Viaţa cotidiană într-o şcoală de fete în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea

 

Ramona Caramelea*

 

Istoria educaţiei uită de multe ori că şcoala este în primul rând un univers viu, populat de elevi şi profesori, cu traiul lor zilnic, cu necazurile şi bucuriile lor, vibrând la impulsurile sociale. Cercetările legate de istoria învăţământului şi-au propus în general o evaluare numerică a populaţiei şcolare, a cheltuielilor alocate învăţământului, a reţelei şcolare, a legislaţiei, monografii ale instituţiilor de învăţământ şi ale unor personalităţi.

Intenţionăm, în cele ce urmează, să pătrundem dincolo de locul în care se desfăşoară actul educaţional şi să reînviem aspecte cotidiene, uneori chiar mai puţin “oficiale” din viaţa unei şcoli de fete, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Şcoala Centrală reprezintă o instituţie cu bogată tradiţie în domeniul educaţional, dar dincolo de acest aspect este un loc în care un număr de eleve şi profesori / profesoare îşi desfăşoară traiul zilnic, în care solidarităţile se nasc şi caracterele se formează. Cercetarea se concentrează îndeosebi asupra elevelor, asupra regulilor la care fetele sunt supuse în şcoală, comportamentului, obligaţiilor şi condiţiilor în care se desfăşoară procesul educativ.

Şcoala Centrală de Fete s-a înfiinţat în 1852, din iniţiativa lui Barbu Ştirbey, deşi proiecte pentru o asemenea şcoală existau încă din timpul Regulamentului Organic. Titulatura iniţială este “Pensionatul Domnesc de Demoazele”, dar din deceniul şase ea se va numi Şcoala Centrală de Fete. Dacă până în 1864, nivelul cursurilor este hibrid, plasând-o între şcolă primară şi secundară, din 1864 este transformată în şcoală secundară de cinci ani.

În 1881, şcoala este transformată în Externat secundar de fete de gradul I, echivalent cu gimnaziile băieţilor. În afară de titulatură, modificările aduse vizează doar programa. Se accentuează caracterul ştiinţific al studiilor în defavoarea artelor, încercându-se o apropiere de programele şcolilor de băieţi.

În 1893, şcoala capătă o nouă organizare, aceea de Institut Pedagogic, iar în 1898 în Externat Secundar de Gradul II, corespunzător cursului de liceu. O modificare importantă priveşte programa acestor externate, acum se introduce studiul limbii latine, cursurile asemănându-se cu ale băieţilor.

Ideile şi principiile ce stau la baza organizării Şcolii Centrale şi care de altfel, se regăsesc în organizarea tuturor şcolilor de fete din secolul al XIX-lea, sunt determinate de modelul educaţional propus de societate fetelor.

Modelul educativ promovat de Şcoala Centrală este cel al societăţii româneşti şi urmăreşte aceeaşi finalitate educaţională, formarea de mame, soţii şi fiice bune. O susţine clar Barbu Ştirbey, într-un raport adresat Eforiei Şcolilor, când vorbeşte de importanţa unei şcoli pentru fete: ”Dacă buna creştere şi învăţătura sunt neapărat trebuincioase băieţilor, cu atât mai mult acestă îngrijire trebuie să aibă pentru fete, care sunt chemate a creşte însele pre copiii lor. Oricât de mult se va îngriji instrucţia publică, dacă aceasta nu va fi sprijinită de o bună educaţie domestică, dată tinerilor de mume, în casa părintească încă din pruncie, apoi şi ostenelile bărbatului vor fi zadarnice sau vor produce efecte neînsemnate; şi tinerimea nefiind înzestrată cu sentimente virtuoase şi cu aplecări bune, puţin va profita prin învăţăturile sale”[1].

Nici concepţia despre educaţie a primei directoare nu se îndepărtează de la acest model. Astfel în pensionat, “studiile care luminează inteligenţa vor fi subordonate principiilor care îndrumă inima pe calea binelui”, iar elevele “vor fi formate pentru obişnuinţa vieţii de familie, şi vor fi pregătite să-şi îndeplinească cu demnitate datoriile pe care societatea le impune sexului lor”2. Finalitatea educaţiei urmăreşte în primul rând “desăvârşirea morală a tinerelor.”

