*
Vom
începe cu I. L. Carra,[1] un autor francez care ne oferă
o imagine a femeilor din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea,
cănd sunt primele începuturi ale procesului de occidentalizare
a Principatelor. Dincolo de imagine, reiese foarte explicit la el
statutul social net inferior pe care îl aveau femeile.
Iată
ce scrie Cara, întâi despre înfăţişare:
,,Femeile
moldovene şi române sunt în general destul de frumoase. Ele au
pelea albă însă pieliţa cam palidă. Printre ele
se găsesc prea puţine blonde, dar o mare mulţime de
brunete deschise, cu ochiul negru şi strălucios. Sexul frumos
al acestor părţi are prea multă plăcere la amor.”
Vorbeşte
apoi de îmbrăcămintea femeilor arătând că poartă
o rochie lungă care se lipeşte de trup ,,astfel încât această
frumoasă parte să apară ochiului curios al privitorului
în toate rotunzimile sale.” Deasupra rochiei poartă o scurteică.
Mai observă că ,,femeile şi fetele fac deosebite împletituri
din părul lor pe care câte odată le lasă să atârne,
sau pe care le leagă într-o basma împrejurul capului în forma
unei căsci; ele adaugă la această găteală
fulii de diamant sau alte pietre. Ţărăncile se mulţumesc
a-şi împleti părul împrejurul capului în lipsă de coroană”.
[2]
Face
apoi aprecieri asupra condiţiei lor în societate:
,,Roabe
ale părinţilor, ale bărbaţilor lor şi ale
amanţilor lor, femeile moldovene şi române nu cunosc alte
legi, alte voinţi mai mari decât ale bărbaţilor. Deşi
slobode ele nu ies decât rareori şi niciodată singure; trândăvia
şi neştiinţa adâncă în care trăiesc sunt
într-adevăr pricinile credinţei şi supunerii lor. Bărbatul
vorbeşte şi femeia, tremurând, vine de-i sărută
mâna şi-i cere iertăciune”.[3]
Avem
notată şi starea educaţiei femeilor ca şi concepţia
în această privinţă. Carra pomeneşte de incultura
femeilor scriind că ,,nu crez că vreo femeie, chiar şi
principesele domnitoare să ştie a citi şi a scrie astăzi
în Moldova şi România; grecii pretind că femeile nu trebuie
să ştie nimic decât ceea ce bărbaţii vor să
le înveţe”.[4]
Prima
femeie care a scris despre românce a fost o englezoaică din înalta
aristocraţie. În 1786, cu ocazia unei călătorii făcute
la Constantinopol, lady Elisabeth Craven îşi scrie impresiile
de călătorie.[5] În capitala otomană ea a asistat la ceremonialul
de investire a domnitorului Nicolae Mavrogheni, a cărui Curte
a vizitat-o apoi la Bucureşti. A cunoscut-o astfel pe soţia
domnitorului, Doamna Mărioara şi ne povesteşte:
,,Principesa
era aşezată turceşte, având lângă dânsa pe trei
fiice ale ei, care erau în vârstă aproximativ de nouă, zece
şi unsprezece ani. Principesa are treizeci de ani; este o femeie
foarte frumoasă care seamănă destul de bine cu ducesa
de Gordon, trăsăturile şi înfăţişarea
ei au totuşi mai multă blândeţe. Pielea mi-a părut
mai albă şi părul ei mai blond. Cam grăsulie,
este în a şasea lună din a opta ei sarcină. Mă
luă de mână şi mă aşeză lângă ea.”
Din
relatarea frumoasei englezoaice nu putem să deducem foarte multe.
Doar că occidentalismul acestor fanarioţi era undeva la
început de drum, deocamdată încă o imitaţie superficială.
Căci dacă masa la curte se servea după moda occidentală,
în schimb femeile nu erau acceptate de regulă în societatea bărbaţilor,
ci erau în continuare izolate după vechea tradiţie grecească.
Aşa încât Doamna şi femeile din compania ei ocupau o parte
anume a palatului domnesc, parte în care lady Craven a fost invitată
şi pe care o numeşte în scrierea sa ,,harem”. Ceea ce, desigur,
nu era. Este evident că autoarea notează fiind încă
sub influenţa proaspetei vizite la Constantinopol şi de
aceea extinde termenul folosindu-l impropriu. Dar este la fel de
adevărat că ceva a existat, totuşi, ca să-i împingă
cuvântul în vârful peniţei: faptul că la rândul lor bărbaţii
nu intrau în aceste spaţii rezervate femeilor. A fost o favoare
cu totul excepţională faptul că lady Craven a vizitat-o
acolo pe Doamna Mărioara păstrându-şi lângă sine
,,însoţitorul” (adică amantul – n.n.).
Se
vede însă că acest obicei grecesc a caracterizat Curtea
domnească încă multă vreme şi a făcut întotdeauna
aceeaşi impresie asupra călătorilor occidentali. Căci
tot ,,harem” numeşte această parte a Curţii şi
o altă vizitatoare. Este vorba de Cristina Reinhard, o franţuzoaică
de această dată, soţia consulului acreditat de Paris
în capitala Moldovei.
Am
depăşit pragul secolului, ne aflăm acum în 1806, dar
nimic nu pare să se fi schimbat. Ba chiar impresiile acestei
doamne – prezente nu într-o carte publicată, ci în scrisori către
mama sa, deci izvor documentar mai intim şi mai sincer – sunt
de-a dreptul acre şi rele. Dacă lady Craven, femeie foarte
frumoasă ea însăşi, găsise generozitatea să
aprecieze unele lucruri la doamnele întâlnite (albeaţea pielii
româncelor, o anume pieptănătură a fiicei banului Dudescu,
sau frumuseţea blândă a Doamnei), în schimb, madame Reinhard
descrie vestimentaţia fără nici o simpatie, găseşte
că ,,tinereţea şi frumuseţea se ofilesc repede
în această ţară, iar femeile bătrâne sunt cu totul
respingătoare”. Nu-i plac nici locurile de plimbare ale protipendadei
şi nici Curtea domnească a lui Constantin Ipsilanti, şi
nu evidenţiază decât aspecte sărăcăcioase
şi neplăcute Este invitată în ,,harem” (!), adică
la Doamnă, unde vede doar culoare înguste, murdare, oglinzi ordinare
şi femei prost îmbrăcate. Nu-i plac nici obiceiurile orientale
- faptul că Doamna o pofteşte să stea turceşte
pe divanul ei – chiar dacă aceasta era un favor şi o consideraţie.
Totul e aşa de rău încât aproape că ne surprinde când
într-un târziu ne spune că principesa trebuie să fi fost
foarte frumoasă.
Dar
însemnările călătorilor sunt întotdeauna foarte subiective,
iar Cristina Reinhard îndreptăţeşte cu totul această
afirmaţie. Observaţiile acestea erau făcute la Bucureşti,
unde a stat puţin, doar în trecere spre Iaşi, ţinta
finală a călătoriei. Şederea mai îndelungată
din capitala Moldovei face ca lucrurile să-i apară aici
într-o lumină cu mult mai bună. Întâi locurile de plimbare
care îi trezesc alte impresii: Copoul are ,,un loc de întâlnire plăcut
lângă un izvor”. Aici întâlneşte femei care ,,i-au părut
foarte plăcute”.
Cea
mai celebră autoare rămâne fără îndoială
Dora d’Istria.[6] Cu ocazia unei vizite în Transilvania consemnate
în Les femmes en Orient, autoarea face numeroase aprecieri
cu privire la situaţia femeii române din Transilvania. Admiraţia
ei faţă de frumuseţea spirituală şi fizică
a româncelor este evidentă. ,,Superioare bărbaţilor
prin hărnicia şi veselia lor, ele sunt regine în căminul
domestic, în acest Orient unde chiar creştinii sunt dispuşi
a considera soţia lor ca pe o servitoare. Nimic din poziţiunea
lor nu este de fire a le umili. Serviciile ce fac le atrag respectul.
