Includerea/excluderea
socială a femeilor
în România modernă
(1878-1914)
Silvana
Rachieru*
La
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
XX, România era unul din noile state independente din Balcani.
Era o perioadă în care tânărul stat se confrunta cu
diferite probleme, de la industrializarea şi în acelaşi
timp modernizarea ţării la lupte politice şi revolte
sociale. De asemenea, noul stat independent acorda o atenţie
deosebită alianţelor sale internaţionale ca şi
implicării în politica europeană. Societatea românească
a perioadei trebuia să se adapteze la noile condiţii
determinate de dezvoltarea ţării. Legi noi, noi oferte
de muncă, ca şi un nou tip de discurs atât în politică
cât şi în presă, acestea sunt doar câteva exemple din
schimbările pe care societatea românească de la cumpăna
veacurilor le întâmpina. În acest context intern deosebit de provocator,
situaţia şi statutul femeilor în România se vor schimba
la rândul lor, printr-un proces similar celor din alte state europene.
Articolul de faţă discută statutul femeii române
în societate ca şi vizibilitatea ei şi noile oportunităţi
care caracterizează perioada aleasă pentru studiu, 1878–1914.
Anii
1878–1914 sunt extrem de importanţi pentru istoria modernă
a României: 1878 este anul în care independenţa României
faţă de Imperiul otoman este recunoscută de către
Marile Puteri şi în consecinţă reprezintă
începutul unei noi etape pentru tânărul stat, iar 1914 este
evident anul începerii primului război mondial. În această
perioadă, prin România trebuie înţelese cele trei provincii,
Moldova şi Valahia (unite din 1859) şi Dobrogea, dată
statului român prin Tratatul de la Berlin din 1878 în schimbul
celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Aşa cum este
cunoscut, în istoriografia românească acest teritoriu este
numit Vechiul Regat, în opoziţie cu Noul Regat creat după
primul război mondial prin includerea Transilvaniei, Basarabiei
şi Bucovinei în cadrul statului român. În consecinţă,
Vechiul Regat a durat din 1881 (când România s-a proclamat regat)
până în 1916 când România a intrat în război. Vechiul
Regat este marcat de personalitatea Regelui Carol I, aflat la
domnie în întreaga perioadă. Aşa cum am menţionat,
este vorba de o etapă de intense schimbări pentru România,
dar modernizarea ţării[1]
nu reprezintă practic subiectul acestui articol exceptând
prezentarea ei din punctul de vedere al evoluţiei relaţiilor
de gen.
În
ceea ce priveşte populaţia ţării, numărul
femeilor era apoape egal cu cel al bărbaţilor, cu numai
o mică diferenţă în favoarea celor din urmă.[2]
Deşi populaţia era majoritar rurală, informaţia
pe care am folosit-o în această lucrare se referă mai
ales la zona urbană cu o atenţie specială acordată
femeile membre ale elitei. Această alegere a fost determinată
şi de lipsa surselor solide privitoare la femeile din mediul
rural în perioada aleasă. Mai exact, izvoarele folosite pentru
acest articol pot fi împărţite în patru categorii: izvoare
juridice-legi, regulamente şi prevederi, presă, memorii
şi cronici.
Aşa
cum afirma Peter Burke, “istoria femeilor oferă o nouă
perspectivă asupra trecutului, ale cărei consecinţe
încep abia acum să se întrevadă”[3] şi ca urmare şi în cazul
României studiile dedicate istoriei femeilor trebuie încurajate.
Izvoarele oferă mult mai mult decât construirea unui discurs
istoric axat pe politic şi militar, ignorând practic individul
şi concentrându-se pe comunitate. În paragrafele care urmează,
voi insista asupra vizibilităţii ca şi a includerii/excluderii
femeilor române în viaţa socială a Vechiului Regat.
Este necesară şi o altă clarificare, aceea că
grupul ţintă este format din femei creştin-ortodoxe.
Grupurile minoritare (din care mai importante evreii şi musulmanii)
nu au primit în România cetăţenie necondiţionată
decât prin Constituţia din 1923[4].
Totuşi, în Constituţia română din 1866 se stipula
că românii au atât drepturi civile cât şi politice.
