căsătorie şi a le asigura mijloace de trai,
ori recunoaştem că din cauza noastră mare parte
din femei nu pot fi chemate la împlinirea acestei misiuni şi
le deschidem căile prin care se pot întreţine singure.
“Cauza acestor[17] femei o apărăm
noi feminiştii şi pentru ele reclamăm dreptul
la instrucţie şi la muncă" spunea domnul Ficşinescu.
El considera totuşi că cel mai firesc lucru este ca
femeia să fie soţie[18], dar pentru că unele nu
se pot mărita, neavând dotă, societatea are datoria
de a lua măsuri pentru a soluţiona problema supravieţuirii
femeilor care nu se pot mărita.
Multe fete nu se puteau mărita
din lipsă de avere. De aceea multe voci s-au pronunţat
pentru înfiinţarea de şcoli profesionale şi deschiderea
de opţiuni de carieră pentru aceste tinere. Cornelia
Emilian a fost iniţiatoarea înfiinţării primei
şcoli profesionale – considerând că aceste şcoli
vor facilita dezvoltarea umană şi emanciparea acelor
fete lipsite de avere, astfel încât să-şi poată
croi singure un drum în viaţă şi o carieră.
În ciuda eforturilor depuse de diferite persoane, femei şi
bărbaţi, care credeau în importanţa educaţiei
adecvate şi a parităţii în educaţie, şcolile
pentru bărbaţi erau de departe mult mai elaborate şi
complete, clar superioare celor care pregăteau tinere femei.
Cornelia Emilian a avut o preocupare deosebită pentru cunoaşterea
de către cercuri cât mai largi a statutului femeilor considerând
că femeile care de regulă dobândesc o spoială de
educaţie (cu câteva noţiuni de geografie şi istorie,
eventual o limbă străină) şi care se suprapune
peste cunoştinţele tipice ale nevestei (cum să
facă cozonacii sau să pună murături etc) “nu
au altă însemnătate, decât a fi idealul bărbaţilor”[19].
Maria Flechtenmacher
se referea şi ea la problema educaţiei, dar mai ales
la consecinţele lipsei ei. “Femeile sunt nedreptăţite
pe terenul instrucţiunii, aceasta lor mai cu osebire le este
prejudicios; în acelaşi timp”[20]… “femeia nu va putea să-şi susţină
existenţa prin însăşi forţele şi valoarea
sa reală, până atunci viciul care degradează şi
prostituţiunea ce înspăimântă nu vor dispare din
societăţile omeneşti”.[21]
În afirmarea socială sexul
joacă rolul principal, nu cartea pe care ai învăţat-o,
susţinea Adela Xenopol. “Fie un bărbat
destul de mărginit, el în virtutea sexului cu niţică
protecţie sau situaţie politică, va ajunge departe,
pe când o femeie, fie ea un geniu şi nu va dobândi decât
profesoratul, şi acela până la şcoli secundare”[22]
Cât despre un argument vehiculat
în epocă privind problema accesului femeilor la diverse meserii
şi “natura femeilor” (chipurile neprielnică
instruirii, însuşirii de cunoştinţe şi accesului
lor la meserii), Valeriu Hulubei scria: “Cât de nelogic
e argumentul scos din natura femeii contra drepturilor ei, se
vede şi de aici: dacă în natură se poate citi menirea
femeii, atunci la ce mai e nevoie de sancţionarea prin lege
a acestei meniri?”[23]
Unul din cazurile de notorietate
privind interdicţia de a-şi exercita meseria aleasă,
interdicţie datorată pur şi simplu sexului ei,
este cazul Ellei Negruzzi. Ea absolvise Facultatea de Drept
şi voia să profeseze avocatura. Nu i-a fost îngăduit.
Ca urmare, a intrat într-o serie de procese pentru a i se recunoaşte
dreptul de a profesa (1915). Eleonora Stratilescu a scris
despre aceste procese. Ea citează pe unul dintre oponenţii
Ellei Negruzzi în tribunal care sugera că ar fi mai util
ca doamna Negruzzi să ajute învăţământul românesc[24] care are atâta nevoie de cadre. Stratilescu răspunde ironic:
“Aşa e! Ce caută femeile să obţină
şi ele situaţii mai bune şi nu se mulţumesc
cu viaţa necăjită şi amară ?![…]
Este doar “menirea femeii” să ocupe totdeauna
o situaţie mai umilă şi oropsită!”[25]
Ca urmare a unei intense activităţi
politice, femeile au început să obţină dreptul
de a practica meserii înainte refuzate lor. Astfel, începând
din 1914 şi femeile au dreptul să pledeze. Din 1919
femeile au putut lucra la Căile Ferate Române. Optimismul
nu trebuie să părăsească nici o cauză.
Să acceptăm deci cuvintele Adelei Xenopol, care şi
azi sunt valabile: “de când femeile nu mai sunt considerate
ca femei, ci ca fiinţe, ele ajung şi adesea întrec
bărbaţii în scurtul interval de la eliberarea lor din
sclavie."[26]
5.
Atitudini faţă de emanciparea femeilor
Sfârşiţi
odată cu tratamentul cel copilăresc ce ne daţi
[…] de a ne săruta mâinile şi a ne compara cu
îngerii, iar în absenţă a ne trata de paria
(Sofia Nădejde,
1879)
Atitudini
ale bărbaţilor. O caracterizare generală
a atitudinilor bărbaţilor din epocă faţă
de chestiunea emancipării femeilor duce inevitabil la termenul
de “contradictoriu”. Nu putem vorbi de o atitudine
invariabil anti-emancipare (după cum se vede şi din
secţiunile anterioare în care am inclus şi opinii masculine
privind diverse chestiuni) dar nici de o unanimitate în privinţa
necesităţii emancipării (dacă ar fi fost aşa
nu şi-ar mai fi avut rostul lupta româncelor prin diferite
mijloace pentru legislaţie favorabilă drepturilor lor,
etc). Să urmărim însă mai îndeaproape diferite
tipuri de abordări masculine legate de emanciparea femeilor.