De multe ori am văzut pe occidentali privind mariajul ca un târg
foarte împovărător. Ţăranii români nu sunt de
părerea aceasta. Ei se însoară de îndată ce pot, siguri
fiind a găsi ajutorul ce Eternul în bunătatea sa a voit
să dea omului. De câte ori nu m-a prins mirarea de ardoarea neobosită
a româncelor, pe care le vedeam semănând, torcând, ţesând,
brodând şi încălecând cu semeţia unor adevărate
amazoane!… „lucrează cu ardoare la modestul lor trusou. În aceste
colibe sărace, o ţărancă dacă aduce în menaj
şase cămaşi cusute şi un tron de o jumătate
de metru de lung (în colibele române aceste tronuri aşezate pe
lângă perete şi acoperite cu velniţe scurte, ţin
loc de bănci, de scrinuri şi de dulapuri) este considerată
ca o partidă bună”.[7]
,,Româncele,
ca toate femeile latine, au un simţământ înnăscut de
eleganţă şi se îmbracă, în genere, cu o cochetărie
ingenioasă. În Transilvania fetele îşi împletesc părul
într-o coadă groasă care se termină cu o panglică
sau cu o monedă. Îşi pun în păr flori, monede sau pene
de păun şi câteodată pe frunte o diademă pe care
strălucesc mărgele şi hurmuzuri. Marama cu care se
împodobesc femeile măritate e în formă de turban, prin localităţile
de miazăzi a provinciei şi aiurea are forma unui văl.
Nimic nu prinde aşa de bine ca frumoasele lor cămăşi
ţesute şi catrinţa, împodobită cu vărgi viu
colorate. Româncele din multe sate poartă opinci în loc de ciubote
roşii sau galbene. La Vets, lângă un teritoriu ce posedă
saşii în nordul Transilvaniei, am fost viu impresionată
de contrastul ce prezintă costumul româncelor şi al săsoaicelor
a căror vestă este neagră, fustă neagră,
ciubotele negre, ca şi cum ele ar voi să facă să
răsară şi mai mult veşmintele latinelor prin această
îngrămădire de neguri asupra persoanei lor. Muntencele de
la Zlatna par să sfideze prin bogăţia îmbrăcăminţii
lor pe săsoaicele avare şi melancolice… Cât de bine le prinde
colanurile de mărgele, cămăşile cu mâneci lungi
şi largi, cu cusături roşii la mânecuţe, corsajuri
de piele, tăiat pe piept şi prins cu o cingătoare de
diverse culori, de care sunt aninate ambele fote vărgate!”
Ospitalitatea
lor. ,,Când treceam printr-un sat românesc, abia zisesem vorba apă
şi îndată ieşi o ţărancă să ne
dea cu gingăşia unei nimfe şi cu maiestatea unei regine.
Într-o zi, într-un cătun lângă Alba Iulia, am văzut
înaintea unei icoane a Panaghiei (Sfânta Fecioară) două
vase cu apă pregătite pentru călătorii însetaţi”.[8]
Însemnări
dintre cele mai interesante, dar nu lipsite de maliţie, a lăsat
Andrault, conte de Langeron.[9] Ambiţios, a încercat să
fie comandantul suprem al trupelor ruse care au ocupat Principatele.
Nereuşind, plin de năduf, şi-a vărsat veninul
în paginile de însemnări făcute cu această ocazie.
Această dispoziţie de fond este de avut în vedere atunci
când vom considera însemnările sale. S-a aflat de trei ori în
Ţările Române cu ocazia războaielor ruso-turce din
1790, 1806 şi 1828. A putut deci constata pe viu schimbarea moravurilor
din societatea românească.
Părerile
asupra clasei conducătoare din Principate sunt defavorabile,
dar nuanţate. Despre fanarioţi afirmă că nu există
rasă mai dezgustătoare ca aceasta. Femeile îi par însă
,,frumoase, iubitoare, plăcute”, însă ,,rău crescute
şi puţin învăţate. Cum un mic număr dintre
ele vorbesc franţuzeşte sau italieneşte, nu am putut
să judec însumi duhul şi farmecul conversaţiunei lor”.[10]
Face
observaţii asupra îmbrăcăminţii şi pieptănăturii
remarcând mulţimea de codiţe împodobite cu brilianturi.
Nu-l încântă prea mult vestimentaţia româncelor care ,,lasă
o deplină libertate a pântecului care iese mult în afară
într-un chip foarte urâcios”.[11]
Într-o
notă din 1824 sesizează deja schimbarea societăţii:
,,La 1806 găsirăm multe din aceste cucoane îmbrăcate
în costum oriental, casele lor fără mobilă şi
soţii lor foarte geloşi. Dar revoluţia întâmplată
întâiu la Iaşi, pe urmă la Bucureşti şi în provincii
fu atât de rapidă cât de deplină. După un an toate
cucoanele moldovence şi muntence adoptă costumul european.
Din toate părţile în amândouă capitalele negustori
de mode, cusătorese, croitori, şi prăvăliile din
Viena şi din Paris scăpară de toate vechiturile care
apăreau ca noutăţi la Iaşi unde erau plătite
foarte scump. În curând în toate casele se iviră mobile puţin
demodate aduse cu mare cheltuială de la Viena. Trăsurile,
de o modă foarte veche, fură înlocuite prin caleşce
şi trăsuri elegante, casele se umplură cu diferite
mutre străine, cu bucătari francezi, şi în saloane
şi buduaruri nu se mai vorbi decât franţuzeşte. Cucoanele
moldovence care aflând că în ţările civilizate o femeie
cu maniere alese trebue să aibă un amant, ele luară
doi amanţi ca să fie mai la modă”[12]
Într-o
altă notă din 1827 este frapat de europenizarea societăţii
pe care o ştia din alte dăţi, o europenizare care era
foarte rapidă (desigur şi fiindcă o observa în aspectele
ei exterioare). Observă deci ,,iuţile schimbări care
s’au operat în îmbrăcămintea şi în manierele acestor
cucoane şi chiar în educaţia lor. Le-a trebuit puţin
timp, şi-au dat puţină osteneală pentru a se supune
unei civilizaţiuni dorită de amorul lor propriu şi
chemată de spiritul lor natural şi de graţiile lor
întunecate şi ascunse sub tristele şi greoaiele îmbrăcăminţi
asiatice. Numai la farduri nu au vrut să renunţe niciodată.
Obrazul lor este boit cu toate culorile.”
Dacă
majoritatea însemnărilor sunt fireşte despre societatea
înaltă, Langeron notează fugitiv şi despre femeile
din popor. ,,o fustă scurtă, o cămaşă şi
o scurteică largă, alcătuiesc îmbrăcămintea
femeilor din popor, în general mai plăcute prin statura lor
decât prin figură. Marama albă deosebeşte femeile măritate
de fetele mari. Şi unele şi altele au părul negru şi
lucios ca acel al Caraibilor. Ele îl împletesc. O femee blondă
este o raritate printre ele.
Interesante
sunt însă şi însemnările unor ofiţeri mai tineri
şi lipsiţi de maliţie. Aşa este Louis-Victor-Léon
conte de Rochechouard născut în 1788. Era încă unul din
acei aristocraţi francezi de viţă aleasă pe care
Revoluţia şi Imperiul îi răzleţise prin serviciul
curţilor europene, mulţi dintre ei în Rusia. A intrat în
armata rusă ca sublocotenent, dar a ajuns aghiotant al ţarului
Alexandru I în vremea războaielor împotriva lui Napoleon. Spre
deosebire de Langeron, el se va întoarce în Franţa odată
cu Restauraţia, se însoară cu o fată de mare bancher
şi îşi va continua cariera militară în acea variantă
tristă şi meschină, ca de cioclu, pe care o aveau în
ofertă ultimii Bourboni. Aşa se face că îl regăsim
comandant al parăzii militare ocazionată de executarea mareşalului
Ney.