Această afirmaţie era valabilă numai pentru segmentul
masculin creştin din societate, deoarece femeile erau excluse
de la viaţa politică. Femeile române nu vor avea dreptul
de a alege şi de a fi alese până în 1946. În Constituţia
din 1923 se preciza că se vor promulga legi speciale, votate
cu două treimi prin care se vor stabili “condiţiile
sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice”[5]
iar prin cea din 1938 vor primi dreptul de vot. Aşa cum este
cunoscut, Constituţia din 1938 coincide cu introducerea dictaturii
lui Carol al II-lea şi în consecinţă acest moment
nu poate fi considerat un adevărat succes al mişcării
feministe.
În
aceste condiţii specifice spaţiului românesc, lucrarea
mea se axează pe accesul femeilor la educaţie, pe noile
oferte de muncă şi pe manifestarea dreptului asociativ,
ca şi pe forme de vizibilitate ale femeilor române în presă
şi în câteva memorii ale perioadei de analiză.
Accesul
la educaţie al femeilor în România sfârşitului de secol
19 fusese în mod evident lărgit. Practic, femeile erau acceptate
în toate formele de învăţământ, incluzând universităţile.
În această direcţie, România se dovedise a fi mult mai
avansată şi mai deschisă chiar decât alte state
europene. Conform legii învăţământului din 1864,
şcoala primară era obligatorie pentru toţi copiii[6], indiferent de gen iar educaţia în şcolile
de stat era gratuită. Aşa cum se poate observa, accesul
la educaţia de bază era garantat şi în acelaşi
timp impus de către statul român. Însă şi în aceste
condiţii, numărul femeilor analfabete era cu mult mai
mare decât cel al bărbaţilor: în 1908, erau 1 384 188
de femei analfabete în comparaţie cu 206 172 bărbaţi.
De asemenea, din numărul total de persoane şcolite,
numai o treime erau femei.[7] Este de asemenea important de menţionat că în afara
şcolilor primare şi a universităţilor, şcolile
nu erau mixte: existau şcoli pentru băieţi şi
şcoli pentru fete, cele din urmă fiind astfel gândite
încât absolventele lor aveau şanse de succes în “meseriile
de suflet”. Ca exemplu, în vechiul Regat funcţionau
alături de şcolile secundare obişnuite şi
şcoli pedagogice, şcoli pentru surori şi moaşe,
şcoli superioare de arte frumoase, şcoli profesionale[8],
ca şi şcoli de menaj din 1903-una din şcolile din
Bucureşti purta numele Principesei Maria.
În
ceea ce priveşte admiterea în aceste şcoli speciale,
mă voi referi în cele ce urmează la două regulamente
interesante privind funcţionarea a două şcoli de
moaşe, una din Bucureşti şi una dintr-un oraş
de provincie, Craiova.[9]
Admiterea la aceste şcoli este un exemplu de excludere al
unor femei din societate şi implicit din viaţa socială.
Diferenţa majoră dintre cele două şcoli este
că cea din Bucureşti pregătea moaşe pentru
mediul urban, în timp ce cea din Craiova în mod exclusiv pentru
mediul rural. Pentru şcoala din Bucureşti, candidatele
trebuiau să fie între 20 şi 35 de ani iar pentru cea
din Craiova între 18 şi 40. În regulamentul şcolii din
Bucureşti se menţionează că aspirantele pot
fi măritate, celibatare sau văduve iar etnia şi
religia nu sunt importante, în timp ce în cazul şcolii din
Craiova se poate observa un alt tip de discriminare şi în
consecinţă excluderea unui anumit segment din societatea
feminină: candidatele care vroiau să devină moaşe
trebuiau să corespundă următoarei descrieri: “Sunt
primite în această şcoală, ca eleve, numai românce,
şi în special se preferă româncele crescute în comunele
rurale.” De asemenea, în Bucureşti era necesar un “certificat
constatând buna conduită” semnat de către trei
persoane diferite din suburbia în care locuia candidata şi
legalizat de autoritatea locală, în timp ce la Craiova trebuia
emis de către primar fără a cuprinde şi alte
semnături. Tot în cazul Bucureştilor, înscrierea la
şcoala de moaşe depindea de acordul unui bărbat.
Candidatele trebuiau să prezinte un:
“Certificat
prin care bărbatul sau părintele, în caz cînd candidata
nu este măritată, consimte ca soţia sau fiica sa
să urmeze cursurile scoalei. Acest certificat va fi legalizat
de autoritatea respectivă. Cînd candidata este văduvă
prin deces, prin divorţ, va dovedi, în primul caz decesul
soţului, prin extractul de moarte, în al doilea caz divorţul,
prin sentinţa de divorţ, rămasă definitivă
şi transcrisă la ofiţerul stării civile. Femeile
în instanţă de divorţ nu sunt admise.”