Dar ce fel de cunoştinţe se cer pentru a deveni “soţie şi mamă bună”? Evident nu cunoştinţele ştiinţifice sunt necesare unei soţii, care are ca principală datorie menţinerea stabilităţii căminului şi creşterea copiilor. O soţie eficientă şi plăcută trebuia să ştie să ţină casa, să citească şi să socotească, pentru aceasta erau suficiente câteva noţiuni elementare de istorie, geografie, religie, limbi străine. Trebuia să cunoască limbile străine, să ştie să cânte şi să picteze, să stăpânească arta oratoriei, cu alte cuvinte “ să fie o soaţă plăcută la conversaţie”.

Deci educaţia trebuia să formeze un comportament adecvat cerinţelor societăţii şi să “cultive” în primul rând simţurile estetice. Ultimul aspect este reflectat şi de programa din pensionat.

Este cunoscut că programa reprezintă materializarea intenţiilor educative ale unei societăţi la un moment dat. Prin materiile pe care le cuprinde, prin ponderea pe care o deţin unele materii în detrimentul altora, programa “reprezintă epoca şi momentul istoric ce au generat-o”3. Analizând programa şi orarul acestei instituţii, observăm că accentul se pune pe limbile străine, pe arte (desen, dans, caligrafie, muzica, declamaţie, cânt) şi pe lucrul de mână, materie ce se predă zilnic în şcoală4. Modelul educativ suferă o serie de modificări în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Laturii tradiţionale ce urmărea formarea de “bune mame, soţii şi fiice”, i se adaugă acum alta susţinută de posibilitatea ca fetele să urmeze o carieră. Materiile ce cultivă spiritul nu mai corespund finalităţii pe care o urmăreşte educaţia, şi încep să piardă din importanţă, în favoarea celor ştiinţifice. Succesivele modificări suferite de programă în 1881, 1893, 1898 urmăresc tocmai acest aspect, un accent mai mare acordat ştiinţelor, încercându-se o apropiere de programa băieţilor.

 

Izolarea de potenţiale tentaţii

 

Pentru formarea morală şi spirituală a tinerelor fete era necesar ca şcoala să creeze un cadru optim în care modelul educaţional să poată fi aplicat.

Una din ideile pe care prima directoare a şcolii, Ana Iacobson o impune este deplina izolare a fetelor de restul societăţii. Acest principiu se va menţine în organizarea şcolii şi după demisia primei directoare, regăsindu-se până la începutul secolului următor.

Dar de ce izolarea elevelor de restul societăţii?

Directoarea are ca responsabilitate nu numai reuşita actului educaţional, ci şi apărarea moralităţii viitoarelor “soţii şi mame”, iar acest lucru se realizează numai izolând fetele de potenţialele tentaţii reprezentate prin lumea de afară. Educaţia se confundă astfel cu o permanentă supraveghere a tinerelor: “deapururea să fie elevele sub privegherea cuvenită, fie elle la studiu, la masă, la recreaţiune, sau la classa. Ce face, în fine, ca în veri ce parte unde s-aru mişca o elevă să întâlnească unu ochiu priveghetoriu”5. Şcoala se ocupă nu numai de transmiterea cunoştinţelor, dar şi de formarea unui comportament adecvat pentru viitoarele mame şi soţii, în care moralitatea ocupă locul principal. Apărarea acesteia devine obligaţia “cea mai de căpetenia” a întregului personal educator. Sarcinile directoarei sunt “de a priveghie di şi nopte moralitatea şi conduita elevelor”, de a le “feri cu cea mai mare îngrijire maternă veri ce contactu de societatea re”6. Supravegherea se realizează permanent, în timpul tuturor activităţilor, fie de către directoare, fie de personalul auxiliar. Pedagogele nu părăsesc niciodată elevele; “dorm împreună cu ele, ţin cheia dormitoriului respectiv şi acompani noaptea la ieşire pre fiecare elevă, asista la spălarea, investirea şi rugăciunea lor, dejuna, prânzea şi cina cu elevele”, cu alte cuvinte “priveghea necontenitu conduita şi moralitatea elevelor”7.