Dar,
pe de altă parte, memoriile sunt interesante, la fel ca anii
tinereţii. Şi ambele ne privesc îndeaproape, căci,
până la acest final plumburiu, ,,cele mai frumoase zile ale existenţei”
le-a petrecut într-o societate cosmopolită formată din mari
familii de boieri munteni aflaţi în refugiu. Societate la care
– sezonier, pe timp de vară – se adăugau numeroase mari
doamne poloneze ce evadau, spune el, păcălindu-şi soţii
cu prescripţii medicale şi veneau pentru tratament pe ţărmul
mării. Era ţărm de mare căci toată această
societate veselă se agrega la Odessa, oraş încă nou,
al cărui guvernator era Armand de Richelieu, alt francez în serviciul
Rusiei şi nimeni altul decât chiar vărul autorului.
Aşa
cum ştim deja din alte surse, rezultă şi de la Rochechouard
că în societatea înaltă românească bărbaţii
se manifestau mai conservator decât femeile care apar astfel ca elementul
mai vioi al schimbării. Poate şi fiindcă erau excluse
de la alte griji, mai presante, de la cele politice spre exemplu.
Căci înţelegem indirect de la contele francez că dincolo
de tabloul unei lumi vesele şi dornice de baluri şi recepţii
în care femeile excelează, mai există una, în care cei care
excelează sunt bărbaţii, lumea politicii. Dar aceasta
este o lume din culise. Tânăr şi atent doar la femei, pe
francez această politică balcanică nu-l interesează,
deşi are conştiinţa existenţei sale, lucru care
se vede din aprecierile şi confuziile sale (politica refugiaţilor
este doar ,,intrigării şi vicleşuguri”, sau afirmaţia
după care toate familiile mari din Muntenia ar fi doar de origine
grecească şi din neamurile ultimilor împăraţi
bizantini).
Contele
francez este în schimb mult mai în temă când vorbeşte despre
femei şi atmosfera societăţii vizibile. Iată ce
spune: ,,Noi (el şi ceilalţi ofiţeri – n.n.) nefiind
amestecaţi întru nimic în aceste intrigi, ne bucuram de societatea
unor femei încântătoare, seducătoare prin frumuseţea,
duhul şi educaţiunea lor; bărbaţii amabili şi
instruiţi, atacau toate subiectele de conversaţiune, toţi
vorbeau franceza cea mai pură şi cunoşteau fineţele
limbii noastre.”
Observaţia
aceasta este cu totul uimitoare. Decupată din context ea ar putea
să pară rostită despre oricare din acele saloane pariziene
care făceau încă celebritatea Franţei.[13]
Nici o diferenţă, iar franceza a devenit limba elitei româneşti
până la subtilităţi! Chiar dacă, lucru posibil,
avem de-a face aici cu o exageare pozitivă, Rochechouard ne atestă
rapidul şi uriaşul progres realizat de vârfurile elitei
în intervalul scurs de la campaniile lui Potemkin şi până
la 1806-1807.
Dar
în ce măsură, ne întrebăm, exilaţii din Odessa
erau caracteristici pentru
elita ieşeană?
Trei
săptămâni petrecute la Iaşi îl fac pe Rochechouard
să ne ofere o imagine şi despre aceasta. Există într-adevăr
diferenţe. Mai depărtată de ruşi decât la Odessa,
aflată sub o influenţă intermitentă a acestora,
boierimea ieşeană era înscrisă pe aceeaşi traiectorie,
dar cu câteva grade mai provincială. Lucru pe care francezul
îl semnalează doar în legătură cu bărbaţii.
El vorbeşte de înfăţişare şi vestimentaţie
(bărbi mari, calpace pe cap, papuci galbeni), dar şi de
remanenţele unor atitudini orientale (,,…ei mai aveau în atitudinea
lor gravitatea plictisitoare a Turcilor”). Libertatea pe care o acordau
soţiilor lor erau încă una scrâşnită şi nefirească,
de aceea uşor sesizabilă din exterior, iar francezul o consideră
,,în contra voinţei lor”. Ceea ce-i face să accepte libertatea
femeilor este doar dorinţa lor de ,,a-şi da aere de europeni
civilizaţi”.
Este
surprinsă aici o fază penibilă, din debutul aculturaţiei,
când toate stridenţele imitative sunt încă prezente şi
snobismul cel mai cras este afişat cu senine ifose.
Există
diferite costuri care însoţesc fenomenul, unul din ele fiind
şi o inevitabilă degradare morală. Vechile valori morale
nu mai au prestigiu, cele noi n-au ieşit la iveală, restricţiile
nu par să mai găsească temei şi totul se oglindeşte
în relaţiile dintre sexe care în înalta societate cunoaşte
libertinajul. Autorii naţionalişti ai deceniilor interbelice,
ca Vasile Panopol spre exemplu, se simt jenaţi să-l recunoască
şi mai mult sau mai puţin puţin nătâng, ei se
află în căutarea unor scuze pentru comportamentul româncelor
relatat de străini. Pentru ei comportamentul nu este istoric
determinat, ci o manifestare a unei anume personalităţi
generice şi atemporale care ar caracteriza etnia. Uneori, fără
să-şi amintască de oceanul ţărănesc
se simt jigniţi de curentele libertine care agită doar vârful
subţire al iceberg-ului boieresc.
În
locul unei explicaţii raţionale, ei preferă să
creadă că libertinajul acesta, de neevitat între o etică
şi alta, este ba exagerarea unui Tancoigne şi a altora asemenea,
ba ,,răutatea” lui Langeron ş.a.m.d. Atâta doar că,
independent unii de ceilalţi, aceşti autori se susţin
reciproc. Sunt cu toţii martorii procesului de schimbare a moravurilor
şi ai crizei morale, elemente pe care le surprind în diferite
faze. În vremea Ecaterinei a II-a, Carra încă vede o lume orientală
a femeilor ,,roabe” şi a bărbaţilor despoţi. Ele
sunt needucate şi ignorante, dar n-au conştiinţa situaţiei
lor şi îşi acceptă împăcate condiţia. Societatea
se bazează pe o relaţie între sexe profund inechitabilă,
dar care, în schimb, este stabilă şi nu cunoaşte criza.
Dar lucrurile merg repede. Încă nişte războaie ruso-turce
şi iată că Langeron şi Rochechouard – altă
fază – surprind criza în plină desfăşurare. Ca
să fie europeni, bărbaţii au abandonat acum controlul,
dar fiindcă o fac nenatural o fac şi excesiv. Satrapii de
ieri acordă brusc ,,o libertate ilimitată soţiilor
lor” ceea ce atrage acum un exces al femeilor ,,care nu se lipseau
a abuza de ea” (Rochechouard). Aşa că maliţiozitatea
lui Langeron când vorbeşte de cucoanele cu doi amanţi pare
mai de înţeles şi mai puţin răutăcioasă.
Iată o scenă oferită de Rochechouard ce pare a vrea
să-l completeze pe Langeron.
,,Doamna
Costaki de Balche, ne primi într’o zi, pe la orele douăsprezece,
culcată în patul ei sub pretext de migrenă: pe cap purta
o bonetă din cele mai cochete, era îmbrăcată cu o camisolă
brodată, împodobită cu dantele superbe, şi cu funde
de o culoare trandafirie din cele mai strălucitoare; un şal
de caşmir, de mare preţ, era aşternut pe pat, splendide
vase de porţelan, încărcate cu florile cele mai rare, împodobeau
toate colţurile încăperei, o lumină slabă, meşteşugit
dozată, întregea acest decor care ne amintea budoarele femeilor
elegante din patria noastră”. Într-adevăr, aşa este
şi nu după mulţi ani, în Franţa, Stendhal va construi
în Lucien Leuwern o scenă identică pe care şi-o
permite o mare aristocrată în căutare de amanţi.