Idolatrizare
şi excludere. În scrierile lui Nicolae Bălcescu
găsim o clasică idealizare şi stereotipizare a
femeii: ea e o fiinţă misterioasă, fantastică,
îngerească, destinată a fi centrul civilizaţiei
familiale. “Cu femeia… natura scrie în inima bărbatului”.[27] Atitudine Romântică prin
excelenţă, măgulitoare dacă ţinem cu
tot dinadinsul, dar şi periculoasă în acelaşi timp
pentru femeile în carne şi oase: dacă eşti înger,
cu siguranţă nu eşti om şi nici nu vei fi
tratată ca egală din punct de vedere normativ![28]
Ironie
şi descurajare. Flechtenmacher spunea că în
România, spre deosebire de alte ţări, bărbatul
“o descurajează [pe femeie], o ia în râs dacă
vede că voieşte să sfărâme singură crisalida
care-i ţineau lipite aripile inteligenţei”[29]. În articolul “Şicane
bărbăteşti”[30]
Sofia Nădejde scria că unii bărbaţi
se silesc să descurajeze pe femei în a se educa şi instrui,
scriind varii anecdote sau articole pe seama femeilor care învaţă.
Aceasta în condiţiile în care era dificil să obţii
instrucţie ca femeie oricum. Românii preluau şi exemple
proaste din străinătate, ca de exemplu din jurnalul
franţuzesc Le Figaro, în care apăreau istorioare
ce încercau să acrediteze ideea că educaţia ştiinţifică
ce se dă femeilor “stinge în ele orice simţ de
pudoare”!!!
În
universităţi, dominate în proporţii de aproape
100% de bărbaţi – şi la catedră şi
în bănci, atitudinile faţă de femeile care doreau
să aibă o şansă în viaţă prin educaţie
superioară erau potrivnice şi derizorii. Nădejde
povesteşte o scenă de la Universitatea din Iaşi,
în care profesorul de greacă considera că femeile nu
au nevoie de educaţie şi că orice ar face ele “tot
femei rămân” (Nădejde remarcă ironic că
nimeni nu a contestat până acum acest lucru, că femeile
rămân tot femei). Istorioara se referă la filosoful
Teodoros care a fost înfruntat de Iparhia, soţia lui Crates,
o femeie cunoscută prin înţelepciunea ei. Neputând răspunde
unei întrebări de-a Iparhiei, după ce ea răspunsese
inteligent tuturor întrebărilor lui, Teodoros i-a ridicat
poalele (profesorul a istorisit această anectodă în
faţa unui amfiteatru plin de studenţi, în marea majoritate
bărbaţi – care au pufnit în râs). Desigur că
acum am zice: ce tembel a fost acel Teodoros şi cum şi-a
arătat singur neputinţa recurgând la acte fizice de
intimidare şi nu la argumente. Într-un mediu universitar
în care puteai număra femeile pe degetele de la o mână,
o astfel de atitudine nu însemna decât o pură intimidare
la adresa lor – evident nesancţionată de conducerea
universităţii, dar tolerată cu multă răbdare
şi efort emoţional de către tinerele femei. Oare
ce fel de şanse egale existau în astfel de medii ostile educării
femeilor? Oare ce şanse egale există azi când legal
multe sunt egale dar în practică misoginismul e larg răspândit
– inclusiv în minţile multor femei?
Indiferenţa
şi tolerarea statu-quo-ului. Sofia Nădejde
remarca cu luciditate că “bărbaţii au puterea
în mână şi nu voiesc a-şi avea părtaşi
noi la dânsa, ştiind că atunci va trebui să-şi
micşoreze fiecare porţia lor”[31]. Un băiat când trece la vârsta bărbăţiei
va crede, socotind după modul de alcătuire al societăţii,
că “fără nici un merit şi chiar de ar
fi cel mai prost dintre bărbaţi, numai prin naştere,
numai că e de parte bărbătească, va fi mai
presus decât jumătate din omenire. Foarte de timpuriu băieţii
încep a se crede superiori fetelor […]” De ce atunci
ar fi fost interesaţi cetăţenii de sex masculin
să facă ceva pentru drepturile femeilor? De ce ar fi
ei astăzi[32] interesaţi să facă ceva în acest
sens, mai ales în condiţiile în care majoritatea femeilor
este amorfă şi de nedistins printre ei – în comparaţie
cu minoritatea maghiară, sau cea rromă, pentru drepturile
cărora forurile europene fac presiuni exprese asupra autorităţilor
române.
Femeia
ca proprietate a bărbatului. Controversate în epocă
erau ideile unui geniu militar, dar catastrofă civilă
mai ales în ce priveşte relaţiile dintre sexe. Regăsim
în scrierile vremii poziţii pro-Napoleon, pare-se dominante
în spiritul vremii în societatea românească francofilă.
Găsim şi poziţii anti-Napoleon. Iată una din
catastrofalele judecăţi “civile” ale lui
Napoleon Bonaparte: “Femeia este dată omului pentru
ca să facă copii; femeia este proprietatea noastră,
noi nu suntem a sa. Ea ne dă copii, noi nu-i dăm nimica.
Ea este proprietatea noastră după cum arborul care ne
dă fructe este al grădinarului” (Napoleon Bonaparte).
De unde se poate înţelege şi că femeia nu e om,
din moment ce e dată omului ca proprietate. Aceste idei
sunt reflectate din plin, cum am văzut, în Codul Civil şi
legislaţia vremii, care tratează femeia ca pe o proprietate,
nicidecum ca pe o persoană.