Lumea din afara internatului reprezintă o ameninţare pentru tinere, este o lume a tentaţiilor, care li se va deschide abia în momentul căsătoriei. Până atunci ele trebuiau ţinute cât mai departe de societate şi într-o totală inocenţă. Ieşirea din internat este limitată cât mai mult posibil. Astfel, fetele au voie să-şi vadă părinţii numai duminica. Regulamentul din 1869, prevedea că “elevele vor primi permisiunea să meargă să-şi vadă părinţii, în fiecare duminică, după serviciul divin, dar e necesar să revină în Institut la ora şase seara”8. În 1865 se hotărăşte “mergerea eleveloru acasă numai din 15 dile în 15 şi atunci numai duminicele de la 8 ore dimineaţa la 6 ore seara. ”Motivele sunt provocate de “desele lipsiri ale eleveloru şi confusia creată de venirea continuă, convorbirea şi vederea copileloru cu părinţii loru”9. Ba mai mult, dacă mediul din familie era considerat dăunător, directoarea putea interzice elevelor “ieşirea lor acasă chiaru în decursulu unui întregu anu şcolariu”10. La reîntoarcerea în şcoală, elevele erau atent reexaminate de directoare, care “va face unul din studiile celle mai serioase, din observarea conduitei şi a sentimentului morale alle eleveloru reintrate”11.

Supravegherea elevelor este permanentă şi îmbracă diferite forme: de la supravegherea comportamentului până la cea a lecturilor. Profesorii trebuiau: “Să nu se lase la latitudinea elevelor de a-şi alege orice bucată de recitare cu orice coprinsu, ci să se determine natura şi limitele în care să varieze subiectul bucăţiloru de recitatu. Recitarea unoru bucăţi reu alese aru putea să influenţze în etate fragedă asupra moravuriloru copilelor şi să le altereze simţămintele”12. Singurele cărţi la care fetele au acces sunt manualele şcolare. Chiar şi pentru biblioteca şcolii, titlurile sunt atent selectate de profesori “în funcţie de ce voru crede că potu figura în uo assemenea bibliotecă”13. Lista cărţilor ce figurau în bibliotecă cuprinde un număr mare de cărţi de religie şi morală (Istorii Biblice, Catehisme, Noul Testament, Opere morale), manuale franceze de istorie, geografie, matematică, zoologie precum şi atlase de istorie şi geografie.

 

Reprimarea sexualităţii

 

Orice posibilă manifestare a instinctelor sexuale, a imaginarului erotic este interzisă. Contactul fizic între eleve este evitat printr-o serie de măsuri: “paturile din dormitoare trebuiau aşezate la o cuvenită depărtare unulu de altulu”, nu se permitea “nici odată şi sub nici un cuvent culcarea a două eleve în acellaşiu patu”14 Supravegherea fetelor se realizează chiar şi în timpul somnului. ” Nu se permite nici o dată şi sub nici un cuvent absentarea din dormitoriu, la orele de seră şi de nopte a pedagogei respective”, “se ţine pururea luminate noptea dormitoriile, se închide dormitoriile, îndată după culcarea elvelor şi se păstra cheile până a doua zi una de pedagoga din dormitoriu şi o alta de către directore”. Directoarea era datoare “ a face peste nopte repetite visite prin dormitoriu şi de a nu permite sub nici cuventu remânerea peste nopte în dormitoriu a servitoru seu femei rude alle elevelor”15.

Prevederile regulamentului constituie o sursă relevantă pentru modul în care este percepută problema sexualităţii feminine în epocă. Ele confirmă mentalitatea secolului al XIX-lea, potrivit căreia sexul femeii este cauza tuturor relelor şi acest lucru se poate corecta numai prin efort educaţional16. Numai printr-o supraveghere permanentă a fetelor se putea împiedica orice potenţială trezire a dorinţei feminine înainte de căsătorie, dar şi potenţialele atracţii între colege.