Tancoigne,
consulul francez la Bucureşti, aduce mărturia unei crize
morale încă şi mai intense în timpul ocupaţiei turceşti
de după 1821. Criza morală pare să fi atins cote halucinante.
Stabilitatea socială e o amintire căci cu excepţia
voinţei arbitrare a ocupanţilor societatea este anomică,
ajunsă în pragul destrămării. Libertinajul a făcut
loc celui mai crunt dezmăţ şi desfrâu. Bărbaţii
nu mai apar stăpânii femeilor, ci victimele lor căci acum
femeile se dau ocupanţilor pentru a-şi plăti poliţele
şi a se răzbuna pe foştii bărbaţi-stăpâni.
Astfel
de relatări, şi mai ales ultimul aspect sunt greu de interpretat.
Ni se descriu manifestări extreme, unele aproape patologice,
fără a ni se oferi suficiente informaţii pentru a şti
cum să le prelucrăm. Cel mai sigur este că nici autorul
nu înţelegea fenomenul pe care îl relata. Ipoteza unei exagerări,
desigur involuntare, nu este exclusă fiindcă atenţia
unui observator detaşat este reţinută uşor de
elementul excepţional, spectacular, şocant sau patologic,
iar apoi întreaga imagine este deformată în conscinţă.
Poate.
Dar
cu certitudine nu putem afirma decât că vârfurile aristocratice
ale societăţii acuzau din plin pierderea reperelor morale
şi că pe acest fond ne putem imagina că fapte ca cele
relatate de Tancoigne puteau fi reale. Şi alte relatări
ne îndeamnă să acceptăm ca adevărate elementele
excepţionale ce ni se relatează dacă o facem cu precauţia
necesară şi nu generalizăm.
Aşa,
spre exemplu, în problema divorţului. Dacă întâlnim o relatare
despre o femeie care divorţează în mod repetat, lucrul poate
părea uşor neverosimil şi totuşi poate fi adevărat.
Ştim că divorţul începuse să nu mai fie un lucru
atât de rar ca altă dată, schimbarea moravurilor şi
libertinajul presupus de scene ca cea de mai sus îl aduceau în atenţia
oamenilor. Dar nu se obţinea fără oarecare greutate.
Încuviinţarea Mitropolitului era necesară căci Biserica
se simţea profund implicată şi nu dorea să creeze
exemple contagioase. (Totuşi, divorţul va fi permanent în
atenţia foarte multor călători cărora li se părea
prea frecvent.) Aşa a fost şi cazul acelei mari doamne care
i-a primit în “neglijé” pe Rochechouard şi tovarăşii
lui. Putem să-i urmărim povestea fiindcă a fost identificată
cu Elena Balş, soţia lui Constantin Balş şi fiica
domnitorului Constantin Handgerli. Cu un lcomportament ca cel relatat
de Rochechouard nu este de mirare că a ajuns la divorţ,
care în acest caz a fost mai uşor. Lucrul este, însă, explicabil
prin suprapunerea mai multor categorii de motive aşa cum reiese
din actul de pronunţare. Mai întâi faptul că ambii soţi
au cerut divorţul. Apoi sunt invocate un ,,fel de pricini întâmplate
de multă vreme” şi care s-au ,,înrădăcinat” între
soţi. Deşi actul nu este explicit, Rochechouard ne face
să înţelegem că natura acelor ,,pricini” este cel mai
probabil infidelitatea. De remarcat este însă că infidelitatea
conjugală, deşi este prima cauză a divorţului,
nu este cea decisivă. Ceea ce hotărăşte şi
grăbeşte lucrurile este faptul că ,,mai ales sunt opt
ani de zile de când s’au osăbit unul de altul.” Aspectele medicale
au şi ele importanţă căci aflăm pe deasupra
la toate acestea şi că ,,Luminarea Sa Domniţa Elenco
Hangeri” a declarat în scris că ,,nici sănătatea mea
iartă a mai trăi cu bărbat”. Dar ce uimeşte în
această declaraţie este altceva: faptul că ,,Domniţa
Elenco” făgăduieşte în scris – oare de ce? – că
nu se va mai căsători.
Divorţurile
în serie nu erau foarte rare. Aşa ceva se întâmplă – să
ne mirăm? – chiar cu Aristia Balş, nimeni alta decât fiica
divorţaţilor de mai sus. Nu ştim cât a progresat arta
neglijé-urilor în decurs de o generaţie, dar Aristia Balş
îşi întrece mama cu mult şi în aproximativ douăzeci
de ani reuşeşte trei căsătorii şi tot atâtea
divorţuri (primul în 1840, ultimul în 1858).
Exemplele
invocate aici ne arată că libertinajul producea astfel de
efecte în palierul cel mai înalt al societăţii, acolo unde
femeile se simţeau protejate şi răsfăţate
de rangul lor social (care uneori le plasa direct în cercurile familiilor
domnitoare). Aşa este şi cazul Elenei Sturdza, fiica marelui
logofăt Grigore Sturdza şi a domniţei Marioara Calimaki.
S-a născut în 1786 şi era în deplinătatea frumuseţii
sale când a frânt rău de tot inima unui tânăr aristocrat
francez, camarad de-al lui Rochechouard. Faptul i-a asigurat un loc
în memoriile acestuia şi în atenţia noastră.
Această
doamnă n-a reuşit decât două căsătorii şi
un oarecare număr de amanţi din care nu ne este cunoscut
decât colegul autorului, Theodorite de Crussol, un tânăr din
acea înaltă aristocraţie franceză risipită atunci
prin Europa. Acesta a ocupat intervalul dintre cele două căsătorii
cauzând probabil desfacerea celei dintâi şi, după plecarea
sa, încheiera celei de-a doua. Această femeie a fost nu doar
uşuratică, dar şi un personaj turbulent în societatea
vremii numele ei fiind rostit în intrigi şi procese. Dar toate
erau suportate şi acceptate în virtutea rangului înalt care a
făcut din ea sora unui domnitor (Mihalache Sturdza) şi mama
altuia (Grigore Alexandru Ghica).
Contele
de Lagarde, un alt aristocrat francez care a stat câteva luni la Bucureşti,
scrie[14] imediat după sfârşitul războiului, în 1812. El
sesizează două feluri de diferenţe uşor de observat
în aspectele vestimentare: în funcţie de vârstă şi
în funcţie de starea socială. Vestimentaţia boieroaicelor
mai în vârstă este mai tradiţională decât a boieroaicelor
mai tinere, diferenţele de generaţie indicând viteza tranziţiei.
Vestimentaţia primelor mai semăna încă cu cea a ,,cucoanelor
grecoaice din Constantinopol” (şi trebuie să-l credem căci
abia venea de acolo şi memoria îi era proaspătă), doar
că muntencele adăugau mai multe ,,giuvaericale”. Dar cele
tinere nu mai păstrează nici o urmă de asemănare
cu doamnele Fanarului, s-au detaşat definitiv. Semnalează
şi el ca şi ceilalţi că modele (şi modelele
exemplare) sunt preluate acum de la Paris şi Viena, iar cele
care fac aşa ,,rivalizează în privinţa gustului şi
cochetăriei cu femeile elegante din capitalele noastre”, adică
au recuperat toată distanţa.