Bărbaţi
pentru drepturi egale. În diferite împrejurări, în
medii academice sau în parlament, o serie de bărbaţi
s-au pronunţat pentru acordarea de drepturi femeilor, potrivit
vremurilor respective. Astfel, Paul Scorţeanu se
pronunţa pentru ca
legea să recunoască
femeia deopotrivă cu bărbatul şi în caz de divorţ
să ţină seama de munca ei în familie; lucreze să
intre femeia în tribunalul unde să aibă dreptul să
apere procesele femeii, emancipeze la vot pe femeia cu titluri
şi pe aceea care alături cu bărbatul, împlineşte
datoria către stat, înfiinţeze ateliere unde femeia
să înveţe deosebite ramuri de profesiuni cu puterile
ei […].[33]
Într-o
retorică exemplară, domnul C. V. Ficşinescu amintea
poporului român, atât de pretenţios când e vorba de drepturile
omului, că “şi femeia e om şi că, deci
şi ei i se cuvin aceleaşi drepturi ca şi bărbatului”[34]. Iar în conferinţa sa susţinută
la Ateneul Român în 10 februarie 1894 cu tema “Rolul economic
al femeii române”, At. Popovici apreciază negativ
“sentinţa tăietoare a lui Napoleon I: “prefer
de o mie de ori pe o femeie care dă soldaţi patriei
decât pe una care să scrie cărţi” considerând
că ea nu e valabilă în toate contextele. În aceeaşi
conferinţă domnul Popovici elogiază activitatea
productivă şi creativă în care femeile sunt angajate.
Eugenia
de Reuss Ianculescu, într-un efort de a convinge audienţa
masculină românească despre actualitatea internaţională
a mişcării feministe, scria într-un jurnal al vremii
că la Londra s-a format în 1912 o alianţă internaţională
a bărbaţilor pentru a sprijini dreptul de vot al femeilor
cu reprezentarea a 24 de ţări, “dovedind prin
aceasta că mişcarea sufragistă nu-i o mişcare
de război contra bărbaţilor şi nici
o încăpăţânare a câtorva femei prea avansate şi
exaltate”[35].
“Mândre
matroane şi frumoase fiice ale României, deşteptaţi-vă!”
Citind din jurnalele vremii din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea nu putem să nu remarcăm caracterul mobilizator
al multor articole publicate mai ales în presa de orientare pro-drepturi
ale femeilor. Ceea ce frapează este amărăciunea
ce transpare de multe ori din aceste mesaje, cauzată de slăbiciunea
reacţiilor feminine în apărarea propriilor lor interese.
Iată în continuare câteva din aceste aprecieri.
Dar pentru Dumnezeu mândre matroane
şi frumoase fiice ale României! Deşteptaţi-vă
mândria în sânul vostru, simţământul matern şi
patriotic al gintei voastre! Aduceţi-vă aminte cât
a contribuit femeia greacă antică la căderea primului
imperiu al lumii, cât a contribuit femeia latină la ridicarea
imperiului său…”[36]
Maria Flechtenmacher era nemulţumită
de faptul că femeile române nu păreau să dea semne
de viaţă şi nici nu păreau a avea dorinţa
de a-şi manifesta public, în mod organizat, nemulţumirile
faţă de statutul lor în societate. “Nici un semn
decisiv de viaţă nu s-a manifestat, pentru că femeile
române continuă în trista şi descurajata lor indolenţă”…
“La luptă dar … Decideţi-vă, întruniţi-vă
şi lucraţi la opera de regenerare a sexului vostru.”[37]
Nelly Cornea scria în 1898: “A venit timpul când femeia
din toată lumea îşi vine tot mai mult la cunoştinţa
demnităţii sale, numai noi româncele să fim veşnic
zăvorâte, osândite a târî ghiuleaua apatiei?”[38]
Dar poate cea mai dramatică şi tristă constatare
este cea a Corneliei Emilian. Pentru ea femeia română este
“lipsită de voinţă şi fără
dragoste de sine, ea nu ştie să pună preţ
pe fiinţa sa, şi nici nu-i în stare să fie ceva
mai mult decât o îngrijitoare, o slugă credincioasă
a omului”[39]
Nu
cred că femeile române mai sunt în proporţie de 100%
slugi credincioase ale omului – pentru că multe şi-au
dobândit autonomia economică şi emoţională.
Dar în ce priveşte ghiuleaua apatiei – cert, femeile
române o târăsc încă şi azi …
6.
Idei feministe ale româncelor în epocă
În lupta pentru emancipare
nici un vrăjmaş nu poate fi mai fatal dezmoşteniţilor,
decât preju-decata că aceştia ar fi fiind inferiori
clasei ce stăpâneşte lumea.
(Buletinul
Ligii Femeilor, Iaşi, 1895)
Jurnale,
lucrări, asociaţii. Principalele mijloace de coagulare
şi transmitere a acestor idei, înflorite pe fertilul teren
al inegalităţilor sociale între cele două sexe,
au fost mai întâi jurnalele. Primele scrieri pentru drepturile
femeilor au aparţinut bărbaţilor, cum era şi
firesc datorită poziţiei lor sociale şi educaţiei
primite. Curierul de ambe sexe al lui Ion Heliade Rădulescu
(1837) a fost un prim jurnal în aceste sens, în care Rădulescu
scria “bărbaţi, nu vă plângeţi de femeile
voastre, că pricina nu este într-însele, ci în cei ce le-au
crescut…”. George Bariţiu, de asemenea, se pronunţa
în favoarea unei educaţii egalitare în Gazeta de Transilvania
(1853). Treptat, o serie de jurnale au fost favorabile publicării
de astfel de articole (de pildă scrierile Constanţei
Dunca din Amicul Familiei (1863) sau cele ale Sofiei Nădejde
din Contemporanul începând cu primele numere 1881/1882).
