Index :: Cuprins :: Pagina anterioară :: Pagina următoare

 

Includerea/excluderea socială a femeilor
în România modernă (1878-1914)

 

Silvana Rachieru*

 

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, România era unul din noile state independente din Balcani. Era o perioadă în care tânărul stat se confrunta cu diferite probleme, de la industrializarea şi în acelaşi timp modernizarea ţării la lupte politice şi revolte sociale. De asemenea, noul stat independent acorda o atenţie deosebită alianţelor sale internaţionale ca şi implicării în politica europeană. Societatea românească a perioadei trebuia să se adapteze la noile condiţii determinate de dezvoltarea ţării. Legi noi, noi oferte de muncă, ca şi un nou tip de discurs atât în politică cât şi în presă, acestea sunt doar câteva exemple din schimbările pe care societatea românească de la cumpăna veacurilor le întâmpina. În acest context intern deosebit de provocator, situaţia şi statutul femeilor în România se vor schimba la rândul lor, printr-un proces similar celor din alte state europene. Articolul de faţă discută statutul femeii române în societate ca şi vizibilitatea ei şi noile oportunităţi care caracterizează perioada aleasă pentru studiu, 1878–1914.

Anii 1878–1914 sunt extrem de importanţi pentru istoria modernă a României: 1878 este anul în care independenţa României faţă de Imperiul otoman este recunoscută de către Marile Puteri şi în consecinţă reprezintă începutul unei noi etape pentru tânărul stat, iar 1914 este evident anul începerii primului război mondial. În această perioadă, prin România trebuie înţelese  cele trei provincii, Moldova şi Valahia (unite din 1859) şi Dobrogea, dată statului român prin Tratatul de la Berlin  din 1878 în schimbul celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Aşa cum este cunoscut, în istoriografia românească acest teritoriu este numit Vechiul Regat, în opoziţie cu Noul Regat creat după primul război mondial prin includerea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei în cadrul statului român. În consecinţă, Vechiul Regat a durat din 1881 (când România s-a proclamat regat) până în 1916 când România a intrat în război. Vechiul Regat este marcat de personalitatea Regelui Carol I, aflat la domnie în întreaga perioadă. Aşa cum am menţionat, este vorba de o etapă de intense schimbări pentru România, dar modernizarea ţării[1] nu reprezintă practic subiectul acestui articol exceptând prezentarea ei din punctul de vedere al evoluţiei relaţiilor de gen.

În ceea ce priveşte populaţia ţării, numărul femeilor era apoape egal cu cel al bărbaţilor, cu numai o mică diferenţă în favoarea celor din urmă.[2] Deşi populaţia era majoritar rurală, informaţia pe care am folosit-o în această lucrare se referă mai ales la zona urbană cu o atenţie specială acordată femeile membre ale elitei. Această alegere a fost determinată şi de lipsa surselor solide privitoare la femeile din mediul rural în perioada aleasă. Mai exact, izvoarele folosite pentru acest articol pot fi împărţite în patru categorii: izvoare juridice-legi, regulamente şi prevederi, presă, memorii şi cronici.

Aşa cum afirma Peter Burke, “istoria femeilor oferă o nouă perspectivă asupra trecutului, ale cărei consecinţe încep abia acum să se întrevadă”[3] şi ca urmare şi în cazul României studiile dedicate istoriei femeilor trebuie încurajate. Izvoarele oferă mult mai mult decât construirea unui discurs istoric axat pe politic şi militar, ignorând practic individul şi concentrându-se pe comunitate. În paragrafele care urmează, voi insista asupra vizibilităţii ca şi a includerii/excluderii femeilor române în viaţa socială a Vechiului Regat. Este necesară şi o altă clarificare, aceea că grupul ţintă este format din femei creştin-ortodoxe. Grupurile minoritare (din care mai importante evreii şi musulmanii) nu au primit în România cetăţenie necondiţionată decât prin Constituţia din 1923[4]. Totuşi, în Constituţia română din 1866 se stipula că românii au atât drepturi civile cât şi politice. Această afirmaţie era valabilă numai pentru segmentul masculin creştin din societate, deoarece femeile erau excluse de la viaţa politică. Femeile române nu vor avea dreptul de a alege şi de a fi alese până în 1946. În Constituţia din 1923 se preciza că se vor promulga legi speciale, votate cu două treimi prin care se vor stabili “condiţiile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice”[5] iar prin cea din 1938 vor primi dreptul de vot. Aşa cum este cunoscut, Constituţia din 1938 coincide cu introducerea dictaturii lui Carol al II-lea şi în consecinţă acest moment nu poate fi considerat un adevărat succes al mişcării feministe.

În aceste condiţii specifice spaţiului românesc, lucrarea mea se axează pe accesul femeilor la educaţie, pe noile oferte de muncă şi pe manifestarea dreptului asociativ, ca şi  pe forme de vizibilitate ale femeilor române în presă şi în câteva memorii ale perioadei de analiză.

