Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940


<<





11.1.2. Atitutidinea forţelor politice din România faţă de Societatea Naţiunilor    

      

Pactul, în forma sa definitivă, a fost aprobat la 28 aprilie 1919 şi  semnat din partea României de N. Titulescu şi dr. Ioan Cantacuzino, ambii remarcându-se ulterior ca slujitori fideli şi de prestigiu ai forumului genevez. [...]

În cercurile politice şi în opinia publică din România, ecoul înfiinţării Societăţii Naţiunilor a fost puternic şi, în ansamblu, favorabil. El a fost exprimat nuanţat şi cu prudenţă, cu realism şi spirit critic, constructiv. Nu a fost vorba de “o totală” şi “oarbă” încredere, manifestată “la înălţimea credinţei religioase”, cum eronat apreciază unii istorici străini, când se referă la poziţia unor state mici  şi mijlocii din zonă.

Dezbaterile prilejuite în Parlament de ratificarea Pactului evidenţiau însemnătatea pe care o acordau românii noii instituţii care era aşteptată “de milioane de cetăţeni ai lumii întregi, ca o speranţă pentru progresul umanităţii, în viitor”. În şedinţa Senatului, din 14 august 1920, Take Ionescu, ministrul de externe, releva că, înfiinţând Societatea Naţiunilor “popoarele aliate îşi propun să facă războiul cât mai rar, să facă să domine prescripţiile dreptului internaţional, să facă să domine dreptatea  şi respectul tratatelor”. El arăta că acţionând în sensul prevederilor din Pact, “omenirea merge spre o oarecare restrângere a suveranităţii oricărui stat, în folosul general” şi că, spre deosebire de alianţele din trecut, Liga, fiind o organizaţie foarte largă, cu deschidere spre universalitate, "e greu ca ea să se transforme într-o maşină de opresiune în contra vreunuia dintre membri”.

În numele socialiştilor, deputatul George Grigorovici, în şedinţa Senatului din 29 iunie 1920, aprecia că “ideea Societăţii Naţiunilor a fost ideea cea mai sănătoasă, fiindcă discuţia se va face acolo şi într-un alt loc, iar cu cât curentul va fi mai democratic, cu atât va fi mai bine pentru noi”; el cerea ca prin forumul genevez să se realizeze “un contact cu popoarele, nu cu clasele diriguitoare” sperând ca “statele care compun Societatea Naţiunilor, pe zi ce trece vor deveni mai democrate”.

Partidele şi grupările politice din ţară au salutat apariţia Pactului şi  au înscris în programul lor, ca un deziderat esenţial, colaborarea cu forumul păcii.

Partidul Naţional Liberal, forţa politică cea mai puternică şi mai influentă a burgheziei româneşti, în Manifestul către alegători, din octombrie 1919, vedea în Liga Naţiunilor un instrument, pentru a menţine, dezvolta şi consolida “legăturile consfinţite în război”, de a realiza o politică de amplă colaborare, dar în “această conlucrare, să se stabilească un acord al acestor interese”, în aşa fel, încât să se ţină seama “şi de legitima voinţă a românilor de a-şi menţine neştirbită suveranitatea statului”. Explicând mai pe larg poziţia partidului, cercul de studii liberale arăta, în mai 1919, când Pactul era viu comentat în lume: “dacă Societatea Naţiunilor nu este o operă perfectă, este în orice caz un prim pas, făcut spre a întrona pacea în omenire... Opera începută este perfectibilă: nimeni şi nimic nu se va putea opune în viitor triumfului acestei idei”. În concepţia liberalilor, Liga Naţiunilor “însemna, în fond, o revoltă a întregii lumi civilizate în contra militarismului”. De aceea, în pofida unor critici serioase, formulate în primii ani, rămânând statornici încrederii în posibilitatea perfecţionării acestei instituţii, în programul lor din 1930, liberalii scriau că partidul lor “vede în dezvoltarea principiilor Societăţii Naţiunilor şi de solidaritate internaţională şi europeană, cea mai bună chezăşie pentru pacea şi propăşirea popoarelor”. Cum liberalii au dominat perioada stabilizării, concepţia lor a fost urmată şi de acţiuni practice în acest sens, după cum se va vedea pe parcursul lucrării.