Rezultă
însă foarte clar că această categorie este deosebit
de subţire. Deocamdată ea nu cuprinde decât aristocraţia
şi nici din aceasta decât o infimă peliculă, cea mai
înaltă. Numeroasa boierime de rangul trei are o inerţie
mai mare întrucât ea este o imitatoare a imitatorilor: în momentul
când o priveşte Lagarde nu s-a obişnuit să-şi
ia modelele de la generaţia tânără de rangul întâi,
ci continuă încă să prefere generaţia vârstnică,
de rangul întâi, în ochii ei mai prestigioasă. Fără
să-şi dea seama, Lagarde are o sclipire de virtuozitate
când ne lasă să înţelegem că femeile boierimii
de rangul trei sunt singurele care se mai îmbracă în stilul încărcat
de bijuterii al bătrânelor mari doamne.
Observaţiile
lui, altfel nu prea importante, aduc deci elemente care ne întăresc
în ideea noastră că situaţia femeii e foarte diferită
în funcţie de starea socială. Deşi rapidă, tranziţia
la occidentalism are timpii săi şi se descarcă în societatea
românească prin vârful ei ca printr-un paratrăsnet. Intuim
că la baza societăţii femeile sunt cu totul altceva
decât la vârf, dar de obicei nu răzbat informaţii. Lagarde
este unul din puţinii care ne arată ceva atunci când apreciază,
el, un aristocrat: ,,Cu cât femeile boerilor sunt leneşe şi
trândave, pe atât femeile din popor sunt harnice şi muncitoare”.[15]
Ne spune
astfel că vârful şi baza societăţii sunt în raporturi
invers proporţionale şi se depărtează una de cealaltă.
Ascultându-l, ne imaginăm o societate în care elitele se înstrăinează
pe zi ce trece. Şi am putea foarte bine să ne închipuim
că nu poate fi vorba de o criză morală decât la nivelul
acestor înstrăinaţi, nu mai mult decât o suprafaţă
socială peliculară.
Din
aceiaşi ani ca Lagarde – primii de după războiul încheiat
în 1812 – datează şi însemnările lui François Recordon
care merită consideraţie. Era un elveţian cu studii
de literatură şi filozofie, ceea ce-l recomandă, dar
mai ales ne atrage faptul că a fost mulţi ani (1812–1818)
preceptorul copiilor lui Vodă Caragea astfel că realitatea
societăţii româneşti îi este mai bine cunoscută
decât altora şi îndeosebi decât lui Lagarde care trece meteoric.[16] Totuşi perioada ne îndeamnă să-i cuprindem în
aceeaşi secţiune, iar informaţiile lor se completează.
Revenind
la problema bazelor societăţii, Recordon are şi el
cuvinte frumoase faţă de ţărănci. Pe lângă
vestimentaţie (pe cap tulpan, la gât salbă de bănuţi)
care le evidenţiază, zice el, ,,gingăşia trăsăturilor”,
ceea ce le caracterizează mai cu seamă este ,,iubirea faţă
de soţii lor”, ,,duioasele îngrijiri date din belşug copiilor”,
,,hărnicia şi destoinicia pe care o desfăşoară
în gospodăria lor”. Toate acestea, spune elveţianul, le
face să se distingă mai mult ,,decât prin găteală
şi aparenţă” (care dealtfel ne-a spus că nu lipsea).
Observaţia ni se pare cât se poate de potrivită cu un elveţian
din prima parte a secolului XIX, o vreme când elveţienii erau
încă săraci şi colindau Europa pentru rostuire. Totul
făcea din ei cei mai potriviţi oameni atunci când vorbeau
despre hărnicie (observată şi de Lagarde), destoinicie
şi spirit gospodăresc.
El mai
adaugă că îşi ţes singure stofele, că-şi
ţin casa într-o curăţenie perfectă, iar în final
revine pentru a spune că în ciuda atâtor treburi ele par totdeauna
îmbrăcate în haine de sărbătoare.
Pe
scurt, un portret atât de frumos încât dacă n-am şti că
elveţienii sunt oameni pragmatici şi cântăriţi,
aproape că l-am bănui pe Recordon de idilism semănătorist.
Căci aici ne trimite cu gândul la o astfel de descriere: o societate
rurală arhaică, necoruptă şi nealterată,
bazată pe o gospodărie în mijlocul cărei domneşte
o femeie frumoasă, bună soţie şi mamă care
face să se articuleze toate componentele acelui univers.
Aculturaţia
n-a ajuns până aici, contactul dintre culturi se realizează
undeva sus în straturile superioare unde există budoaruri, neglijé-uri,
amanţi şi divorţuri seriate. În acest stadiu societatea
românească pare să fie spartă în două lumi distincte.
Există
ceva ca punte între aceste lumi extreme? Sau avem o societate frântă?
În limitele temei şi mărturiilor călătorilor străini
nu se poate da un răspuns. Abia cu acest elveţian apare
pentru prima dată o referire clară la femeile oraşului
şi trebuie să acceptăm că nu este suficient.
Orăşencele
sunt şi ele frumoase (,,nostime” este termenul pentru orăşence)
şi dovedesc aceeaşi cochetărie vestimentară ce
pare a fi o trăsătură generală şi mereu observată
a femeilor române de orice fel. Poartă rochii albe, îşi
împodobesc părul foarte elegant cu flori şi cu un soi de
batistă colorată de mare efect. Sunt şi ele destul
de deosebite între ele prin avere, iar cele care-şi pot permite
afişează cu mare plăcere bijuterii. De altfel atâtea
câte sunt, orăşencele afişează pe ansamblu ,,un
lux destul de mare” ceea ce înseamnă că în aceşti ani
populaţia pauperă a oraşelor nu este încă numeroasă,
iar femeia mizeră a mahalalelor nu este încă o imagine evidenţiată
tipologic. Descrierea rămâne sumară.
Problema
cu acest elveţian este că el vede totul în culori frumoase,
chiar şi marile aristocrate, ,,cucoanele mari”. Le laudă
arătând că ,,se îmbracă cu gust” şi înşiră
apoi o serie de drăgălaşe elemente de podoabă
semnalând totodată aceeaşi pasiune pentru bijuterii pe care
o consemnează toată lumea. Lucruri prea scandaloase Recordon
nu pomeneşte. De ce nu o face de vreme ce avea la curte o bună
poziţie de observaţie? Dat fiind că nu poate fi întâmplător,
cel mai probabil este că era o precauţie în mediul acela.
Lasă totuşi să răzbată că ,,sunt caracterizate
mai ales prin vanitate, uşurinţă şi principiile
lor libere”. Or, ,,uşurinţa” şi ,,principiile libere”
alcătuiesc o combinaţie din care rezultă libertinajul,
ceea ce înseamnă că Recordon ne spune cam acelaşi lucru
ca şi ceilalţi.
Dar
dacă coroborăm cele ce ne-au spus aceşti autori reiese
o imagine mai realistă. Aşa zisa libertate pe care soţii
din înalta societate păreau că o lasă soţiilor
lor era în realitate doar o faţadă. Rochechouard ni-i arătase
exagerând strident. Femeile, ne arată Langeron şi Rochechouard,
exagerează la rândul lor libertinajul. Oare de ce? Unele elemente
ne fac să ne întrebăm dacă nu există ceva compensativ
în exagerarea lor. Marile cucoane nu doar se comportă libertin,
dar ţin neapărat ca lucrul acesta să se vadă.