Accesul la educaţie al femeilor în România sfârşitului de secol 19 fusese în mod evident lărgit. Practic, femeile erau acceptate în toate formele de învăţământ, incluzând universităţile. În această direcţie, România se dovedise a fi mult mai avansată şi mai deschisă chiar decât alte state europene. Conform legii învăţământului din 1864, şcoala primară era obligatorie pentru toţi copiii[6], indiferent de gen iar educaţia în şcolile de stat era gratuită. Aşa cum se poate observa, accesul la educaţia de bază era garantat şi în acelaşi timp impus de către statul român. Însă şi în aceste condiţii, numărul femeilor analfabete era cu mult mai mare decât cel al bărbaţilor: în 1908, erau 1 384 188 de femei analfabete în comparaţie cu 206 172 bărbaţi. De asemenea, din numărul total de persoane şcolite, numai o treime erau femei.[7] Este de asemenea important de menţionat că în afara şcolilor primare şi  a universităţilor, şcolile nu erau mixte: existau şcoli pentru băieţi şi şcoli pentru fete, cele din urmă fiind astfel gândite încât absolventele lor aveau şanse de succes în “meseriile de suflet”. Ca exemplu, în vechiul Regat funcţionau alături de şcolile secundare obişnuite şi şcoli pedagogice, şcoli pentru surori şi moaşe, şcoli superioare de arte frumoase, şcoli profesionale[8], ca şi şcoli de menaj din 1903-una din şcolile din Bucureşti purta numele Principesei Maria.

În ceea ce priveşte admiterea în aceste şcoli speciale, mă voi referi în cele ce urmează la două regulamente interesante privind funcţionarea a două şcoli de moaşe, una din Bucureşti şi una dintr-un oraş de provincie, Craiova.[9] Admiterea la aceste şcoli este un exemplu de excludere al unor femei din societate şi implicit din viaţa socială. Diferenţa majoră dintre cele două şcoli este că cea din Bucureşti pregătea moaşe pentru mediul urban, în timp ce cea din Craiova în mod exclusiv pentru mediul rural. Pentru şcoala din Bucureşti, candidatele trebuiau să fie între 20 şi 35 de ani iar pentru cea din Craiova între 18 şi 40. În regulamentul şcolii din Bucureşti se menţionează că aspirantele pot fi măritate, celibatare sau văduve iar etnia şi religia nu sunt importante, în timp ce în cazul şcolii din Craiova se poate observa un alt tip de discriminare şi în consecinţă excluderea unui anumit segment din societatea feminină: candidatele care vroiau să devină moaşe trebuiau să corespundă următoarei descrieri: “Sunt primite în această şcoală, ca eleve, numai românce, şi în special se preferă româncele crescute în comunele rurale.” De asemenea, în Bucureşti era necesar un “certificat constatând buna conduită” semnat de către trei persoane diferite din suburbia în care locuia candidata şi legalizat de autoritatea locală, în timp ce la Craiova trebuia emis de către primar fără a cuprinde şi alte semnături. Tot în cazul Bucureştilor, înscrierea la şcoala de moaşe depindea de acordul unui bărbat. Candidatele trebuiau să prezinte un:

“Certificat prin care bărbatul sau părintele, în caz cînd candidata nu este măritată, consimte ca soţia sau fiica sa să urmeze cursurile scoalei. Acest certificat va fi legalizat de autoritatea respectivă. Cînd candidata este văduvă prin deces, prin divorţ, va dovedi, în primul caz decesul soţului, prin extractul de moarte, în al doilea caz divorţul, prin sentinţa de divorţ, rămasă definitivă şi transcrisă la ofiţerul stării civile. Femeile în instanţă de divorţ nu sunt admise.”

Regulamentul continuă cu o interesantă excludere: “Candidatele cari au defectuozităţi fizice, incompatibile cu calităţile cerute unei moaşe, cum şi acelea cari sunt însărcinate (s.m.), nu se pot înscri.” Este important de sesizat că în epocă sarcina era percepută ca similară unei boli şi în consecinţă determina izolarea socială până la naşterea copilului.[10] Tot legat de aceste regulamente, este de menţionat că în controlul pe care educatorii îl exercitau asupra elevelor aceştia nu se limitau doar la interiorul şcolii, deoarece elevelor li se cerea să fie un exemplu de bună purtare şi în afara şcolii[11], control care continua şi după absolvire prin intermediul medicilor locali. În Craiova, deoarece elevele erau educate pentru a merge în mediul rural, ele urmau să joace un rol dublu: înafara meseriei lor de moaşe, ele trebuiau să fie şi exemple de moralitate: femeile trebuiau să dea dovadă de modestie, să nu poarte pălării sau corset sau haine de lux şi nu aveau dreptul să se machieze, urmând a fi pedepsite în caz de nerespectare a regulamentului[12]. Erau chiar folosite ca instrumente de implementare a simbolurilor naţionale în mediul rural, deoarece exista şi recomandarea de a purta costume naţionale… Aşa cum se poate observa, chiar dacă accesul la educaţie nu era restricţionat în plan teoretic, în practică existau o serie de reguli care nu puteau fi ignorate.