Regulamentul
continuă cu o interesantă excludere: “Candidatele
cari au defectuozităţi fizice, incompatibile cu calităţile
cerute unei moaşe, cum şi acelea cari sunt însărcinate
(s.m.), nu se pot înscri.” Este important de sesizat
că în epocă sarcina era percepută ca similară
unei boli şi în consecinţă determina izolarea socială
până la naşterea copilului.[10]
Tot legat de aceste regulamente, este de menţionat că
în controlul pe care educatorii îl exercitau asupra elevelor aceştia
nu se limitau doar la interiorul şcolii, deoarece elevelor
li se cerea să fie un exemplu de bună purtare şi
în afara şcolii[11],
control care continua şi după absolvire prin intermediul
medicilor locali. În Craiova, deoarece elevele erau educate pentru
a merge în mediul rural, ele urmau să joace un rol dublu:
înafara meseriei lor de moaşe, ele trebuiau să fie şi
exemple de moralitate: femeile trebuiau să dea dovadă
de modestie, să nu poarte pălării sau corset sau
haine de lux şi nu aveau dreptul să se machieze, urmând
a fi pedepsite în caz de nerespectare a regulamentului[12].
Erau chiar folosite ca instrumente de implementare a simbolurilor
naţionale în mediul rural, deoarece exista şi recomandarea
de a purta costume naţionale… Aşa cum se poate
observa, chiar dacă accesul la educaţie nu era restricţionat
în plan teoretic, în practică existau o serie de reguli care
nu puteau fi ignorate.
În
ceea ce priveşte separarea genurilor, am menţionat mai
devreme că şcolile mixte erau interzise ca şi dormitoarele/căminele
mixte. Această separare a elevilor pe genuri era încălcată
numai pentru serbările de sfârşit de an, unde se puteau
întâlni elevii mai multor şcoli. Ca un exemplu, la sfârşitul
secolului al XIX-lea, în Ploieşti apăruse tradiţia
ca primarul să organizeze ceremoniile de premiere pentru
şcolile de stat. În acest context, elevii atât din şcolile
de fete cât şi din cele de băieţi recitau şi
cântau împreună.[13]
Separarea pe genuri era menţinută şi la nivel administrativ,
fiind foarte limpede stipulat că directorii şcolilor
de fete trebuie să fie femei iar ai şcolilor de băieţi
bărbaţi. În schimb pentru grădiniţe director
era întotdeauna numită o femeie, decizie care poate fi interpretată
ca o tendinţă de extindere a îndatoririlor lor materne
din propria familie către comunitate.[14]
Pentru
a avea o imagine mai clară a diversităţii de şcoli
şi specializări care existau în România la cumpăna
veacurilor, voi insista în cele ce urmează pe un studiu de
caz şi anume Ploieştiul, oraş provincial din vecinătatea
capitalei. Sursa pentru acest studiu de caz este o cronică
a vieţii muzicale ploieştene, scrisă în anii 1980
de către un erudit din Ploieşti, dr. Nicolae Debie.[15] Dr. Debie, fost director al
Filarmonicii din Ploieşti, printr-o impresionanată muncă
a adunat informaţia aflată în arhivele prahovene referitoare
la activitatea muzicală din oraş între anii 1825-1970,
transformând-o într-o veritabilă cronică locală[16].
Este de menţioant că dr. Debie nu a făcut decât
să unească informaţia, şi de aceea lucrarea
sa poate fi folosită ca o sursă primară.
În
perioada analizată, în Ploieşti funcţionau atât
şcoli private de fete cât şi de stat. Spre exemplu,
în 1885, în Ploieşti, al treilea oraş din România ca
populaţie, existau 14 şcoli de stat, din care pentru
fete funcţionau cinci şcoli primare şi gimnaziale,
o şcoală secundară şi o şcoală normală.[17] Doi ani mai târziu a fost organizat şi
un externat pentru fete. Dintre şcolile private, am găsit
menţiuni speciale despre 2 pensiuni pentru tinerele fete,
“Familia” (transformat ulterior în Institutul Liceal
pentru domnişoare “Familia”) şi “Maria
Ionescu”[18]
ca şi un Institut pentru domnişoare înfiinţat în
1887 şi numit mai târziu “Regina Elisabeta”[19]. Diferenţa principală
între şcolile secundare şi aceste pensiuni private era
că în cele din urmă elevii puteau să înveţe
limbi străine dar şi muzică, dansuri şi alte
elemente de “comportare în societate.”[20]
Această diferenţă a determinat o migrare a elevilor
din şcolile de stat către cele particulare, mai ales
în cazul fetelor provenind din familiile bune ale Ploieştilor.