O serie de reviste şi jurnale au fost editate de femei în
epocă: Femeia Română întemeiată de Maria
Flechtenmacher (1878–1888), caracterizată drept jurnal
“social, literar şi casnic” sau, în altă
parte “foaie socială, beletristică, economică
şi enciclopedică”. Alături de Maria Flechtenmacher
au mai scris în Femeia Română: Paul Scorţeanu,
Sofia Nădejde, Cornelia Emilian ş.a.; au fost publicate
documente ale organizaţiilor sau iniţiativelor internaţionale
ale femeilor. Familia, Munca (1889), Rândunica
(1893), Lumea nouă (din 1894), Buletinul Ligii
Femeilor (începând din 1895) sunt alte reviste unde s-au vehiculat
idei feministe, de apărarea drepturilor femeilor sau în care
s-au formulat idei revoluţionare în epocă privind relaţiile
dintre sexe. În 1896 este înfiinţată revista Dochia
editată de Adela Xenopol, “menită să apere,
să susţină şi să cerceteze drepturile
femeii”. Unul dintre reprezentanţii sexului frumos
şi puternic care a publicat în Dochia, alături de Adela
Xenopol şi alte reprezentante ale sexului frumos şi
inteligent, a fost Valeriu Hulubei. Românca, Unirea
Femeilor Române (1908), Viitorul româncelor (1912),
Drepturile femeii (întemeiată în 1912) sunt alte jurnale
în care au scris feministe precum Eleonora Stratilescu, Eugenia
Ianculescu de Reuss, Neli Cornea, Adela Xenopol etc.
Alături de jurnale au fost
publicate şi lucrări de sine stătătoare precum
cele ale Sofiei Chrisoscoleu (1863), Maria Buţureanu (1913),
Calypso Botez (1920), cu prezentări coerente de idei şi
o argumentaţie aferentă solidă. Aceste doamne au
fost, de asemenea, implicate politic în asociaţiile de femei
create pe parcursul perioadei la care ne referim. În noianul de
organizaţii de femei care s-au înfiinţat în această
perioadă, majoritatea lor fiind dedicate acţiunilor
de caritate faţă de copii, de educaţia fetelor,
de răniţi de război etc, se disting două organizaţii
declarat politice, ce aveau drept menire apărarea şi
promovarea drepturilor femeilor şi egalizarea juridică
a statutului celor două sexe: Liga Femeilor din România
(1894), prima organizaţie de femei din România declarat feministă
şi Asociaţia pentru emancipare civilă şi
politică a femeilor române, înfiinţată în iulie
1918, o adevărată unire de forţe a româncelor din
toate teritoriile viitoarei Românii Mari, cu ambiţii mari
de reformă nu doar a condiţiei femeilor ci reformă
socială în general.
Aceaste jurnale, lucrări
şi asociaţii, au reuşit crearea unui spirit de
frondă faţă de legislaţia înrobitoare a femeilor
(şi mai ales a femeilor căsătorite) dar şi
faţă de ideile subterane care întemeiau persistenţa
până în secolul XX a acelor legi umilitoare pentru condiţia
femeilor. Încercăm în continuare expunerea chiar a acestor
“idei axiomatice” ce au ghidat logica legislativă
în ce priveşte raporturile dintre cele două sexe. Constatăm
cu întristare că aceste axiome ale gândirii sexiste, discriminatorii,
s-au perpetuat în mare măsură şi până azi.
Cu atât mai mult este valabilă o cercetare a modului în care
au pus predecesoarele noastre problema.
Femeia nu este inferioară
bărbatului. Ideile vehiculate în Europa Occidentală
sunt preluate şi în spaţiul intelectual românesc uneori
profitabil pentru autohtoni, alteori nu (dacă ne gândim la
panseurile civile ale lui Napoleon). Într-o conferinţă
în cadrul Reuniunii Ligii Femeilor (Iaşi, 1898) Eliza
Popescu face distincţia între “feminins” care
văd pe femei slabe, inferioare bărbaţilor, neavând
altă menire decât bărbatul şi “feministes”[40] apărători ai cauzei
femeilor, ai drepturilor lor şi care considerau că femeile
îşi pot constitui o menire a lor dincolo de aceea a bărbatului
lor (denumiri la modă în Franţa). În cazul de faţă
suntem interesaţi de feministes – păsări
rare în peisajul carpato-danubiano-balcano-pontic.
Adela Xenopol afirma
în 1879 că femeia nu este inferioară bărbatului,
cum încearcă unii să acrediteze. În sfârşit femeile
române, credea ea, s-au deşteptat că sunt pe aceeaşi
treaptă morală cu bărbaţii; căci femeia
are aceeaşi capacitate şi e capabilă de aceeaşi
activitate cu bărbatul[41]. Dar câte femei credeau acest lucru şi
câte acţionau conform semnificaţiei ideii? Şi câte
femei nu cred acest lucru azi şi nu acţionează
conform ei?
Într-un articol briliant, Sofia
Nădejde pune din nou problema inferiorităţii/
superiorităţii femeilor/bărbaţilor. Ea scrie
despre o problemă la modă în epocă, aceea a Creierului
femeilor, făcând trimitere la un articol cu acelaşi
titlu publicat în Franţa în La Liberte[42]. Nădejde face mai întâi rezumatul articolului: femeia
e incapabilă de orice dezvoltare; oricât ar încerca să-şi
dezvolte inteligenţa ea nu va reuşi; ba chiar cu civilizaţiunea
ea “se tâmpeşte şi tinde către idiotism”.