În ceea ce priveşte separarea genurilor, am menţionat mai devreme că şcolile mixte erau interzise ca şi dormitoarele/căminele mixte. Această separare a elevilor pe genuri era încălcată numai pentru serbările de sfârşit de an, unde se puteau întâlni elevii mai multor şcoli. Ca un exemplu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Ploieşti apăruse tradiţia ca primarul să organizeze ceremoniile de premiere pentru şcolile de stat. În acest context, elevii atât din şcolile de fete cât şi din cele de băieţi recitau şi cântau împreună.[13] Separarea pe genuri era menţinută şi la nivel administrativ, fiind foarte limpede stipulat că directorii şcolilor de fete trebuie să fie femei iar ai şcolilor de băieţi bărbaţi. În schimb pentru grădiniţe director era întotdeauna numită o femeie, decizie care poate fi interpretată ca o tendinţă de extindere a îndatoririlor lor materne din propria familie către comunitate.[14]

Pentru a avea o imagine mai clară a diversităţii de şcoli şi specializări care existau în România la cumpăna veacurilor, voi insista în cele ce urmează pe un studiu de caz şi anume Ploieştiul, oraş provincial din vecinătatea capitalei. Sursa pentru acest studiu de caz este o cronică a vieţii muzicale ploieştene, scrisă în anii 1980 de către un erudit din Ploieşti, dr. Nicolae Debie.[15] Dr. Debie, fost director al Filarmonicii din Ploieşti, printr-o impresionanată muncă a adunat informaţia aflată în arhivele prahovene referitoare la activitatea muzicală din oraş între anii 1825-1970, transformând-o într-o veritabilă cronică locală[16]. Este de menţioant că dr. Debie nu a făcut decât să unească informaţia, şi de aceea lucrarea sa poate fi folosită ca o sursă primară.

În perioada analizată, în Ploieşti funcţionau atât şcoli private de fete cât şi de stat. Spre exemplu, în 1885, în Ploieşti, al treilea oraş din România ca populaţie, existau 14 şcoli de stat, din care pentru fete funcţionau cinci şcoli primare şi gimnaziale, o şcoală secundară şi o şcoală normală.[17] Doi ani mai târziu a fost organizat şi un externat pentru fete. Dintre şcolile private, am găsit menţiuni speciale despre 2 pensiuni pentru tinerele fete, “Familia” (transformat ulterior în Institutul Liceal pentru domnişoare “Familia”) şi “Maria Ionescu”[18] ca şi un Institut pentru domnişoare înfiinţat în 1887 şi numit mai târziu “Regina Elisabeta”[19]. Diferenţa principală între şcolile secundare şi aceste pensiuni private era că în cele din urmă elevii puteau să înveţe limbi străine dar şi muzică, dansuri şi alte elemente de “comportare în societate.”[20] Această diferenţă a determinat o migrare a elevilor din şcolile de stat către cele particulare, mai ales în cazul fetelor provenind din familiile bune ale Ploieştilor. Fenomenul se poate observa în Ploiesti şi în cazul băieţilor, dar motivaţia nu era aceeaşi: în cazul băieţilor, taţii considerau că se pot învăţa mult mai bine limbile străine în şcolile particulare, limbi străine esenţiale în opinia lor pentru viitoarea carieră în afaceri a fiilor. Pentru fete, migrarea era determinată de dorinţa mamelor de a avea fiice care să se comporte ireproşabil în societate.[21] Însă nu trebuie ignorată nici în cazul fiicelor din elita românească importanţa dată cunoaşterii francezei la perfecţie. Voi cita în acest sens observaţia sarcastică a lui Constantin Bacalbaşa, la adresa acestor membre ale societăţii anului 1883:

“Femeile din aristocraţie nici nu prea ştiau româneşte, toată educaţia lor, tot sufletul lor era strein. Ochii şi mintea şi inima lor erau pironite asupra Parisului. Această elită, înstrăinată de neamul ei, vorbea, scria, citea, cânta şi petrecerea franţuzeşte. O greşeală de limba franceză în această societate era descalificarea şi ridicolul pentru vecinicie. O greşeală de limba română, o delicioasă glumă.”[22]

Aşa cum se poate obseva şi din paragrafele anterioare, educaţia fetelor în Vechiul regat urmărea atingerea a  două scopuri majore: primul, să le asigure “o partidă bună” pentru căsătorie[23] iar cel de-al doilea să le întărească identitatea socială prin intermediul unor cariere personale. Din nefericire, aceste cariere către care puteau opta tinerele române de la sfârşitul secolului al 19-lea erau deosebit de restrictive, iar feministele timpului au sesizat această discrepanţă:

“Şcolile noastre pentru fete sunt, cum se ştie, de două feluri, şcoli secundare şi licee, în care se grămădesc cele ce năzuiesc la carierele intelectuale, spre universitate, viitoarele profesoare şi profesioniste libere, sau funcţionarele de la bănci, poştă, telegraf, telefon şi şcoli profesionale din care ies croitorese, cusătorese, modiste, linjere, brodeuse. Se observă însă că şcolile secundare-liceale dau o pletoră de fete în majoritate sărace, care cînd isprăvesc şcoala ar avea nevoie să cîştige şi nu găsesc posibilitatea: cîte o meditaţie e greu de găsit şi e foarte prost plătită; iar pînă să ajungă profesoare profesioniste ori funcţionare mai e o cale lungă, lungă şi spinoasă.”[24]

De asemenea, este foarte limpede că pentru perioada 1878-1914, ideea dominantă era aceea a educaţiei pentru viitoare soţii şi mame bune. În mod surprinzător, chiar şi pionierele mişcării feministe susţineau această idee. O revistă apărută în această perioadă, în 1908 numită Gazeta Feminină şi care se considera “organ al mişcărei femeniste în literatură, artă, ştiinţă, viaţă socială şi economică, modă şi sport”  propunea ca subiect de dezbatere pentru următorul număr următoarea problemă: “Cum ar trebui făcută educaţia fetelor din ziua de azi, spre a corespunde adevăratei lor meniri de viitoare soţii şi mame”.[25] Din nefericire, revista nu a mai avut un al doilea număr şi în consecinţă reacţiile şi răspunsurile cititorilor la această întrebare ne rămân necunoscute.

Aşa cum am menţionat anterior, în România femeile aveau acces şi la învăţământul universitar.[26] Ele puteau primi şi burse pentru a se înscrie la universitate. În consecinţă, în 1908 erau la Universitatea Bucureşti 21,64% studente. Din numărul total de diplome obţinute în 1910 la aceeaşi universitate, mai mult de jumătate fuseseră obţinute de femei.[27] Însă această deschidere nu se sesiza şi la nivelul cel mai înalt instituţional deoarece femeile erau excluse de la postura de profesoare universitare. Cea mai înaltă poziţie deţinută de o femeie era cea de conferenţiar. Este interesant  că femeile acceptau ele însele această realitate, de exemplu bine cunoscuta exponentă a mişcării feministe Elena Strătilescu afirma următoarele într-o conferinţa ţinută la Ateneul Român (Bucureşti, 8 aprilie 1912) şi în Aula Universităţii din Iaşi (13 mai 1912):

“Învăţămîntul superior însă a fost întrucîtva îngrădit în mod indirect pentru femei, întrucît cadrele universitare cum şi orice cariere înalte în stat nu sunt accesibile. Adevărat, nici nu prea avem atîtea femei de aşa mare valoare încît să ocupe spre folosul obştesc acele înalte posturi. (…) Pe de altă parte iarăşi, avem cîteva femei, care s-au distins prin activitatea ştiinţifică de valoare, care sunt conferenţiare la Universitate, deci ocupînd o primă treaptă în învăţămîntul superior. Şi acest fapt ne face să ne gîndim că spiritul bărbaţilor în România nu e aşa de nedrept şi de tiranic, nici aşa de excesiv şi egoist. ”[28]

Aşa cum se poate observa din fragmentul de mai sus pentru lipsa unor “femei de aşa mare valoare” nu era pusă sub semnul întrebării eficienţa sistemul educaţional la nivelul secundar, al liceelor, ci realitatea era acceptată ca un fapt care nu se poate modifica cu mare uşurinţă. Această constatare nu trebuie să surprindă cititorul din zilele noastre deoarece avea loc doar 20 de ani mai târziu după dezbaterile din presa românească dar şi din interiorul elitei masculine româneşti legate de diferenţa dintre creierul femeii şi cel al bărbatului  când intelectuali şi în acelaşi timp politicieni de marcă acceptaseră rapid teoria conform căreia gradul de inteligenţă este într-o strânsă legătură cu  numărul de grame al creierului. Şi evident, aşa cum Darwin afirma, creierul femeilor era mai mic şi în consecinţă ele trebuiau să se concentreze pe procreere şi menaj.[29]

Procesul de industrializare din România a jucat un rol important în crearea unor noi meserii pentru femei. În consecinţă, doar cu un an înainte de primul război mondial, înafara meseriilor tradiţionale menţionate anterior-profesoare, asistente medicale, moaşe, croitorese, secretare şi diverse funcţionare-un recensământ al profesiilor a demonstrat că femeile erau de asemenea implicate în activităţi financiare, de transport, servicii publice şi ele reprezentau majoritatea lucrătoarelor în industria alimentară şi textilă.[30] Cu toată această observaţie, femeile educate lucrează totuşi în majoritate în locurile de muncă  tradiţional feminine. Nu este vorba de o excludere a femeilor în mod direct din alte medii ci mai mult de o piaţă a muncii care nu era disponibilă în acel moment la schimbări radicale. Ca exemplu, la rubrica “Mica publicitate-Oferte de lucru”  din Gazeta femenină, 1/1908, întâlnim următoarele anunţuri:

“– Domnişoară bună dactilografă, cunoscând şi franceza doreşte angajament birou.