Snobism de începătoare? Desigur, dar s-ar putea să fie mai
mult decât atât, o frondă răzbunătoare faţă
de oprimarea suferită din partea soţilor lor care rămăseseră,
am văzut, mult mai orientali decât erau ei dispuşi să
arate în prezenţa unui Rochechouard. Elveţianul Recordon
care i-a observat ani de zile din apropiere, ne spune că vechile
mentalităţi mai aveau forţă şi se transmiteau
şi la bărbaţii tineri. ,,Bărbaţii tineri,
notează el, din cauza educaţiei lor dispreţuiesc femeile
şi câte odată le tratează ca pe nişte roabe”.[17]
Exista şi o anume inconştientă ipocrizie masculină
de vreme ce bărbaţii acordau o libertate pe care pretindeau
apoi ca femeile să n-o folosească. Doreau să fie europeni
în societate, dar să rămână orientali acasă. Recordon
spune că în anumite privinţe femeile se bucurau ,,de o libertate
tot atât de mare ca a femeilor franceze, dar înţeleg să
vorbesc de supunerea cerută de către soţii lor”.[18]
Dacă relaţia dintre sexe continua în taină să
rămână opresivă, devine de înţeles de ce libertinajul
femeilor era astfel de parcă ar fi conţinut un mesaj sau
de parcă ar fi dorit să demonstreze ceva. Există la
Lagarde o observaţie fulgurantă: femeile ,,se silesc
(s.n.) să arate străinilor cu câtă greutate rabdă
rezerva impusă lor, în public”.
Astfel,
dincolo de criza morală de care vorbeam mai sus, sau poate ca
o componentă a ei, trebuie să luăm în considerare că
relaţiile dintre sexe, mai ales în familie, au câştigat
treptat un fond tensional (mai târziu, în anii ocupaţiei otomane
de după 1821 vom vedea chiar şi manifestări conflictuale).
Totul provenea din viteza diferită cu care cele două sexe
se conectau la noile mentalităţi şi moravuri, cel dominant
mai puţin stimulat se conectează lent şi contradictoriu,
cel dominat are o evoluţie mai avântată.
Aşa
credem că trebuie înţelese toate acele observaţii ale
diferiţilor autori, anume că bărbaţii păstrau
mai mult orientalism decât femeile. Cel mai frecvent persistenţa
acestui orientalism la bărbaţi este notat în legătură
cu vestimentaţia, dar apare şi referitor la atitudini şi
comportamente. De altfel nici observarea vestimentaţiei nu trebuie
neglijată şi ar fi foarte greşit dacă nu i-am
acorda şi ei o atenţie majoră, căci – e izbitor
cum insistă toţi autorii asupra ei – în această epocă
e foarte limpede că ea funcţionează ca un indicator,
ba chiar ca principalul indicator al stării de tranziţie
între cele două modele culturale. Aşa se explică de
ce toţi oamenii vremii sunt atât de preocupaţi de modele
vestimentare – căci nu putem rămâne doar la obişnuita
cochetărie feminină – unii ca s-o adopte, alţii ca
s-o întârzie şi alţii ca s-o consemneze. Dar cum vestimentaţie,
maniere, atitudini, valori, formau toate un singur ghem, succesul
ofiţerilor ruşi şi francezi în faţa marilor ,,cucoane”
de la Iaşi şi Bucureşti se explică mult prin diferenţa
de maniere şi atitudine pe care femeile o simţeau la aceştia.
În locul izolării li se oferea libertatea relaţionării
sociale şi în loc de ,,dispreţ” (Recordon) întâlneau o consideraţie
curtenitor exprimată. Femeile au ales imediat ce a existat o
posibilitate de alegere şi nu se punea problema ce vor alege:
pentru ele occidentalismul însemna eliberarea din servitute şi
emanciparea. Aceeaşi a fost, rând pe rând, opţiunea şi
în cazul femeilor din celelalte straturi sociale pe măsură
ce procesul de modernizare a societăţii româneşti se
va adânci. Dar exagerările, libertinajul şi criza morală
n-au mai fost niciodată atât de dramatice ca în primele decenii,
atunci când şocul afecta mai ales marea boierime.
Trebuie
recunoscut de aceea rolul femeilor în modernizarea societăţii
româneşti. Deoarece de obicei se consideră că emanciparea
femeilor s-a produs ca un efect al modernizării societăţii,
ar fi poate mai corect să ajustăm această idee arătând
că lucrurile ar putea fi privite şi invers: împingând pentru
eliberarea lor proprie femeile au împins pentru modernizarea societăţii
în ansamblu. Şi poate că vreodată un studiu consacrat
anume va pune mai bine în evidenţă ce a însemnat femeia
în contextul acestei epoci.
Cât
despre ţărănime, dincolo de alte considerente care
se pot invoca, una din cauzele care împiedicau aici apariţia
crizelor în relaţiile dintre sexe era chiar precaritatea condiţiilor
de muncă. În coordonatele unei societăţi arhaice şi
ale unei accentuate înapoieri economice, gospodăria ţărănească
nu a putut supravieţui decât accentuând într-ajutorarea şi
complementaritatea celor două sexe în procesul muncii. Practic
în toate activităţile gospodăreşti femeia şi
bărbatul îşi repartizau sarcinile în funcţie de sex
şi vârstă (diviziunea naturală a muncii), devenind
implicit conştienţi că ambele activităţi
erau deopotrivă vitale pentru existenţa gospodăriei
ţărăneşti ca celulă economică. Lipseau
astfel condiţiile obiective pentru o asimetrie inechitabilă
între sexe, femeile fiind mai afectate de asprimea condiţiilor
economice decât de ,,stăpânirea” sau ,,dispreţul” bărbaţilor.
Nu era o revoluţie de făcut.
Problema
cea mai ardentă din cele care afectau condiţia femeii, indiferent
din care stare socială, era însă educaţia. Pentru ultimii
ani fanarioţi Recordon a conştientizat mai bine aspectul
şi ne-a lăsat o imagine. Era unul din acei oameni formaţi
cu ideile luminilor care cred că defectele oamenilor provin din
educaţie şi că tot de acolo se pot şi corecta.
Prin urmare cele sesizate de el la tinerele fete (,,vanitate”, ,,uşurinţă”,
,,principii libere”) se datorau exclusiv unei educaţii sumare,
ocazie cu care ne spune şi în ce consta ea: ,,să ştie
puţin să vorbească, să citească în limba
greacă modernă, cele care trec drept mai bine crescute cântă
la pian şi vorbesc puţin franţuzeşte”.[19] Înainte de 1821, limba greacă
îşi mai trăia încă ultimele momente de glorie ca limbă
de salon şi chiar ca limbă a documentelor oficiale. Apoi,
ca printr-o baghetă magică limba franceza o va înlocui în
totalitate.
Că
această educaţie era total insuficientă chiar în condiţiile
de atunci este un lucru bine stabilit. Nu numai că se ofereau
fetelor doar câteva ,,materii”, şi acelea într-un mod superficial,
dar primul lucru care ne reţine atenţia este că lipseşte
cu desăvârşire orice materie fundamentală cu caracter
formativ şi atunci fireşte că ,,uşurinţa”
şi superficialitatea de orice gen este încurajată, are Recordon
dreptate. El încă este îngăduitor, căci francezul Laurençon,[20]
care prin a ceiaşi ani a fost şi el preceptor în Muntenia
nici măcar nu bagă în seamă acest rudiment de educaţie,
pentru el fetele sunt complet excluse de la educaţie. ,,…este
supărător cum acest amabil sex înzestrat cu un sânge atât
de nobil şi cu o înfăţişare atât de drăgălaşă,
nu primeşte nici una din binefacerile educaţiei” în ciuda
faptului că, după părerea lui, sunt înzestrate cu o
inteligenţă naturală deosebită. După el,
doar educaţia face diferenţa între ele şi omoloagele
lor din Europa. Ar fi suficientă puţină preocupare
şi ,,ar putea pretinde să se asemene cu cele mai distinse
dintre cucoanele din Europa”.[21]
Există
deci, cum reiese şi de la alţi autori un decalaj sesizabil
între ,,cucoanele” noastre şi ale Europei. Cu toate că ele
fac eforturi supradimensionate (şi mai ales costisitoare) să
astupe această diferenţă, este evident că nu reuşesc.