Partidul Naţional Român care prin fuziunea cu Partidul Ţărănesc avea să devină cel de al doilea partid important al burgheziei, în programul din 29 aprilie 1920, scria: “în politica externă, P.N.R. crede şi e convins că diferendele dintre popoare trebuie rezolvate numai pe cale paşnică, prin supunerea lor judecăţii Societăţii Naţiunilor, a cărei misiune o va răspândi şi întări tot mai mult în conştiinţa poporului român, aşa cum a pornit din aspiraţiile pacifiste ale întregii umanităţii”. Propunându-şi să militeze pentru a armoniza politica României cu “politica marilor democraţii occidentale” şi cu “statele interesate” în  organizarea şi menţinerea păcii, P.N.R. se angaja să lupte pentru înlăturarea conflictelor armate din viaţa internaţională şi “cu concursul Ligii Naţiunilor” să admită “războiul numai pentru cazul de legitimă apărare a integrităţii naţionale şi a hotarelor ţării”.

Partidul Conservator Democrat, deşi într-un proces de declin, acţionând încă sub aureola şefului său, Take Ionescu, aprecia, în  programul din 22 octombrie 1919, că “întemeierea Ligii Naţiunilor este şi mai ales va fi o garanţie solidă pentru libertatea şi integritatea tuturor”. Programul mai preciza că alianţele în cadrul Ligii sunt permise “cu condiţia să fie defensive şi publice”; programul releva necesitatea realizării unor alianţe între România, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Grecia,  “precum şi alţii dintre vecinii noştri” pentru a se crea un “bloc de peste 75 de milioane de locuitori” care “ar constitui o mare putere şi atât în Liga Naţiunilor, cât şi în toate celelalte legături internaţionale, ar pretinde şi ar obţine drepturile unei mari puteri”.

Partidul Social-Democrat din România, în programul adoptat în 1927, preconiza promovarea unei politici de pace cu toate popoarele, desfiinţarea diplomaţiei secrete, democratizarea Ligii Naţiunilor, lupta împotriva tuturor alianţelor cu caracter agresiv şi militar, dezarmare generală, arbitraj internaţional obligatoriu, independenţa ţării faţă de marile puteri imperialiste spre a nu mai fi târâtă în conflictele războinice şi anularea datoriilor de război.

Presa vremii sublinia ideea că înfiinţarea Ligii era o inovaţie în  relaţiile dintre state şi răspundea mai ales aspiraţiilor statelor mici şi  mijlocii, forţelor progresiste şi iubitoare de pace din toată lumea. “Viabil sau nu, aceasta se va vedea”, scria cotidianul “Adevărul”; “dar dacă acest nou organism al politicii internaţionale nu ar prezenta decât forţa morală a păcii şi a voinţei popoarelor de a nu mai fi târâte în războaie nimicitoare, pe temeiul unor tratate secrete şi încă, Societatea Naţiunilor marchează o revoluţie în politica internaţională”. Apreciind noul organism ca o încununare a unor aspiraţii mai vechi, cotidianul “Universul” scria: “Lumea a visat dintotdeauna, de când e ea, o Societate a Naţiunilor”. Pentru statele mici şi mijlocii, înfiinţarea Ligii înseamnă dreptul de a fi, pentru că, sublinia liderul Partidului Ţărănesc, economistul Virgil Madgearu, “ţările mici au un interes mai mare să existe o puternică Ligă a Naţiunilor decât statele mari. Statele mai mari au găsit întotdeauna prilej de înţelegere reciprocă pentru exploatarea celor mici. Numai când statele mici vor avea asigurarea păcii de la o Ligă a Naţiunilor ca să-şi dezvolte opera de civilizaţie, numai atunci vor putea exprima şi aspiraţiile înaintea acestui parlament internaţional”.

Pentru România, Societatea Naţiunilor putea deveni instrumentul prin care să-şi apere, pe plan mondial, unitatea statală realizată după îndelungate şi grele sacrificii; de aceea, cu toate defectele noii instituţii, “a o privi cu scepticism, a-i opune neîncrederea, atâta timp cât constituie forţa contractuală admisă de control şi judecată asupra diferendelor dintre naţiuni este a-şi tăia singură craca de sub picioare”.

În viziunea opiniei publice din România, paternitatea Ligii nu trebuie redusă la câteva persoane: “Nu e nici Leon Bourgeois, inventatorul acestei instituţii, nici Wilson. În fiecare zi se descoperă noi scripte în care se descifrează concepţia aceasta elementară, a înfrăţirii popoarelor”. Liga nu s-a născut din “ambiţii”, din “convingeri şi  impulsuri personale”, ci “ea, scria juristul Nicolae Daşcovici în revista “Societatea de mâine”, corespundea năzuinţelor adânci ale tuturor naţiunilor, fie beligerante, fie neutre”.

 

Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor. 1919-1929, Bucureşti, Editura Academiei, 1988, pp. 113-116

 



© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Ioan Scurtu
Last update: December 2002
Text editor&Web design:Raluca OVAC