Argumentul articolului se baza pe ideea că există o
directă proporţionalitate între greutatea creierului
unei fiinţe şi inteligenţa acesteia. Se constatase
că greutatea creierelor bărbaţilor era mai mare
decât greutatea creierelor femeilor, şi concluzia a fost
imediat trasă: femeile sunt inferioare bărbaţilor
fiind mai puţin inteligente întrucât creierul lor e mai uşor.
Argumentele Sofiei sunt extrem
de percutante:
·
Dacă inteligenţa e funcţia materiei cenuşii
atunci nu se poate trage nici o concluzie pe baza greutăţii
creierelor, căci ar trebui avută în vedere greutatea
materiei cenuşii.
·
Greutatea nu e cea mai potrivită măsură la urma
urmei: calitatea materiei cenuşii, numărul celulelor
şi a polilor acestora, şi ramificaţiile lor ar
trebui să fie măsura inteligenţei.
·
Dacă privim comparativ cavitatea creierelor oamenilor primitivi
(din timpuri străvechi) şi pe cea a creierelor omului
modern constatăm o scădere de capacitate şi de
volum, atât la bărbaţi cât şi la femei. Ceea ce
ar însemna fie că (a) şi bărbatul regresează
odată cu femeia, fie că (b) un volum mai mic indică
o evoluţie [caz în care volumul mai mic al creierului femeilor
ar înseamna că ele sunt mai evoluate – n.a.]. Nădejde
adaugă ideea că creierul e proporţional ca greutate
cu cantitatea musculară pe care creierul trebuie s-o comande.
·
Dacă e să judecăm inteligenţa după greutatea
creierului, atunci ar trebui să spunem că unele păsări
“Sai, Saimiri, Uistiti”, citează ea, care au
un creier mai greu raportat cu trupul, sunt mai inteligente ca
omul!
·
De asemenea, o serie de alienaţi mintali au fost găsiţi
cu creiere cântărind mai mult decât grautatea medie a creierelor
bărbaţilor. Sunt ei mai inteligenţi din această
cauză?
Sofia Nădejde a mai răspuns
şi d-lui Maiorescu în chestiunea greutăţii creierelor.
Domnul Titu Maiorescu susţinuse aceeaşi idee a proporţionalităţii
dintre greutatea creierelor – inteligenţă –
superioritate a sexelor. Şi dac-ar fi să conteze greutatea
creierului, de ce nu luăm în considerare raportul dintre
greutatea creierului şi greutatea corpului, zice Nădejde.
Dacă ar fi luat în considerare acest aspect, atunci femeile
ar avea mai mult creier/kilogram![43]
Problema
în epocă era nu cea a inteligenţei ci cea a ignoranţei
(sau în orice caz a ignoranţei relative la sex/gen) “Dacă
femeile sunt astăzi, nu neinteligente, ci ignorante, a cui
e vina?” se întreba retoric o doamnă din epocă.
Atât timp cât femeilor li se implantează prin diferite
mijloace ideea că ele sunt inferioare ele vor acţiona
ca şi cum ar fi inferioare – este una din idele care
s-a articulat în epocă. “În lupta pentru emancipare nici
un vrăjmaş nu poate fi mai fatal dezmoşteniţilor,
decât prejudecata că aceştia ar fi fiind inferiori clasei
ce stăpâneşte lumea”[44].
Li s-a spus femeilor că sunt inferioare bărbaţilor
şi ele au plecat capul, au devenit ascultătoare…
Atât timp cât ele însele acceptă această inferiorizare
publică, ele vor “fi” inferioare (pentru a o
parafraza pe o primă doamnă a Statelor Unite din secolul
XX, Eleanor Roosevelt).
Femeia
nu poartă pecetea inferiorităţii sale din naştere.
Ea apare ca inferioară datorită condiţiilor în
care trăieşte şi se dezvoltă. Pe de altă
parte, cum spunea Adela Xenopol: “fie un bărbat destul
de mărginit, el în virtutea sexului cu niţică protecţie
sau situaţie politică, va ajunge departe, pe când o
femeie, fie ea un geniu şi nu va dobândi decât profesoratul,
şi acela până la şcoli secundare”[45].
Această remarcă este extrem de binevenită ca preambul
al chestiunii referitoare la ingalităţi sociale.
Inegalităţi sociale.
Femeile învăţate din epocă cunoşteau scrierile
cele mai noi şi
mai înaintate din epocă. Lucrarea The Subjection of Women
(Subordonarea Femeilor) a lui J. S. Mill era cunoscută
în anumite medii intelectuale româneşti. Sofia Nădejde
se ralia ideii lui J. S. Mill: raportul femeii faţă
de bărbat este acela de la vasal la senior, doar că
(zice ea) “femeia este supusă la mai multă ascultare
decât vasalul”[46].
Şi asta datorită statutului ei consfinţit juridic
şi social. Femeia trebuie să urmeze pe bărbat
oriunde vrea acesta, inclusiv într-un loc contrar sănătăţii
ei. Ea nu poate intenta vreun proces fără consimţământul
bărbatului, nu poate aliena sau ipoteca proprietatea fără
consimţământul soţului, iar tatăl singur are
autoritate asupra copilului până la majorat. Apare clar că
femeile din clasa de mijloc o duceau mai rău din punctul
de vedere al statutului şi libertăţii lor decât
alte clase, nelegate de sistemul dotal.
Nu doar legile trebuiau schimbate,
ci mai ales mentalitatea oamenilor în ce le priveşte pe femei.