În afara statutului social al familiei, virginitatea fetelor este zestrea cea mai valoroasă pe care acestea o puteau aduce, dar şi o etichetă, o garanţie, cu care puteau ademeni un viitor soţ. Pentru realizarea acestui lucru, se dorea ca fetele să rămână într-o totală necunoştinţă a lucrurilor fireşti, într-o stare de inocenţă. O fată “pură” nu ştia nimic şi nu bănuia nimic înainte de căsătorie. Pentru îndepărtarea potenţialelor tentaţii cel mai bun mod era de a amâna trezirea dorinţelor, anulând orice realitate carnală a sexului17.

Educaţia spiritului se împleteşte cu o bună educaţie şi igienă a corpului. “Educaţia nu este perfectă de câtu cu condiţiunea de a nu neglija nici unulu din celle două părţi constitutive alle omului, inima şi corpulu”. Pentru aceasta e nevoie de “o hygienă a sufletului pentru ferirea lui de molipsiri şi de bole”18.

Prevederile regulamentului se pare că nu coincid însă cu situaţia din internat. Comisia însărcinată de Ministrul Cultelor în 1866 cu reorganizarea şcolilor centrale de fete atrage atenţia asupra acestui lucru. “Strâmtoarea localului e dăunătoare disciplinei, salele de dormitu fiindu strâmte, paturile eleveloru stau lipite unele de altele, în contra regulelor disciplinare din oricare internat  bine întreţinut”19

Educaţia şi moravurile sexuale sunt produsul unui proces cultural, social, economic şi politic. În cazul fetelor ele sunt reglementate de o serie de factori, ca: rolul acestora în societate, morala creştină şi nu în ultimul rând de piaţa matrimonială.

 

Tentaţia modei

 

O altă tentaţie ce trebuia reprimată o reprezintă moda. Era cunoscută în epocă aplecarea femeilor, aceste “regine ale rochiilor”, cum le numeşte Jean-Paul Aron20, spre modă. Dar această plăcere poate atrage după sine ruina financiară a familiei. Într-o lucrare privind educaţia fetelor din această perioadă se precizează: “Luxul ruinează şi ruina familiilor aduce după sine stricarea moravurilor. Luxul este în contradicţie cu religia, cu regulile modestiei creştine”21. Pentru a evita acest lucru se încerca încă din şcoală “să se combată assemenea plecări cu toate mijloacele, pentru ca elevele să nu pună aplecare spre luxu”22. Pentru a împiedica o asemenea tendinţă elevelor li se introduce uniforma. Recomandările ministrului consultat în această problemă sunt: “simplitate, soliditate şi ieftinătate”23. Uniforma este alcătuită dintr-o “rochie cenuşie şi zuavu (ilic), de aceeaşi culoare, o bluză de percalu fără dantele sau ornamente.” Ţinuta elevelor trebuia să fie cât mai sobră cu putinţă: ”coifură simplă, părul împletit, mâneci fără dantelă, fără panglici şi bijuterii”24.

 

Pericolul din afară

 

Controlul se realiza nu numai în interiorul şcolii, ci şi asupra lucrurilor ce vin din afară. Corespondenţa elevelor era atent verificată. ”Nu se permite introducerea a nici o scrisoare pentru vre-o elevă fără a fi prealablu cetită de Directoreasă sau guvernantă assemenea şi pentru scrisorile ce tremitu elevele”25. Nu sunt permise decât vizitele părinţilor: “tatălui, mamei, sau tutorelui ori correspondintelui ce au”, dar şi acestea în prezenţa unei persoane din şcoală, într-un loc cât mai ferit de privirile celorlalte eleve: “Assemenea vizite le voru primi în presenţa unei pedagoge, în o sală anume destinată pentru acesta şi care se fie aşa dispusă, ca se evite întâlnirea streiniloru visitatori cu alte eleve, de câtu acelle ce li se chiamă de către guvernantă, în calitate de fiică seu epitropisite”26.