–  Se caută o guvernantă româncă, cultă, să ştie pianul, bine retribuită.

– Se caută o domnişoară serioasă, cu oare-care studii, având scriere frumoasă şi cunoscând franceza, pentru un birou, ca secretară bine retribuită.”[31]

Din nefericire, această situaţie nu mai pare atât de favorabilă dacă analizăm şi salariile pe care le primeau femeile române: salariul zilnic al femeilor române varia între 1 leu pentru guvernante şi 1,3  pentru muncitoare până la maximum de 3,5 lei pentru o profesoară, în condiţiile în care necesarul pentru o zi în Bucureşti era în jur de 1,5 lei.[32]  În condiţiile acestea economice dificile, concluzia lui Paul Scorţeanu la finalul articolului său Situaţia economică a femeii publicat în ziarul “Femeia română” nu ar trebui să surprindă pe nimeni[33]:

“Aşadar ne va fi permis a conchide asupra stării economice a femeilor: Fiică, soţie sau mamă, ea trăieşte numai prin bărbat, depinde de el, şi-n generalitatea exemplelor este sclava lui.”

În următoarele pagini voi discuta prezenţa şi vizibilitatea asociaţiilor de femei din Vechiul Regat, ele fiind aşa cum este cazul şi în alte ţări, “laboratoarele” mişcării feministe. În Constituţia României din 1866, dreptul la asociere este garantat tuturor cetăţenilor ţării. Femeile române vor folosi acest drept şi acesta va reprezenta o oportunitate de a deveni vizibile.[34] Aceste asociaţii şi organizaţii fondate de către femei au avut iniţial un specific de binefacere, ele colectau fonduri pentru grupuri marginale diverse ca orfani, văduve, vagabonzi, etc. De asemenea, o parte din ele încercau să promoveze drepturile femeilor şi în consecinţă se intitulau feministe sau erau simple asociaţii profesionale. Un astfel de exemplu este Uniunea Educatoarelor Române, fondată la Iaşi în 1908. Obiectivele acestei uniuni erau “să pregătească adevărata emancipare economică şi culturală a femeii române din toate straturile sociale trezindu-i puterea de lucru pentru a înţelege toate chestiunile însemnate de viaţă socială şi culturală ale neamului ei.”[35] Aşadar, “constrângerea ce apasă asupra femeilor nu le împiedică să acţioneze. Cele mai conservatoare, departe de a se conforma exclusiv preceptelor masculine, dau o nouă expresie filantropiei, religiei sau carităţii. Altele intervin pe scena politică prin scris (presă, pamflete etc.) sau participă direct la evenimente.”[36] Cele mai vizibile acţiuni ale acestor organizaţii erau revistele şi ziarele publicate. Am menţionat anterior Femeia Română care avea ca motto “Libertate prin lumină” sau Uniunea femeilor române sau revista cu o viaţă scurtă, Gazeta Femenină. Voi insista în paragrafele următoare pe acest ultim exemplu, deoarece este unul din primele ziare care foloseşte clar termenul de feminism. Voi cita din “Un cuvânt înainte”, cu scopul de a prezenta şi nivelul la care se afla mişcarea feminstă românească la începutul secolului 20 şi care erau soluţiile pentru emanciparea feminină în percepţia redactorilor acestui ziar:

Apariţia unui ziar pur femenist, era de mult aşteptată de către întreaga clasă feminină din ţară. În adevăr, România era singura ţară civilizată din Europa care nu poseda o gazetă care să reprezinte şi să apere interesele clasei feminine.  Cu multe jertfe, ne-am hotărat noi un grup de femei şi bărbaţi-sinceri, entuziaşti şi neclintiţi pioni ai cauzei feminine-de a face să apară această gazetă.

Scopul ce’l urmărim este de a lumina şi de a informa pe cititioarele acestui ziar, cu tot ce se întamplă şi apare pe terenul social, cultural, artistic, literar, şi ştiinţific ca produs al imaginaţiei şi concepţiei feminine, din ţară şi străinătate. În tratarea cestiunilor, sociale, economice, şi culturale, Gazeta Femenină, nu va judeca nici pe baza unor idei abstracte preconcepute şi nici în vederea unor scopuri mai înainte determinate. Gazeta Feminină va fi absolut obiectivă şi se va inspira de interesul general şi fără altă preocupare de cat folosul real al clasei feminine.

Gazeta feminină va fi tribuna liberă  de unde se va propăvădui binele, frumosul şi adevărul. Coloanele Gazetei Feminină vor fi deschise tuturor talentelor feminine. Fiindcă Gazeta Feminină se adresează tuturor claselor sociale, fără nici o excepţie, ea va căuta ca toate articolele sale să fie scrise într-o limbă decentă şi cat se poate de populară, pentru ca să fie accesibilă tuturor.