Fenomenul se poate observa în Ploiesti şi în cazul băieţilor,
dar motivaţia nu era aceeaşi: în cazul băieţilor,
taţii considerau că se pot învăţa mult mai
bine limbile străine în şcolile particulare, limbi străine
esenţiale în opinia lor pentru viitoarea carieră în
afaceri a fiilor. Pentru fete, migrarea era determinată de
dorinţa mamelor de a avea fiice care să se comporte
ireproşabil în societate.[21] Însă nu trebuie ignorată nici în
cazul fiicelor din elita românească importanţa dată
cunoaşterii francezei la perfecţie. Voi cita în acest
sens observaţia sarcastică a lui Constantin Bacalbaşa,
la adresa acestor membre ale societăţii anului 1883:
“Femeile
din aristocraţie nici nu prea ştiau româneşte,
toată educaţia lor, tot sufletul lor era strein. Ochii
şi mintea şi inima lor erau pironite asupra Parisului.
Această elită, înstrăinată de neamul ei, vorbea,
scria, citea, cânta şi petrecerea franţuzeşte.
O greşeală de limba franceză în această societate
era descalificarea şi ridicolul pentru vecinicie. O greşeală
de limba română, o delicioasă glumă.”[22]
Aşa
cum se poate obseva şi din paragrafele anterioare, educaţia
fetelor în Vechiul regat urmărea atingerea a două scopuri
majore: primul, să le asigure “o partidă bună”
pentru căsătorie[23] iar cel de-al doilea să le întărească
identitatea socială prin intermediul unor cariere personale.
Din nefericire, aceste cariere către care puteau opta tinerele
române de la sfârşitul secolului al 19-lea erau deosebit
de restrictive, iar feministele timpului au sesizat această
discrepanţă:
“Şcolile noastre pentru
fete sunt, cum se ştie, de două feluri, şcoli secundare
şi licee, în care se grămădesc cele ce năzuiesc
la carierele intelectuale, spre universitate, viitoarele profesoare
şi profesioniste libere, sau funcţionarele de la bănci,
poştă, telegraf, telefon şi şcoli profesionale
din care ies croitorese, cusătorese, modiste, linjere, brodeuse.
Se observă însă că şcolile secundare-liceale
dau o pletoră de fete în majoritate sărace, care cînd
isprăvesc şcoala ar avea nevoie să cîştige
şi nu găsesc posibilitatea: cîte o meditaţie e
greu de găsit şi e foarte prost plătită; iar
pînă să ajungă profesoare profesioniste ori funcţionare
mai e o cale lungă, lungă şi spinoasă.”[24]
De
asemenea, este foarte limpede că pentru perioada 1878-1914,
ideea dominantă era aceea a educaţiei pentru viitoare
soţii şi mame bune. În mod surprinzător, chiar
şi pionierele mişcării feministe susţineau
această idee. O revistă apărută în această
perioadă, în 1908 numită Gazeta Feminină şi
care se considera “organ al mişcărei femeniste
în literatură, artă, ştiinţă, viaţă
socială şi economică, modă şi sport”
propunea ca subiect de dezbatere pentru următorul număr
următoarea problemă: “Cum ar trebui făcută
educaţia fetelor din ziua de azi, spre a corespunde adevăratei
lor meniri de viitoare soţii şi mame”.[25] Din nefericire, revista nu a mai avut un al doilea număr
şi în consecinţă reacţiile şi răspunsurile
cititorilor la această întrebare ne rămân necunoscute.
Aşa
cum am menţionat anterior, în România femeile aveau acces
şi la învăţământul universitar.[26] Ele puteau primi şi burse
pentru a se înscrie la universitate. În consecinţă,
în 1908 erau la Universitatea Bucureşti 21,64% studente.