Lumea din afara şcolii, reprezintă lumea tentaţiilor, de aceea pentru a ieşi în afara internatului este nevoie de aprobarea ministrului. Chiar şi pentru scopuri nobile, ca mersul la biserică se solicită permisiunea ministrului27.

Moralitatea şi ordinea nu sunt suficiente numai în interiorul şcolii şi al internatului.,ci şi în preajma şcolii. O spărtură în zidul ce separă spitalul Colţea de curtea internatului provoacă o întreagă agitaţie în viaţa şcolii, fiind văzută ca o potenţială ameninţare a “moralităţei elevelor”28. Izolarea nu mai este posibilă, iar contactul cu lumea tentaţiilor este deschis elevelor.

Moralitatea este o construcţie fragilă a societăţii ce cuprinde norme comportamentale, convenţii sociale, obiceiuri, legi, permanent în pericol. “Dezmoralizaţia Internatului de Fete” se produce când în apropierea şcolii se instalează “două dame cu viaţa scandaloasă”29. Incidentul este destul de grav şi moralitatea internatului grav afectată, din moment ce ministrul instrucţiunii şi prefectul Poliţiei Capitalei intervin pentru îndepărtarea “damelor” din apropierea şcolii.

   Valorile ce stau la baza organizării vieţii din internat sunt ordinea, austeritatea, izolarea, absolut necesare formării morale şi spirituale a viitoarelor soţii şi mame. Rigorile aproape monahale, impuse vieţii cotidiene din internat amintesc de persistenţa unor modele mentale anterioare, legate de rolul mănăstirilor în buna educare a tinerelor.

  

Elevele şi prezenţa masculină în şcoală

 

Imposibilitatea de a asigura un corp profesoral alcătuit numai din femei, “mai potrivit cu situaţiunea unei şcoli de fete” este suplinită printr-o serie de reguli impuse profesorilor, prin care se urmărea ca prezenţa acestora în şcoală să nu afecteze moralitatea fetelor.

Regulile constituie o excelentă sursă pentru mentalitatea secolului şi modul în care sunt percepute relaţiile profesori-eleve. Profesorii sunt acceptaţi în şcoală, din lipsa personalului feminin corespunzător pregătit. Această situaţie generează două contradicţii: una legată de concepţia privind educaţia fetelor, iar cealaltă de prezenţa bărbaţilor într-o şcoală de fete.

În concepţia societăţii de secol XIX, educaţia fetelor este prin excelenţă domeniul de manifestare al femeilor. El transmit fetelor un model social, cel de soţii şi mame şi le pregătesc pentru viitorul lor rol. Acest lucru nu se poate realiza de către profesori, activitatea lor în instituţie, limitându-se la transmiterea cunoştinţelor.

Am amintit anterior, că teoriile educaţionale din epocă confundă educaţia fetelor cu o permanentă supraveghere şi izolare de orice tentaţie.

Este percepută în acest caz, prezenţa profesorilor printre fete de 11-16 ani, ca un potenţial pericol pentru echilibrul emoţional al tinerelor? Analizând prevederile regulamentelor disciplinare şi obligaţiile la care sunt supuşi profesorii, observăm că prin ele se încearcă să se evite tocmai acest aspect.

O primă măsură în acest sens, o constituie interzicerea profesorilor prea tineri în şcoală. Documentele menţionează o serie de cazuri când profesorii nu sunt acceptaţi în şcoală “pe motivu de etate”, “fiind într-o etate prea tânără”, deşi la concursul pentru ocuparea catedrelor “obţinuse note mai superioare decât alţi candidaţi”30. Din nefericire nu se specifică care este vârsta minimă pe care trebuie să o deţină un profesor pentru a fi primit în şcoală.

Profesorii sunt acceptaţi în şcoală, dar prezenţa în instituţie se limitează doar la orele de curs: “profesorii sunt obligaţi se nu rămână nici un momentu în internatu preste orele de prelegere”31.