Gazeta femenină speră a contribui astfel cu mult la răspandirea luminei, la deşteptarea gustului de citire şi ridicarea nivelului cultural al clasei femenine în genere. Cu această dulce speranţă intrăm voioşi în arena ziaristicei Româneşti, cu credinţa că vom avea concursul tuturor. (…) [37]

Aşa cum se poate observa cu uşurinţă în acest “Cuvânt înainte” se întâlnesc câteva din ideile exprimate şi de feministele europene. Se considera că emanciparea era posibilă numai prin educaţie şi ele militau pentru “iluminarea femeilor”. Cultura şi educaţia erau considerate cele două arme care putea sprijini includerea femeilor în societate.   Revenind la Gazeta Femenină  este interesant de observat  că entuziastele iniţiatoare ale reviste au considerat important să pună pe prima pagină o opinie masculină legată de emanciparea femeii. Este vorba de un lung articol în care este citat C. V. Ficşinescu (de altfel un cunoscut militant pentru drepturile femeilor) cu diverse opinii cum ar fi superioritatea bărbaţilor  sau femeile care sunt împotriva emancipării şi rolul bărbaţilor în emanciparea femeilor, încheind cu un citat foarte militant din Ficşinescu:

Femeia nu este decât aceea ce societatea a făcut-o să fie, este fructul educaţiei ce
I-a dat bărbatul.

Şi dacă el nu se mulţumeşte cu adevărat de ceea ce este ea dacă voeşte să facă şi dintr’însa un factor util societăţii, şi care să nu mai fie o sarcină pentru nimeni, dacă voeşte ca ea să fie mamă mai bună, şi o mai bună soţie, n-are decât să nu-I oprească nici una din ocupaţiile ce nasc din viaţa socială. Las-o să-şi aleagă singură ocupaţia, pentru care se va dovedi mai aptă, nu-i închide absolut nici o uşă, şi fă-i şi ei şcoli ca şi lui, şi actuala stare de lucruri se va schimba, să fim siguri, cu totul în binele şi spre fericirea familiei şi a societăţii întregi”[38]

Aşadar, responsabilitate pentru emanciparea femeii ar fi revenit într-o măsură copleşitoare bărbaţilor. Însă în România de început de secol 20 era evident necesar să se lupte cu teama că emanciparea femeii va determina distrugerea familiei şi implicit a societăţii. În numeroase cazuri, emanciparea era văzută ca o încercare de schimbare a locurilor tradiţionale dintre femei şi bărbaţi. Vizibilitatea femeilor în spaţiul public considerat până nu demult exclusiv masculin devenea în ochii multora simbolul schimbării rolurilor tradiţionale în societate: femeia consumatoare şi bărbatul producător. Un exemplu în această direcţie este o caricatură publicată în Calendarul revistei “Lumea Ilustrată” din 1902. Caricatura este împărţită în două coloane. Una se intitulează “La cafenea” iar cealaltă “Acasă” şi sunt prezentate patru episoade. În primul episod, în timp ce soţia joacă biliard, soţul ia copii de la şcoală. În a doua etapă, soţia este prinsă într-un joc de cărţi iar soţul găteşte; în cel de-al treilea episod femeile beau şi fumează iar bărbatul duce copii la culcare. Scena se încheie cu femeile care părăsesc cafeneau într-o profundă stare bahică iar soţia are nevoie de ajutorul soţului să ajungă în pat.

În concluzie, în societate română din Vechiul Regat, femeile treceau printr-un proces dublu, atât de includere cât şi de excludere socială. Accesul la educaţie fusese în mod evident extins după independenţă, însă era prezentă tendinţa de a nu încuraja femeile să studieze ci mai mult să se concentreze asupra “carierelor” lor viitoare  de soţii şi mame. Existau diferite şcoli pentru fete, atât de stat cât şi private care le puteau sprijini în construirea unor cariere profesionale după absolvire. De asemenea, era permis accesul în universităţi dar în realitate nu foarte multe femei erau absolvente de facultate. După absolvire situaţia lor  economică era dificilă şi aveau în continuare nevoie de suportul financiar al unui bărbat. De asemenea, în această perioadă asistăm la începuturile mişcării feministe, femeile organizându-se în diferite asociaţii şi publicând ziare în care militau pentru “iluminarea clasei feminine.” În consecinţă, situaţia femeilor în România Vechiului Regat era extrem de complexă şi cere mai multă atenţie din partea specialiştilor. Problematica este foarte vastă şi merită să-şi depăşească statutul de subiect marginal pe care încă îl deţine în istoriografia românească.