Educaţia reprezintă o piatră e încercare în acest
sens. Pentru Sofia Nădejde, argumentul că femeilor trebuie
să li se dea educaţie pentru a fi mame bune şi
întrucât altfel ar fi lipsite de simţul dreptăţii
este irelevant. “Şi cei vechi dădeau educaţie
înaltă unor robi care să le crească odraslele.”[47] Această mentalitate ne
aduce aminte de ideile lui Napoleon, pentru care femeia e o proprietate
şi trebuie tratată ca atare. Ea este bună ca mamă
doar şi de aceea ea trebuie educată ca să dea fii
destoinici patriei. Pentru Nădejde, trebuie să se dea
femeii instrucţie pentru că e om, pentru că e semenul
bărbatului şi nu pentru că e mamă de fii.
E numai o perioadă a vieţii în care femeia e mamă,
şi ar fi nedrept ca restul vieţii să şi-l
petreacă într-o “neştiinţă dobitocească”[48].
Una din chestiunile cele mai
dezbătute în epocă era aceea a copiilor naturali abandonaţi
sau care rămâneau la mamă şi aceea a căutării
paternităţii. Atât de pregnant era resimţită
această problemă încât o vom regăsi şi în
anumite platforme politice la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului XX. Legile impuneau femeii datoria
de a avea grijă de copil în timp ce tatăl natural nu
avea nici o îndatorire. “Pe femeia care-şi leapădă
copilul, legea o pedepseşte, iar pe tatăl denaturat
îl ocroteşte şi parcă în râs, îl numeşte tată
natural”[49].
Legea asuma în mod implicit că este de datoria absolută
a femeii să aibă grijă de copil; ba mai mult, că
este “vina” femei de a fi rămas gravidă,
ea fiind aceea care se poate abţine de la dorinţa sexuală
[se presupunea implicit – n.a.], în timp ce bărbatul
în mod absolut nu se poate abţine şi este privat de
orice vină atunci când femeia rămâne gravidă. “Este
logic, zice Nely Cornea, că femeia [considerată –
n.a.] inferioară să reziste tentaţiilor, pe când
bărbatul [considerat – n.a.] superior nu e constrâns
să practice virtutea?”[50]
Cel
mai frumos şi cuprinzător gând privind egalitatea socială
l-am regăsit în scrierile Eugeniei de Reuss Ianculescu: Egalitatea
socială vine de la sine atunci când femeia româncă,
care nu e inferioară celor din alte ţări, se va
hotărî să-şi arunce orientalismul care i-a ucis
nu numai independenţa voinţei, hotărârea energiei,
dar şi pe cea a judecăţii.[51]
7.
Activitatea politică pentru drepturi ale femeilor
În lupta pentru
existenţă locul pentru femeie este prea restrâns.
(Statutul Ligii
Femeilor din România, 1894)
Acele
femei emancipate care s-au încumetat în această luptă
pentru drepturi, nicidecum uşoară, au fost ajutate de
către o serie de bărbaţi emancipaţi ei înşişi,
deşi puţini la număr. Ei au contribuit din interiorul
sistemului politic dar şi din afara, prin forţa lor
de persuasiune şi cei mai mulţi prin faptul că
s-au lăsat persuadaţi.
Revendicări.
“Femeia din popor n-are conştiinţă de valoarea
sa de om” scrie într-un document al Ligii Femeilor din România
(1894). Şi totuşi, femeile din elita românească
şi transilvană erau la curent cu evenimentele internaţionale,
cu discutarea lor în presa feminină. Iată, de pildă,
Congresul Internaţional al Femeilor, desfăşurat
la Paris, iulie-august 1878 a fost relatat pe larg în revista
Femeia Română. Revendicările femeilor române
erau similare cu cele ale femeilor din lumea civilizată occidentală,
doar că multe din revendicările româncelor s-au realizat
mai târziu, sau mult mai târziu (ca în cazul dreptului de vot),
decât cele ale surorilor lor.
Liga
Femeilor din România a fost prima organizaţie de
femei din România declarat feministă, care afirma în Statutele
sale că “în lupta pentru existenţă locul
pentru femeie este prea restrâns”. Liga a fost înfiinţată,
printre altele, pentru că:
§ femeii nu i se dă
gratuit instrucţiune îndestulătoare ca şi bărbatului,
“statul nu-i dă liceu şi ea e silită să
se instruiască pe spezele ei, pentru a putea urma la Universitate”[52];
§ femeia chiar dacă
termină Universitatea şi obţine aceleaşi titluri
ca şi bărbatul, e pusă în imposibilitatea de a-şi
exercita meseria[53];
§ legea pune pe femeia
măritată ”în rândul minorilor şi al interdicţiilor”;
§ legea nu ţine
cont de munca femeii acasă şi în caz de divorţ
sau deces al bărbatului, femeia rămâne pieritoare de
foame dacă nu are copil din acea căsătorie;
§ munca manuală
e considerată o înjosire (adică inclusiv munca desfăşurată
acasă de către soţii).
Corespunzător,
scopul Ligii era de a:
§
scoate femeile din rândul minorilor şi al interdicţiilor;
§
pune pe femeie în societate la nivelul ce i se cuvine;
§
le ajuta să-şi câştige “neatârnarea economică”;
§
înlesni îmbunătăţirea stării lor culturale;
§
oferi un câmp mai deschis pentru activitatea femeilor întru asigurarea
existenţei lor[54]
Şi
mai articulate regăsim o serie de revendicări în set
lărgit şi concret în formularea Eugeniei Ianculescu
de Reuss din 1912.
Drepturi
cerute de femei în 1912:
1. Modificarea
codului civil … mai ales în ce priveşte condiţia
juridică a femeii
2. Îndepărtarea
incapacităţii civile a femeii
3. Relativ la
copii, drepturile mamei egale cu ale tatălui
4. Căutarea
paternităţii
5. Extinderea
drepturilor femeilor relativ la tutelă şi dreptul
de face parte din consiliul de familie
6. Suspendarea
prostituţiei legale
7. Independenţa
economică a femeii măritate
8. Aplicarea
principiului “la muncă egală salariu egal”
9. Admiterea
femeilor în profesiunile liberale de avocat, notar etc.