Stadiul în care se află tranziţia este încă incipient
şi nu sunt sesizate aspectele de consistenţă cu rezultate
pe termen lung, ca educaţia spre exemplu. Eforturile se depun
doar pentru coaja lucrurilor unde plusează excesiv cu nerăbdarea
de a compensa prin cantitate lipsurile calitative. Ca rezultat, luxul
vestimentar al boieroaicelor noastre ajunge să-l întreacă
pe acela al altor aristocrate europene. ,,Adevărat este că
cheltuielile ce le fac pentru toaleta şi luxul lor, ne miră,
căci cu certitudine ele întrec în mai multe priviri pe cele ale
cucoanelor din cele mai mari capitale, căci diamanturile şi
rochiile de veritabil caşmir sunt podoabele lor obişnuite.
Modele din Paris sunt strict urmate şi croitoresele străine
nu duc lipsă de clientelă”.[22] Acelaşi Laurençon ne spune aceasta, dar
nu este singurul. Sunt şi alţii (ca Sir Robert Key Porter,
în 1920) care se arată epataţi[23] de luxul boieroaicelor noastre,
superior spun ei, femeilor din alte capitale europene. Combinaţiile
vestimentare cu elemente orientale incluse sunt observate şi
de alţi englezi, William Macmichael, în acelaşi an, precum
şi W. Wilkinson, fost consul general al Angliei la Bucureşti
şi Iaşi între 1814 şi 1818. Acesta din urmă o
exprimă foarte clar: ,,Femeile se îmbracă cu totul după
moda europeană, pe care o combină cu bogăţia orientală
şi cu o profunzime de podoabe”.[24]
Ca
o concluzie, putem spune că pentru aceşti ani decalajul
continuă să existe în mai multe forme. Vestimentar, este
pe punctul de a dispare datorită unor cheltuieli enorme, acele
cheltuieli care-l vor face pe mai târziu pe Kotzebue să prevadă
ruina acestei clase. Decalajul de educaţie (învăţământ)
este însă imens, iar decalajul manierelor persistă.
Manierele
erau într-un stadiu pe care l-am numi de ingenuă grosolănie.
Îl numim aşa deoarece numai inconştienţa explică
seninătatea care însoţea grosolăniile. Dar manierele
care mediază relaţiile dintre sexe nu sunt o problemă
pe care s-o putem discuta separat fiindcă societatea nu putea
avea femei manierate şi bărbaţi nemanieraţi sau
invers. Părţile relaţiei se înfluenţează
reciproc şi problema evoluează din ambele capete, nu altfel.
Pe la 1821 avem mărturii despre faptul că femeile înaltei
societăţi, ,,cucoanele”, au un limbaj colorat de injurii
obscene şi conversaţii triviale. Era un efect care se transmitea
din celălalt capăt al relaţiei. Spune Laurençon: ,,Sudălmile
lor (ale bărbaţilor – n.n.) sunt de o energică obscenitate
şi sunt întrebuinţate tot în aşa hal şi de femei
chiar din aşa numita bună societate”.[25]
Pe lângă acestea Wilkinson ne va adăuga şi el ceva
ajutându-ne să înţelegem în ce a constat de fapt problema
manierelor. El arată că boierii, adică bărbaţii,
nu aveau distincţie în maniere şi conversaţii şi
că subiectul acestor conversaţii era trivial şi obscen.
Apoi adaugă un lucru care face lumină: ,,… prezenţa
cucoanelor nu le inspiră mai multă rezervă”.[26]
Mărturiile
se completează într-o explicaţie. Aşa cum existau până
atunci, manierele tradiţionale reflectau un model de societate,
aceea a bărbatului ,,stăpân” care nu trebuie să ţină
seamă şi de altcineva decât de sine. Celălalt sex nu
era tratat ca un partener, ci ca un tolerat şi de aceea nu exista
nici un motiv să i se facă concesii. Bărbatul accepta
o singură unitate de măsură, a sa. Societatea, reuniunile,
saloanele, limbajul, tematica, toate erau ale sale. Femeile au trebuit
să intre în toate acestea, limbaj, tematică etc. căci
specificul feminin nu era luat în seamă. În consecinţă
nu exista acea deferenţă în relaţiile dintre
sexe care apăruse în Occident şi care s-ar fi manifestat
vizibil prin ceea ce Wilkinson a numit ,,rezervă”.
De
la o vreme, şi putem să ne gândim tot la anii din jurul
lui 1821, un rol important atât în rafinarea manierelor cât şi
într-o anume educaţie a fetelor au început să-l aibă
,,romanele franţuzeşti”. O limbă franceză tot
mai temeinic însuşită a făcut aceste Române accesibile
şi la rândul lor au favorizat cunoaşterea acestei limbi.
Kosmeli, un călător grec, ne spune pentru 1819 că ,,toată
ocupaţia lor (a cucoanelor din Iaşi despre care tot el ne
spune că nu fac nimic altceva) este de a răsfoi din în când
câte un Român francez”.[27] Ce fel de Române erau acestea nu putem şti,
cu siguranţă era literatură de consum, dar erau şi
lucruri bune printre ele căci acelaşi autor cunoaşte
o cucoană care citise Corinne a doamnei de Staël. Cunoscând
părerile autoarei, lecturarea acestui Român echivalează
cu o primă lectură feministă. În spaţiul românesc.
Mişcarea
revoluţionară de la 1821, dispariţia ultimilor domni
fanarioţi şi ocupaţia armatelor turceşti au reprezentat
adevărate şocuri sociale. Avem o mărturie înfiorătoare
despre toate acestea la consulul francez din Bucureşti, Tancoigne
care, în 1822, la plecarea trupelor turceşti de ocupaţie
raporta ministrului său de externe, ducele de Montmorency. Într-o
scrisoare din 6 iulie 1822 el relatează:
,,Turcii
arată o mare împotrivire de a se îndepărta din Bucureşti,
reşedinţă care le permite a se lepăda cu uşurinţă
de preceptele religiunei lor şi a se deda la aplecarea lor pentru
beţie. Prostituţiunea a ajuns la culme în acest oraş.
Nici o clasă socială nu este ferită şi nu rareori
se văd mame care-şi părăsesc soţii şi
copiii pentru a se lăsa în voia turcilor. Câteva chiar au îmbrăţişat
religia mahomedană şi au împins patima sau spiritul de răzbunare
faţă de familiile lor până la asasinarea soţilor
şi fraţilor de către noii lor amanţi sugerată
de ele. Casele boierilor absenţi au devenit localuri publice
de desfrâu unde turcii convieţuiesc cu aceste nenorocite. Autorităţile
închid ochii asupra acestor destrăbălări monstruoase
şi dacă câte odată pedepsesc câte un scandal prea public,
pedeapsa este totdeauna aplicată faţă de persoana prostituată
şi niciodată faţă de ocrotitorul ei. Despre aceste
avurăm un exemplu acum câteva zile. La 30 iunie, Paşa, de
la fereastra sa văzu o caleaşcă descoperită în
care era un turc şi o munteancă, care amândoi păreau
că înfruntă privirile sale. Imediat opri trăsura şi
perechea imprudentă fu arestată în prezenţa sa. Turcul
scăpă cu închisoare şi cu câteva lovituri cu patul
puştei aplicate însuşi de mâna Paşei. Cât despre femeie,
ea fu cusută imediat într-un sac şi azvârlită în gârlă
cu o piatră atârnată de gât.”[28]
Într-o
altă scrisoare datată 7 septembrie 1822, acelaşi diplomat
notează că ,,în timpul reparaţiilor făcute la
Curtea domnească, sub gunoaie s-au găsit şaptesprezece
cadavre de femei asasinate. Alte cinci zeci de cadavre au fost adunate
în interiorul unui han, locuiţă în comun destinată
străinilor. Numărul victimelor este socotit la aproape o
mie care după ce s-au prostituat turcilor au fost ucise. Un mare
număr dintre ele s-au găsit şi se mai găsesc încă
în aripile morilor de care Dâmboviţa este încărcată.