 


* Silvana Rachieru este licenţiată în istorie, Universitatea Bucureşti, 1997. A absolvit programul Master of Arts la Universitatea Central-Europeană, Budapesta, 1998. În prezent este doctorandă a Universităţii Bucureşti şi asistent la Facultatea de istorie din aceeaşi universitate. Preocupările sale se axează pe istoria socială a “lungului secol al XIX-lea” în spaţiul sud-est european, cu un interes special pe istoria otomană. Profesoară Civic Education Project 1999–2002 şi coordonatoare regională a proiectului Southeastern European History Network iniţiat de CEP. 

[1] Ion Bulei, Alin Ciupală, (ed). Ipostaze ale modernizării în Vechiul Regat, Bucureşti, Ed. Universităţii, 1998 şi Bogdan Murgescu (ed.) România and Europe. Modernisation as Temptation, Modernisation as Threat, Bucureşti, Ed. All, 2000.

[2] Conform rezultatelor recensământului general al populaţiei din 1899, în Vechiul Regat locuiau 2994896 de bărbaţi şi 2917624 de femei, ceea ce reprezenta în procente 50,7% şi respectiv 49,3%. În oraşe dominau bărbaţii (51,8%) în timp ce în mediul rural proporţiile erau similare, în jur de 48,2%. Apud I. Scurtu, I. Alexandrescu, I. Bulei şi I. Mamina (ed.), Enciclopedia de istorie a României, Bucureşti, 2001 (în continuare Enciclopedia de istorie), p. 326.

[3] Peter Burke, Istorie şi teorie socială, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 64.

[4] Pentru perioada aflată în dezbatere, cetăţenia era acordată conform modificării articolului 7 din Consti-tuţia din 1866. Această modificare a fost făcută în 1878 la cererea specială a Marilor Puteri ca cea mai impor-tantă condiţie pentru recunoaşterea independenţei. Articolul modificat stipula: “Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita.” Apud Constantin Bacalbasa, Bucureştii de altădată (1878–1884), Bucureşti, Ed. Eminescu, 1993, p. 248.

[5] Enciclopedia de istorie, p. 13.

[6] România dă în acest sens un exemplu pozitiv Europei, fiind printre primele care fac acest pas. Prin contrast, Franţa abia în 1882 prin Legea Jules Ferry din 28 martie instituia obligaţia învăţământului primar şi pentru fete şi pentru băieţi. “Histoire”, special, Les femmes, 5000 ans pour egalite, Paris,  iulie–august 2000, p. 110.

[7] Feminism, fragmente din conferinţele ţinute de Eleonora Strătilescu la Ateneul Român (Bucureşti, 8 aprilie 1912) şi în Aula Magna a Universităţii din Iaşi  (13 mai 1912), publicate în “Uniunea femeilor române”, anul IV, nr. 11, nov. 1912, pp. 544–549, apud AnaLize, 10/2001, p. 57. Articolul se află de asemenea în antologia de texte Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române (în continuare Emancipare), Bucureşti, Ed. Ecumenica, 2001, pp. 404–409.

[8] Regulamentele de funcţionare au fost publicate în 1906. Codul general al României, Constantin Hamangiu, Bucureşti, Editura Librariei Leon Alcalay, vol. III, p. 3692, 3981.

[9] Regulamentul Şcolii de moaşe de la Institutul Maternitate, 16 martie 1900 şi Regulamentul Şcolii de moaşe clasa a II-a din Craiova, 24 martie 1900 în C. Hamagiu, vol. II, pp. 2053–2060, 2062–2066.

[10] Această  percepere a gravidităţii ca o boală nu era caracteristică doar mediului românesc. Chiar dacă în 1816 Dr. Marc scria că “Femeia însărcinată  este un obiect de grijă activă, repect religios şi un fel de veneraţie” nici în Europa occidentală femeia însărcinată nu avea un statut deosebit, graviditatea devenise mai ales în epoca victoriană un subiect tabu. Frecvent doctorii recomandau repaus total şi evident abstinenţă. Apud Yvonne Knibiehler, Bodies and Hearts,  în  A History of Women în the West. IV. Emerging Feminism from Revolution to World War, ed. Genevieve Fraisse, Michelle Perrot, London, 1998, p. 332.

[11] Acest tip de control nu se exercita doar la şcolile de moaşe, era valabil spre exemplu şi pentru şcolile normale. Tipul acesta de control s-a menţinut şi în perioada interbelică. Bunica mea îmi povestea despre mustrările pe care le-a primit după ce a fost văzută de către directoarea şcolii într-o duminică pe străzile din Chişinău purtând pălărie.

[12] “În şcoală, în timpul anului de studiu, elevele vor avea îmbrăcăminte foarte simplă, compusă din o bluză sau tunică, foi simple şi un şorţ. Îmbrăcămintea şi ciorapii modeşti, capul va fi acoperit cu o bonetă sau o broboadă, dupe anotimp”, Hamangiu, II, p. 2066.

[13] Carol-Nicolae Debie, O cronică ploieşteană 1825–1974. Muzica în viaţa oraşului Ploieşti – Cine a cântat. Unde, ce şi pentru cine, manuscris, Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, Prahova. Pentru accesul la această lucrare extrem de valoroasă trebuie să-i mulţumesc tatălui meu, conf.dr. Mihai Rachieru, care s-a ocupat de fondul personal al dr. Debie.