Din numărul total de diplome obţinute în 1910 la aceeaşi
universitate, mai mult de jumătate fuseseră obţinute
de femei.[27]
Însă această deschidere nu se sesiza şi la nivelul
cel mai înalt instituţional deoarece femeile erau excluse
de la postura de profesoare universitare. Cea mai înaltă
poziţie deţinută de o femeie era cea de conferenţiar.
Este interesant că femeile acceptau ele însele această
realitate, de exemplu bine cunoscuta exponentă a mişcării
feministe Elena Strătilescu afirma următoarele într-o
conferinţa ţinută la Ateneul Român (Bucureşti,
8 aprilie 1912) şi în Aula Universităţii din Iaşi
(13 mai 1912):
“Învăţămîntul
superior însă a fost întrucîtva îngrădit în mod indirect
pentru femei, întrucît cadrele universitare cum şi orice
cariere înalte în stat nu sunt accesibile. Adevărat, nici
nu prea avem atîtea femei de aşa mare valoare încît să
ocupe spre folosul obştesc acele înalte posturi. (…) Pe de
altă parte iarăşi, avem cîteva femei, care s-au
distins prin activitatea ştiinţifică de valoare,
care sunt conferenţiare la Universitate, deci ocupînd o primă
treaptă în învăţămîntul superior. Şi
acest fapt ne face să ne gîndim că spiritul bărbaţilor
în România nu e aşa de nedrept şi de tiranic, nici aşa
de excesiv şi egoist. ”[28]
Aşa
cum se poate observa din fragmentul de mai sus pentru lipsa unor
“femei de aşa mare valoare” nu era pusă
sub semnul întrebării eficienţa sistemul educaţional
la nivelul secundar, al liceelor, ci realitatea era acceptată
ca un fapt care nu se poate modifica cu mare uşurinţă.
Această constatare nu trebuie să surprindă cititorul
din zilele noastre deoarece avea loc doar 20 de ani mai târziu
după dezbaterile din presa românească dar şi din
interiorul elitei masculine româneşti legate de diferenţa
dintre creierul femeii şi cel al bărbatului când intelectuali
şi în acelaşi timp politicieni de marcă acceptaseră
rapid teoria conform căreia gradul de inteligenţă
este într-o strânsă legătură cu numărul de
grame al creierului. Şi evident, aşa cum Darwin afirma,
creierul femeilor era mai mic şi în consecinţă
ele trebuiau să se concentreze pe procreere şi menaj.[29]
Procesul
de industrializare din România a jucat un rol important în crearea
unor noi meserii pentru femei. În consecinţă, doar cu
un an înainte de primul război mondial, înafara meseriilor
tradiţionale menţionate anterior-profesoare, asistente
medicale, moaşe, croitorese, secretare şi diverse funcţionare-un
recensământ al profesiilor a demonstrat că femeile erau
de asemenea implicate în activităţi financiare, de transport,
servicii publice şi ele reprezentau majoritatea lucrătoarelor
în industria alimentară şi textilă.[30] Cu toată această observaţie, femeile educate
lucrează totuşi în majoritate în locurile de muncă
tradiţional feminine. Nu este vorba de o excludere a femeilor
în mod direct din alte medii ci mai mult de o piaţă
a muncii care nu era disponibilă în acel moment la schimbări
radicale. Ca exemplu, la rubrica “Mica publicitate-Oferte
de lucru” din Gazeta femenină, 1/1908,
întâlnim următoarele anunţuri:
“–
Domnişoară bună dactilografă, cunoscând şi
franceza doreşte angajament birou.
–
Se caută o guvernantă româncă, cultă, să
ştie pianul, bine retribuită.
–
Se caută o domnişoară serioasă, cu oare-care
studii, având scriere frumoasă şi cunoscând franceza,
pentru un birou, ca secretară bine retribuită.”[31]
Din
nefericire, această situaţie nu mai pare atât de favorabilă
dacă analizăm şi salariile pe care le primeau femeile
române: salariul zilnic al femeilor române varia între 1 leu pentru
guvernante şi 1,3 pentru muncitoare până la maximum
de 3,5 lei pentru o profesoară, în condiţiile în care
necesarul pentru o zi în Bucureşti era în jur de 1,5 lei.[32] În condiţiile acestea economice dificile,
concluzia lui Paul Scorţeanu la finalul articolului său
Situaţia economică a femeii publicat în ziarul
“Femeia română” nu ar trebui să surprindă
pe nimeni[33]:
“Aşadar
ne va fi permis a conchide asupra stării economice a femeilor:
Fiică, soţie sau mamă, ea trăieşte numai
prin bărbat, depinde de el, şi-n generalitatea exemplelor
este sclava lui.”