Acest râu a înghiţit cea mai mare parte dintre ele. Când turcii
se vor găti de plecare, o să mai piară încă multe
femei, mai ales dintre cele care sunt însărcinate. O sălbatecă
prevedere împinge pe musulmani la aceste crime monstruoase, de frică
ca copii lor lăsaţi în grija mamelor să fie crescuţi
în religia creştină.”
Tabloul
este cumplit. Referitor la acesta Panopol încearcă nu prea convingător
să-i mai îndulcească tuşele: faptele pomenite s-ar
datora doar unei anumite categorii de femei etc. Dar nu este un logician
şi nici măcar prea consecvent nu este aşa încât alteori
în faţa cruntelor relatări din documente nu mai găseşte
decât puterea să spere că româncele n-ar fi chiar aşa
cum sunt descrise. El vrea să creadă că relatările
consulului sunt cam exagerate, dar apoi se întoarce şi le întăreşte
veridicitatea: ,,aceste orori raportate de către un consul acreditat
şefului său ierarhic trebuie luate în consideraţiune,
cu toate că mi se pare că acest diplomat a cam exagerat”.
Nu ne spune de ce crede că este exagerat, apoi acceptă relatarea
exprimând o brumă de speranţă: ,,Trebuie să reţinem
totuşi criminala şi neruşinata purtare a unor bucureştence
care sper să nu fi fost prea numeroase.”[29]
În
ce ne priveşte suntem de părere că aici nu avem o situaţie
normală, ci este surprinsă o psihoză colectivă
în condiţii foarte speciale şi rare: disoluţia într-un
timp foarte scurt a câtorva tipuri de autorităţi au favorizat
o anume stare de anarhie. În final autoritatea ocupanţilor turci
nu a fost o revenire la ordine, ci o escaladare halucinantă a
disoluţiei relaţiilor sociale stabilite şi a tabuurilor.
Fenomenul s-a înscris la nivelul Bucureştiului care s-a conturat
ca o arenă în care s-a înscris fenomenul. În condiţiile
în care elitele legitime absentau, categoriile sociale frustrate au
exultat şi au simţit beţia de a deveni stăpânele
oraşului dacă acceptau pactizarea cu ocupantul. Armata turcă
era o structură în descompunere ca şi societatea pe care
o găsea în oraş şi ambele părţi s-au încurajat
reciproc şi s-au degradat împreună. În aceste condiţii,
disoluţia autorităţii se producea chiar şi în
rândurile ocupantului aşa cum o dovedeşte scena cu Paşa.
Menţinute un timp îndelungat aceste condiţii au generat
monstruozităţi.
Dar
nici în condiţiile acestea femei care să-şi abandoneze
soţii şi copiii pentru prostituţie nu sunt informaţii
credibile decât în anumite condiţii. Cel mai probabil acest lucru
a avut loc ca jertfă proprie menită a-i salva de hoardele
soldaţilor dezlănţuiţi. Sau putem să bănuim
vreun caz de excepţie, vreo patologie dintre acelea care în anumite
procente apare neprovocată în orice societate. Nu putem şti
cu adevărat căci nu existau reporteri de teren şi este
lesne de închipuit că până la urechile diplomatului francez
nişte astfel de fapte au putut ajunge complet deformate de o
interpretare opusă. Jertfa vreunor mame a fost relatată
drept viciu sau o patologie singulară, dar spectaculoasă,
i-a fost relatată ca un comportament pe scară întinsă.
Nevoia de spectacular e mare şi e mai palpitant aşa. Gustul
pentru spectacularul trivial, pentru patologiile sexuale, pentru violenţă
şi crima abjectă face şi astăzi succesul unor
canale de ştiri, în condiţiile unei societăţi
stabile. Putem şi în prezent să credem că bătrânele
se prostituează, că mamele tinere îşi aruncă pruncii,
că fiii îşi ucid mamele etc. Trebuie să luăm în
calcul şi că în condiţiile de atunci informaţia
a circulat strict oral între nişte relee puternic afectate de
atmosfera febrilă şi halucinantă şi că astfel
de relatări a consemnat consulul francez.
Perioada
regulamentară este sensibil diferită, societatea s-a reaşezat.
În trecere spre Constantinopol, un diplomat danez, Clausewitz a găsit
totul bine la curtea lui Grigore Ghica. Cucoanele erau ,,frumoase,
elegante şi bine crescute”. Ceea ce continua să lipsească
era instrucţia, lucru ce trebuie să se fi observat uşor
dacă l-a sesizat şi acest meteor în trecere.
Ceea
ce el nu putea şti era că lucrurile se compensau uşor
în această privinţă. Am amintit deja de rolul Românelor
franţuzeşti. Această părere ne-o confirmă
în jur de 1831 mărturiile lui Saint-Marc Girardin,[30] un autor care ştie să
scrie. El atinge câteva aspecte exprimând idei pe care le şi
articulează cursiv şi cauzal folosindu-se de vechiul procedeu
al dialogului între personaje imaginare. Iată ce spune el prin
gura unui boier imaginar:
,,Căci
ceea ce chemăm noi a da educaţia fetelor, constă în
a le învăţa limba franceză, muzica, dansul şi
când ştiu aceste, noi le credem educate şi le mărităm
cu un tinerel care nu ştie mai multe şi care estre incapabil
de a-şi conduce şi călăuzi nevasta. Odată
măritate, femeile noastre nu fac nimică, îşi petrec
vremea tologite pe divanul lor, se gătesc, primesc şi fac
vizite, cele mai active citesc Românele voastre (romanele franţuzeşti;
conversaţia boierului se poartă cu autorul – n.n.) şi
din ele îşi iau lecţiile lor de purtare şi experienţa
lor care decurge din atari cărţi este plină de erori
şi de himere. Ele îşi închipuiesc că viaţa trebuie
petrecută în conversaţiuni amoroase fiindcă aceasta
este viaţa din Române, şi că chiar dacă acest
subiect de conversaţiune le aduce la păcătuire, divorţul
le este la îndemână pentru a schimba de la o zi la alta păcatul
în datorie. Iată principiile, iată educaţiunea femeilor
noastre. Cu toate acestea ele valorează mai mult decât noi şi
ne sunt cu mult superioare şi aşa se întâmplă de obiceiu
în societăţile care nu sunt deplin civilizate, fie că
femeile ar fi mai apte de a adopta formele civilizaţiunii, fiindcă
firea lor care este mai slabă se mlădiază mai degrabă
şi mai uşor, fie că ele nu au trebuinţă decât
de o semicivilizaţiune fiindcă adăugând delicateţea
naturii lor, parvin îndată la nivelul civilizaţiunii celei
mai înalte.”[31]
Ne-am
permis un atât de lung citat deoarece condensează un număr
de idei (în final chiar misogine) care altfel poate fi recoltat doar
de la un număr mare de autori. Totodată el îi confirmă
pe mulţi alţii.
Căutând
explicaţia situaţiei pe care o observă în Principate,
Girardin consideră că relele vin de la străini şi
sunt prezente mai ales în rândurile elitei. Vechea boierime ,,a luat
câte ceva rău de la fiecare din străinii cu care a intrat
în atingere: divorţul de la poloni, desfrâul de la ruşi,
pizmuirea şi vanitatea de la fanarioţi şi lenea de
la turci. Tot de la turci este şi luxul acestor oameni cheltuitori
şi insolvabili” (s.n.).[32]
Aceste ultime cuvinte par să îl anunţe pe Kotzebue, primul
observator care va trage semnalul de alarmă în legătură
cu ruina previzibilă a marii boierimi.