[14] “Regulament pentru şcolile particulare din 4 iulie 1896 cu modificări din 1898”,  Hamangiu, II, p. 1668.

[15] Debie, op. cit., pp. 9–10.

[16] Vezi şi Silvana Rachieru, Gender and Modernization  în 19th century România. Case study: Ploieşti society 1825–1833, în Bogdan Murgescu (ed.), România and Europe. Modernization as temptation, modernization as threat, Bucureşti, ed. All, 2000, p. 51–56.

[17] Debie, op. cit., pp. 9–10.

[18] Ibidem, p.5.

[19] Ibidem, p.6.

[20] Ibidem, p.6.

[21] Ibidem, pp. 7–8. Ca exemplu, în 1889 o mamă, “onorabila consoartă a unui demn cetăţean comersant” din Ploieşti îşi putea considera fiica drept o “partidă” ideală pentru căsătorie  deoarece “a fost 4 ani  la pension: este franţuzită şi pianită”.

[22] Bacalbaşa, op. cit., 1993, p. 159.

[23] O caricatură din 1902 intitulată “Pentru toate cazurile” şi reprezentând o mamă cu 6 fiice plecând la plimbare avea ca legendă: “Cucoana către servitoare: ‘Plecăm pentru un ceas, Anico. Dacă va veni cineva, în timpul acesta, să se intereseze de măritişul vreuneia din fetele mele, poţi să răspunzi, în numele meu, <da>’”. “Calendarul Revistei Lumea Ilustrată”, 1902. 

[24] Eleonora Stratilescu, Cariere pentru fiicele noastre în “Uniunea femeilor române”, anul IV, nr. 4, aprilie 1912, pp. 225–234  apud  Ştefania Mihăilescu, Condiţii ale muncii feminine, în “AnaLize”, 10/2001,
p. 55. Articolul a fost publicat şi în Şt. Mihăilescu, Emancipare, pp. 398–400.

[25] “Gazeta Femenină”, an I, nr. l , 1908, p. 8. Evident cazul românesc nu este singular, şi în Imperiul otoman, unul din primele ziare ale femeilor, “Gazeta proprie doamnelor”, editat  de Fatma Aliye Hanim avea pe frontispiciu deviza: “o femeie trebuie să fie o bună mamă, o bună soţie şi o bună musulmană”. Vezi Silvana Rachieru, În căutarea propriei identităţi: femeia musulmană în Imperiul otoman în Identităţi colective, şi identitate naţională. Percepţii asupra identităţii în lumea medievală şi modernă, coord. Mirela Luminiţa Murgescu, Bucureşti, 2000, pp. 205–212.

[26] România este în acest caz una dintre primele ţări care permite accesul femeilor în universităţi din 1866. În Europa situaţia era următoarea: la jumătatea anilor 1860 câteva tinere femei din Rusia îţi încep studiile de medicină la universitatea din Zurich; lor li s-au alăturat tinere engleze şi franceze la Paris şi mai târziu la Edinburgh. În anii 1870 femeile au opţinut admitere formală la universităţile din Anglia (University of London), Irlanda şi Danemarca. În anii 1880 universităţile au fost deschise femeilor şi în Spania. Karen Offen,  European Feminisms, 1700–1950. A Political History, Standford University Press, 2000, p. 79.

[27] apud Eleonora Stratilescu, Feminism, în “AnaLize”, 10/2001, p. 57.

[28] Ibidem, p. 59.

[29] Vezi discursul lui Titu Maiorescu de la Academia Română din 5 mai 1882. Fragmente din discurs împreună cu răspunsul dat de Sofia Nădejde  sunt publicate în Şt. Mihăilescu, Emancipare, pp. 212–218.

[30] Şt. Mihailescu, Pro-Femina. Documente Istorice. Condiţii ale muncii feminine, în “AnaLize” 10/2001, p. 52.

[31] “Gazeta femenină”, 1/1908, p. 6.

[32] “AnaLize”, 10/2001, p. 52, 58.

[33] “AnaLize”, 10/2001, p. 52.

[34] Expresia este împrumutată de la titlul volumului Becoming Visible-Women în European History, ed. by B. C. Koonz, S. Sturt, Boston, 1987.

[35] “AnaLize”, 10/2001, p. 56.

[36] Stephane Michaud, Femeia, în Omul romantic, coord. de François Furet, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 109.

[37] “Feminine Magazine”, anul I, nr. 1, 1908, p. 1.

[38] “Gazeta femenină”, p. 1.

 

 Pagina anterioară :: Pagina următoare :: Index :: Cuprins ::

 

© Universitatea din Bucuresti 2004.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
This book was first published on paper at the Editura Universitatii, under ISBN 973-575-870-9
Comments to: CIUPALA ALIN; Web Design & Text editor: Laura POPESCU; Last update: August, 2004