În
următoarele pagini voi discuta prezenţa şi vizibilitatea
asociaţiilor de femei din Vechiul Regat, ele fiind aşa
cum este cazul şi în alte ţări, “laboratoarele”
mişcării feministe. În Constituţia României din
1866, dreptul la asociere este garantat tuturor cetăţenilor
ţării. Femeile române vor folosi acest drept şi
acesta va reprezenta o oportunitate de a deveni vizibile.[34]
Aceste asociaţii şi organizaţii fondate de către
femei au avut iniţial un specific de binefacere, ele colectau
fonduri pentru grupuri marginale diverse ca orfani, văduve,
vagabonzi, etc. De asemenea, o parte din ele încercau să
promoveze drepturile femeilor şi în consecinţă
se intitulau feministe sau erau simple asociaţii profesionale.
Un astfel de exemplu este Uniunea Educatoarelor Române, fondată
la Iaşi în 1908. Obiectivele acestei uniuni erau “să
pregătească adevărata emancipare economică
şi culturală a femeii române din toate straturile sociale
trezindu-i puterea de lucru pentru a înţelege toate chestiunile
însemnate de viaţă socială şi culturală
ale neamului ei.”[35]
Aşadar, “constrângerea ce apasă asupra femeilor
nu le împiedică să acţioneze. Cele mai conservatoare,
departe de a se conforma exclusiv preceptelor masculine, dau o
nouă expresie filantropiei, religiei sau carităţii.
Altele intervin pe scena politică prin scris (presă,
pamflete etc.) sau participă direct la evenimente.”[36]
Cele mai vizibile acţiuni ale acestor organizaţii erau
revistele şi ziarele publicate. Am menţionat anterior
Femeia Română care avea ca motto “Libertate prin lumină”
sau Uniunea femeilor române sau revista cu o viaţă
scurtă, Gazeta Femenină. Voi insista în paragrafele
următoare pe acest ultim exemplu, deoarece este unul din
primele ziare care foloseşte clar termenul de feminism. Voi
cita din “Un cuvânt înainte”, cu scopul de a prezenta
şi nivelul la care se afla mişcarea feminstă românească
la începutul secolului 20 şi care erau soluţiile pentru
emanciparea feminină în percepţia redactorilor acestui
ziar:
Apariţia unui ziar pur femenist,
era de mult aşteptată de către întreaga clasă
feminină din ţară. În adevăr, România era
singura ţară civilizată din Europa care nu poseda
o gazetă care să reprezinte şi să apere interesele
clasei feminine. Cu multe jertfe, ne-am hotărat noi un grup
de femei şi bărbaţi-sinceri, entuziaşti şi
neclintiţi pioni ai cauzei feminine-de a face să apară
această gazetă.
Scopul ce’l urmărim este
de a lumina şi de a informa pe cititioarele acestui ziar,
cu tot ce se întamplă şi apare pe terenul social, cultural,
artistic, literar, şi ştiinţific ca produs al imaginaţiei
şi concepţiei feminine, din ţară şi străinătate.
În tratarea cestiunilor, sociale, economice, şi culturale,
Gazeta Femenină, nu va judeca nici pe baza unor idei
abstracte preconcepute şi nici în vederea unor scopuri mai
înainte determinate. Gazeta Feminină va fi absolut
obiectivă şi se va inspira de interesul general şi
fără altă preocupare de cat folosul real al clasei
feminine.
Gazeta feminină va fi tribuna
liberă de unde se va propăvădui binele, frumosul
şi adevărul. Coloanele Gazetei Feminină vor fi
deschise tuturor talentelor feminine. Fiindcă Gazeta Feminină
se adresează tuturor claselor sociale, fără nici
o excepţie, ea va căuta ca toate articolele sale să
fie scrise într-o limbă decentă şi cat se poate
de populară, pentru ca să fie accesibilă tuturor.