10. Admiterea
femeilor comersante la camerele şi tribunalele de comerţ
11. Admiterea
femeilor în învăţământul universitar superior,
în funcţia de directoare
12. de spitale
13. Admiterea
femeilor în corporaţii, societăţi de administraţie,
binefacere, caritate şi asistenţă publică[55]
|
Eugenia
de Reuss Ianculescu adaugă ulterior la cele 12 puncte de
revendicări o a 13-a: evaluarea în bani a lucrului soţiei
în gospodărie! Iar Neli Cornea adaugă şi o a 14-a:
drepturile politice.
Încă
din 1894, Moţiunea celui de-al doilea Congres al Partidului
Social-Democrat al Muncitorilor din România votată în unanimitate
conţinea următoarele:
Congresul
[…] având în vedere că femeii general vorbind, îi sunt închise
toate mijlocele de a-şi manifesta voinţa şi de
a trăi în mod cinstit, […], declară că va lupta
pentru:
1.
absoluta egalitate între bărbat şi femeie în ceea ce
priveşte exercitarea tuturor profesiunilor fie liberale,
fie manuale, precum şi în privinţa instrucţiunii;
2.
egalitatea drepturilor politice şi civile dintre femeie şi
bărbat;
3.
principiul “La muncă egală, salariu egal”;
4.
alcătuirea de legi protectoare a muncii femeii în ateliere
şi fabrici.[56]
O
situaţie specială au avut-o femeile din Transilvania,
în măsura în care primordiala lor revendicare era să
poată comunica şi acţiona împreună cu surorile
lor din România. Ele au intrat astfel în conflict cu autorităţile
maghiare. Demersurile Reuniunii femeilor române din Braşov
de a avea membri din afara Transilvaniei (din România) au fost
dezavuate de ministerul de interne maghiar, care le controla foarte
strict activitatea[57].
Mijloace
de afirmare a drepturilor. Printre mijloacele utilizate de
românce pentru satisfacerea revendicărilor lor se găsesc:
publicarea în jurnale a petiţiilor şi listelor de revendicări,
petiţionarea către Camera Deputaţilor şi Senat,
întruniri publice, conferinţe publice ş.a.m.d. Iată
un exemplu: Liga Femeilor din România a trimis o petiţie
Adunării Deputaţilor cerând ca femeile măritate
să iasă din statutul de minore şi să li se
recunoască dreptul de a administra averea singure –
fapt consemnat în documentele Camerei Deputaţilor din anii
1895/1896[58]. Acţiunea intervine la
mai bine de 10 ani de când în Anglia femeile obţinuseră
acest drept după îndelungate lupte şi dispute.
Dar
cel mai controversat punct de pe agenda organizaţiilor de
femei era cel referitor la dreptul de vot al femeilor. Nu e nimic
nou sub soare, întrucât în alte ţări s-au creat organizaţii
antisufragiste şi sufragetele au fost nevoite să recurgă
la acţiuni-şoc pentru a atrage atenţia asupra problemei
lipsei de drepturi politice a femeilor. S-au făcut chiar
şi manuale anti-sufragiu. Participarea politică a femeilor
în vederea afirmării drepturilor lor s-a înteţit în
perioada din preajma izbucnirii primului război mondial.
Petiţionarea succesivă a Camerei Deputaţilor a
fost modalitatea principală aleasă de femeile române.
O astfel de petiţie a femeilor din Iaşi pentru dreptul
de vot[59] a fost înaintată în 1914
prin Adela Xenopol. O nouă petiţie a unui mare
număr de femei române din clasa înstărită şi
educată a societăţii l-a însărcinat pe domnul
senator D. P. Bujor pentru a pune problema în Senat în
numele lor. Domnul senator perora:
Rolul pe care femeia română
îl îndeplineşte în aceste timpuri legitimează cererea
de drepturi civile şi politice depline” [din textul
petiţiei – n.a.] … “Se zice că femeia
guvernează. Ei bine, dacă e aşa atunci de ce să
nu i se recunoască aceasta şi în mod legal?[60]
Asociaţia
pentru emancipare civilă şi politică a femeilor
române[61], înfiinţată în iulie 1918, cu membre
fondatoare din toate teritoriile româneşti, a înaintat memorii
succesive Parlamentului. Anterior înfiinţării sale oficiale,
Asociaţia a organizase întruniri publice pentru drepturi
civile şi politice la Iaşi în vara anului 1917, apoi
din nou în 1918. Între 1919–1920 secţiunea din Bucureşti
a Asociaţiei a organizat un ciclu de conferinţe
publice la Ateneul Român, în cadrul căruia au vorbit şi
personalităţi masculine ale vieţii publice româneşti
ca: Nicolae Iorga, Vasile Goldiş, I. G. Duca şi alţii.
Drepturi
politice. Eliza Popescu spunea, în cadrul unei Conferinţe
citite la Reuniunea Ligii Femeilor din Iaşi (1898)
că femeile au nevoie de dreptul de vot pentru a îndrepta
deficienţele legale care le nedreptăţesc. Eliza
Popescu este prima militantă la care întâlnim exprimată
răspicat importanţa dreptului de vot pentru femei.
[…]
În diferite părţi ale lumii civilizate femeile au drepturi
– asupra averii, ba în America şi drept de vot [în anumite
state, şi limitat încă, dar aveau – n.a.] Şi numai
la noi, în România, ideea de emancipare, dorinţa de egalitate
a drepturilor politice cu a bărbaţilor, e privită
ca o uşurătate, o vanitate, o răscoală trecătoare
şi neîntemeiată, făcută cu intenţia de
a te impune, a te distruge, a-ţi face vază […][62]
Şi
Eleonora Stratilescu considera că revendicările femeilor
nu pot fi soluţionate fără drepturi politice ale
femeilor. Adela Xenopol a cerut, prin intermediul publicaţiei
Viitorul Româncelor, să se acorde dreptul de a vota
“deocamdată tuturor femeilor care se bucură de
aceleaşi funcţii şi deci drepturi ca şi bărbaţilor.