Regulamentele disciplinare interzic orice gest de bunăvoinţă sau familiaritate între profesori şi eleve. “Profesorii de parte bărbătească să nu fie niciodată familiari cu elevele.” Ba mai mult, cancelaria profesorilor trebuia astfel dispusă “ca să se evite veri ce contactu al acestora cu elevele”32. Manifestări indecente precum “ fumarea în şcolă “ sunt de asemenea interzise.

În 1866 Ministerul numeşte o comisie pentru inspectarea şi reorganizarea şcolilor centrale de fete alcătuită din Maria Cantacuzino, Ecaterina Cantacuzino, Maria Rosetti, Elena Anghelovici şi Zoe Grant. Comisia inspectează şcolile şi propune o serie de schimbări, în funcţie de disfuncţionalităţile constatate. Una din ele se referă la înlocuirea profesorilor cu profesoare. “În vederea disciplinei e de doritu Domnule Ministru ca să se înlocuiască pe câtu posibile profesorii bărbaţi fie ei şi însuraţi sau nu, cu femei. Această măsură priveşte şi personalul subaltern (servitori, portar, econom).”33

Lipsa personalului feminin bine pregătit amână îndeplinirea acestei cerinţe până în 1898, când corpul profesoral din şcoală va fi alcătuit în afară de preot, numai din profesoare.

Exceptând profesorii, singurii bărbaţi care intră în şcoală sunt: economul, care se ocupă cu problemele financiare, “ţinerea registrelor” şi servitorii. Şi pentru ei există o serie de reguli absolut obligatorii, prin care se încearcă să se evite contactul acestora cu elevele. Ei se află sub permanenta supraveghere a directoarei. Economul “va fi însuratu şi de va fi posibilu va locui chiar afară din cuprinsul şcoalei”, iar servitorii deşi locuiesc permanent în internat, trebuie să locuiască “cât mai departe de eleve”34.

Orice faptă ce putea fi considerată ca atentat la moralitatea şcolii şi a elevelor este pedepsită cu concedierea. “Pentru cellu mai micu cas de nemoralitate, Directoarea va îndepărta pre veri care din servitori şi va cere îndepărtarea economului abbătutu de la datorie sau în casu de rea conduită.”35 Cazurile de “nemoralitate şi rea conduită” nu lipsesc din istoria şcolii. Ele sunt interesante pentru a observa cu ce este asociată imoralitatea în epocă, şi cum sunt percepute ca o ameninţare a prestigiului Şcolii Centrale.

Astfel aflăm că “economul este alcoolicu şi lipseşte noaptea din internatu. În interesullu moralităţei ce trebuie să însuşească în genere toţi funcţionarii unui institut ca acesta”36, directoarea cere destituirea lui. Cel mai adesea problemele vin din partea bucătarilor şi servitorilor internatului. Deşi scenele par amuzante astăzi, ele semnificau o gravă încălcare a comportamentului şi erau pedepsite prin destituire. “Bucătarul pleacă noaptea cu cheia de la odaia spălătoreselor, la cârciuma din vecinătate”37, iar unul din servitori “este pre familiaru cu servitorele internatului.”38

Orice disfuncţionalitate din şcoală, sau orice pericol la adresa “moralităţei elevelor”, atrăgea nemulţumirea părinţilor, a autorităţilor şi lovea prestigiul de care se bucura instituţia. Sobrietatea şi moralitatea trebuiau să însoţească orice manifestare comportamentală de la servitori până la profesori.

 

Mediul de provenienţă al elevelor

 

În ceea ce priveşte mediul de provenienţă al elevelor, până în 1864, şcoala era destinată: “fiicelor de amploaiaţi cari vor fi slujit ţerei cu cinste şi revnă”39, mai precis copilelor unor demnitari care s-au distins în serviciul public şi cărora statul le oferă drept recompensă această şcoală. Lista primelor eleve acceptate în şcoală, precizând pe lângă numele acestora şi informaţii despre tată vine în sprijinul afirmaţiei de mai sus40.