Gazeta femenină speră
a contribui astfel cu mult la răspandirea luminei, la deşteptarea
gustului de citire şi ridicarea nivelului cultural al clasei
femenine în genere. Cu această dulce speranţă intrăm
voioşi în arena ziaristicei Româneşti, cu credinţa
că vom avea concursul tuturor. (…) ”[37]
Aşa
cum se poate observa cu uşurinţă în acest “Cuvânt
înainte” se întâlnesc câteva din ideile exprimate şi
de feministele europene. Se considera că emanciparea era
posibilă numai prin educaţie şi ele militau pentru
“iluminarea femeilor”. Cultura şi educaţia
erau considerate cele două arme care putea sprijini includerea
femeilor în societate. Revenind la Gazeta Femenină
este interesant de observat că entuziastele iniţiatoare
ale reviste au considerat important să pună pe prima
pagină o opinie masculină legată de emanciparea
femeii. Este vorba de un lung articol în care este citat C. V.
Ficşinescu (de altfel un cunoscut militant pentru drepturile
femeilor) cu diverse opinii cum ar fi superioritatea bărbaţilor
sau femeile care sunt împotriva emancipării şi rolul
bărbaţilor în emanciparea femeilor, încheind cu un citat
foarte militant din Ficşinescu:
Femeia nu este decât aceea ce
societatea a făcut-o să fie, este fructul educaţiei
ce
I-a dat bărbatul.
Şi dacă el nu se mulţumeşte
cu adevărat de ceea ce este ea dacă voeşte să
facă şi dintr’însa un factor util societăţii,
şi care să nu mai fie o sarcină pentru nimeni,
dacă voeşte ca ea să fie mamă mai bună,
şi o mai bună soţie, n-are decât să nu-I oprească
nici una din ocupaţiile ce nasc din viaţa socială.
Las-o să-şi aleagă singură ocupaţia,
pentru care se va dovedi mai aptă, nu-i închide absolut nici
o uşă, şi fă-i şi ei şcoli ca şi
lui, şi actuala stare de lucruri se va schimba, să fim
siguri, cu totul în binele şi spre fericirea familiei şi
a societăţii întregi”[38]
Aşadar,
responsabilitate pentru emanciparea femeii ar fi revenit într-o
măsură copleşitoare bărbaţilor. Însă
în România de început de secol 20 era evident necesar să
se lupte cu teama că emanciparea femeii va determina distrugerea
familiei şi implicit a societăţii. În numeroase
cazuri, emanciparea era văzută ca o încercare de schimbare
a locurilor tradiţionale dintre femei şi bărbaţi.
Vizibilitatea femeilor în spaţiul public considerat până
nu demult exclusiv masculin devenea în ochii multora simbolul
schimbării rolurilor tradiţionale în societate: femeia
consumatoare şi bărbatul producător. Un exemplu
în această direcţie este o caricatură publicată
în Calendarul revistei “Lumea Ilustrată” din
1902. Caricatura este împărţită în două coloane.
Una se intitulează “La cafenea” iar cealaltă
“Acasă” şi sunt prezentate patru episoade.
În primul episod, în timp ce soţia joacă biliard, soţul
ia copii de la şcoală. În a doua etapă, soţia
este prinsă într-un joc de cărţi iar soţul
găteşte; în cel de-al treilea episod femeile beau şi
fumează iar bărbatul duce copii la culcare. Scena se
încheie cu femeile care părăsesc cafeneau într-o profundă
stare bahică iar soţia are nevoie de ajutorul soţului
să ajungă în pat.
În
concluzie, în societate română din Vechiul Regat, femeile
treceau printr-un proces dublu, atât de includere cât şi
de excludere socială. Accesul la educaţie fusese în
mod evident extins după independenţă, însă
era prezentă tendinţa de a nu încuraja femeile să
studieze ci mai mult să se concentreze asupra “carierelor”
lor viitoare de soţii şi mame. Existau diferite şcoli
pentru fete, atât de stat cât şi private care le puteau sprijini
în construirea unor cariere profesionale după absolvire.
De asemenea, era permis accesul în universităţi dar
în realitate nu foarte multe femei erau absolvente de facultate.
După absolvire situaţia lor economică era dificilă
şi aveau în continuare nevoie de suportul financiar al unui
bărbat. De asemenea, în această perioadă asistăm
la începuturile mişcării feministe, femeile organizându-se
în diferite asociaţii şi publicând ziare în care militau
pentru “iluminarea clasei feminine.” În consecinţă,
situaţia femeilor în România Vechiului Regat era extrem de
complexă şi cere mai multă atenţie din partea
specialiştilor. Problematica este foarte vastă şi
merită să-şi depăşească statutul
de subiect marginal pe care încă îl deţine în istoriografia
românească.