Celelalte vor intra pe rând după dreptul câştigat”[63].
Societatea
Drepturile femeii, înfiinţată în 1911, cu sediul
la Bucureşti, deschisă pentru a deveni membri către
femei, bărbaţi, şi persoane din străinătate,
includea în scopul societăţii obţinerea de drepturi
politice (punctul (m) din paragraful “Scopurile societăţii”
stipulează “Egalizarea femeii cu bărbatul pe teren
politic”[64]).
Societatea s-a afiliat la Alianţa internaţională
feministă (Women suffrage).
În
Parlament, deputatul Lascăr Costin contrazicea opiniile
deputatului Furculescu care spunea “nu dau femeilor dreptul
să se amestece în alegerile comunale unde se discută
interesele noastre”. Lascăr Costin considera încă
din 1878 că dacă:
în
timpul Românilor femeia era considerată ca res, lucru,
astăzi că suntem intraţi într-o eră nouă,
femeia nu mai este considerată ca lucru, ci ca parte integrantă
a omului. […] D-lor, să nu fim egoişti, să
nu lăsăm toată viaţa politică numai pentru
noi, să deschidem femeii această cale cel puţin
la alegerile comunale.[65]
E
vorba aici de dreptul femeii divorţate sau văduve care
ar avea “interese comunale”, fiind mame şi reprezentând
defunctul în administrarea averii. Domnul deputat Furculescu afişase
temerea, ca de altfel şi alţi mulţi deputaţi,
că dacă femeile (singure, divorţate, văduve)
ar obţine dreptul de vot la nivel comunal, ele ar divorţa.
Halal încredere în soaţe şi sentimentele lor faţă
de soţi. Sau poate ştia domnul deputat Furculescu ce
zice având în vederea modul în care era reglementată căsătoria
la români în acea vreme!
Un
gest politic deosebit aparţine MS Regina Maria. Majestatea
Sa a acordat, la 18 iulie 1919, o audienţă delegatelor
Asociaţiei pentru emancipare civilă şi politică.
În cadrul acestei audienţe MS Regina Maria a declarat că
“este părtaşă a dreptului de vot pentru
femei şi a îmbrăţişat cu căldură
mişcarea femeilor din România pentru emancipare.”[66]
În
loc de concluzii
Este
sesizabilă o anumită reticenţă a femeilor,
chiar temere a lor de a nu fi socotite necuviincioase, nesupuse,
cum “nu se cuvine”, “ne-la-locul lor”.
Teama de a nu fi înţelese greşit indică teroarea
mentalităţilor în care trăiau, anatema pusă
de societate asupra încercărilor de afirmare politică
a femeilor, suspiciunea şi agresivitatea de care erau înconjurate
aceste femei. Iată ce scrie Maria C. Buţureanu, o femeie
foarte tenace:
repetăm
de teama de a nu fi rău înţeleşi – că
sufragiul femeiesc nu e scopul final al feminismului; ci numai
un mijloc şi numai începutul datoriilor multiple ce-l va
atrage după el […] În orice caz domnia clandestină
a papucului şi a fustei nu mai este de tolerat; domnia pe
faţă a dreptăţii trebuie să le ia locul.[67]
Se
poate considera această reticenţă, autocenzură,
reţinere în a exprima public cerinţe şi revendicări,
în a se afirma ca o voce puternică în viaţa politică,
ca o reflectare a statutului femeilor în societatea românească
– cvasiprizonieră a spaţiului privat, pionieră
în spaţiul public. Am putea specula, fără o marjă
mare de eroare, că scrierile din epocă la care ne-am
referit sunt foarte mult o reflectare a statutului femeii privilegiate
economic, care trăieşte preponderent în mediul urban
sau cu legături puternice în protipendada vremii. Desigur,
rămâne mult de cercetat în ce priveşte condiţia
femeilor de la ţară sărace, a femeilor rrome, a
grupurilor marignale de femei – din perioada de care ne-am
ocupat.
În
ce priveşte epoca pe care o trăim noi, scrierile şi
reflecţiile privind condiţia femeilor se referă
şi ele cu preponderenţă la grupuri relativ privilegiate
de femei. Lipsesc studii referitoare la femeile de vârsta a treia
de la ţară – cu o contribuţie semnificativă
la veniturile realizate în mediul rural, referitoare la lucrătorii
familiali neremuneraţi (în proporţie de peste 70% femei[68]), referitoare la calitatea vieţii femeilor
ce practică prostituţia în România sau cele referitoare
la trăirile legate de vieţuirea în “subteran”
a femeilor lesbiene şi bisexuale din România. În ce priveşte
vocea politică a acestor grupuri, ea va rămâne ascunsă
atât timp cât problemele cu care se confruntă ele nu vor
fi văzute cu aceeaşi ochelari ca şi problemele
altor minorităţi care trăiesc în România (etnice
mai ales). Se consideră în mod eronat că doar maghiarii
şi rromii sunt grupuri discriminate şi cu probleme derivate
din statutul de minoritari. Fenomenul discriminării bazate
pe sexul cetăţenilor români rămâne, din păcate,
încă obscur în ochii politicului. Unii îl întrevăd,
alţii îl ignoră şi mulţi îl neagă pur
şi simplu. Pentru istorici e simplu: Istoria se repetă.
Ce vor face însă activiştii şi politicienii sensibili
la discriminarea bazată pe sex? Rămâne un capitol deschis
…