După 1864, situţia se schimbă; şcoala se deschide întregii societăţi. Cele mai multe eleve provin din categoriile de mijloc. Privind tabelele 141 şi 242, observăm că cei mai mulţi părinţi sunt: funcţionari, comercianţi, deţinători de profesii libere. Situaţia se menţine asemănătoare şi în deceniul nouă al secolului. Un instrument util pentru această perioadă s-a dovedit a fi Ancheta Învăţământului Secundar, lucrare pregătită pentru expoziţia din 190643. Lucrarea se ocupă printre altele şi de mediul de provenienţă al elevelor din învăţământul secundar, reflectat prin profesiile părinţilor. Astfel în deceniul nouă, cei mai mulţi părinţi sunt: funcţionari, comercianţi, profesii libere, agricultori, rentieri, industriaşi, pensionari, muncitori cu ziua. Putem concluziona fără a greşi, că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şcoala este frecventată de eleve din categoriile de mijloc ale societăţii, spre deosebire de prima jumătate a secolului, când se adresează unor elite ale societăţii româneşti (fiicelor marilor dregători şi funcţionari ai statului).

Mediul de proveninţă al elevelor după profesia părinţilor (anul 1870)	Numărul profesiilor		Mediul de proveninţă al elevelor după profesia părinţilor (anul 1887)	Numărul profesiilor
Funcţionari Comercianţi Profesori Avocaţi Preoţi Pensionari Văduvi	9 1 1 1 2 4 8		Funcţionari Profesori Semi orfane Preoţi Militari Agricultori	8 4 4 1 1 1

 

Cereri de educaţie

Înscrierea fetelor la concurs este însoţită uneori de petiţii ale părinţilor către Ministrul Cultelor, prin care aceştia îşi justifică dorinţa ca fetele să studieze în această instituţie. Cererile de educaţie ne permit să surprindem motivele ce stau la baza lor: de la o conştientizare a importanţei educaţiei fetelor, până la motivaţii de ordin financiar. Un părinte vrea ca “fiica sa să dobândească “folosinţa hotărâtă de înalta înţelepciune a Măriei Voastre pentru asemenea tinere fiinţe”44. Altul aminteşte generozitatea Domnului de a se îngiji şi de creşterea fiicelor unor indivizi cu prinţipurile învăţăturii”45. A. Karkaleki: ”ca părinte de familie al secolului de faţă, subsemnatul doreşte a da educaţia cerută copiilor săi”46. Lipsa unor posibilităţi materiale care să le permită o educaţie în şcoli particulare, dar şi ideea că educaţia ar putea suplini lipsa unei averi sunt alte motivaţii ce stau la baza solicitării unui loc în Şcoala Centrală.“Împovărat de mai mulţi copii, mai ales fete şi fără avere de a le putea face norocirea m-am gândit că fericirea lor o voru putea găsi în instrucţiune solidă”47. O mamă invocă drept justificare pentru locul solicitat în şcoală, anii în care soţul său a slujit statul, în calitate de funcţionar: “Subsemnata încă din anul 1883 printr-o petiţiune însoţită de actele necesare prin care arătând posiţia mea de mamă văduvă, înconjurată de trei copile încă minore, fără mijloace de a le putea procura uă educaţiune şi uă instrucţiune indispensabile atât lor cât şi pentru societatea în care vor fi chemate a trăi, am rugat pe onorabilul Minister a mă uşura stare mea miseră dispunând ca una cel puţin din fiicele mele să fie primite în şcoală.… să faceţi acest bine, această mică dreptate copilei orfane a unui funcţionar care a servit statulului 15 ani fără preget dând probe de onestitate şi a cărui văduvă este lăsată pe drumuri, în voia soartei fără nici un mijloc de existenţă şi cu trei fete minore”48. Uneori se crede că lipsa averii poate fi suplinită printr-o carieră în învăţământ: “În lipsă totală pentru asecurarea viitorului copiiloru mei şi mai ales a feteloru cer consacrarea lor serviciului instrucţiunii publice”49.