Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940


<<






11.1.4. “Dinamica păcii”; conferinţa rostită de Nicolae Titulescu în Reichstag

(Berlin, 6 mai 1929)

 

Se poate ca omenirea să nu fi dobândit încă pacea, dar ea se îndreaptă către pace. Pacea este, într-adevăr, un fenomen de mişcare. Este un lucru viu care se înfăptuieşte treptat. Pacea nu înseamnă odihnă, nu înseamnă delăsare. Pacea nu este decât un scop, nu e decât o direcţie. Dar “în direcţie zace împlinirea, iar drumul este străbătut din clipa în care ai paşit pe el”.

Totul este să asiguri ritmul înaintării!

Dacă vrem să împingem înainte cu cât mai puţine zguduituri un obiect material spre un punct determinat, care sunt oare factorii pe care trebuie să-i luăm în considerare? Ei sunt în număr de patru: slăbirea rezistenţei care produce fricţiunea; existenţa unei forţe care dă naştere mişcării; eliminarea oricărei forţe contrare care ar putea să dea altă fază mişcării iniţiale: timpul.

Dinamica păcii este supusă aceloraşi legi!

Slăbirii rezistenţei care produce fricţiunea îi corespunde organizarea păcii prin legile internaţionale; forţei care dă naştere mişcării îi corespunde cea mai mare forţă mondială, care se numeşte gândirea; înlăturării forţelor care ar putea împiedica mişcarea iniţială îi corespunde necesitatea de a pune legea internaţională acceptată deasupra oricărei necesităţi subiective, oricare ar fi aceasta; rămâne, în sfârşit, factorul comun timpul, care numai el singur permite, în sistemul ritmului, adaptarea intereselor contrare ce caracterizează evoluţia.

Dispunem în starea actuală a lumii de elementele care ne îngăduie să nădăjduim într-o mişcare ritmică a relaţiilor umane către un stadiu în care forţa brutală să piardă din ce în ce mai mult din preponderenţa în reglementarea conflictelor dintre naţiuni.

Cred cu adevărat acest lucru, dar cu condiţia să ne pătrundem de semnificaţia, aş zice chiar de valoarea simbolică a realizărilor obţinute, şi să îndeplinim marile datorii pe care ele le impun. [...]

Pentru a împiedica războiul ca fenomen social trebuie să începem prin a stăvili războiul ca instituţie legală. Acest prim scop trebuie să răspundă noilor legi internaţionale care organizează pacea. [...]

Departe de mine gândul de a respinge criticile aduse instituţiei de la Geneva, care reprezintă o perpetuă devenire şi care nu are nevoie să fie apărată de mine. Voi fi mai concis şi voi spune: chiar dacă Societatea Naţiunilor ar avea toate păcatele ce i se impută, nu dispunem de o altă organizaţie care să-i poată fi substituită. Ea este rezultatul unei convenţii încheiate de 54 de state. Organizarea sa constituţională nu poate fi mereu adusă în discuţie fără să riscăm să pierdem şi puţinul pe care l-am dobândit. Numai în cadrul Societăţii Naţiunilor şi al legilor sale se poate acţiona pentru a stabili relaţii internaţionale pe bazele de justiţie şi utilitate ce se cer azi. Numai în cadrul Societăţii Naţiunilor şi al legilor sale se poate realiza dinamica mişcării. În afara ei şi împotriva ei nu se poate practica decât dinamica prăbuşirii. Între un mecanism defectuos organizat în vederea păcii şi război, alegerea mea se îndreaptă spre primul. Şi nici o altă alegere nu este posibilă de la semnarea Convenţiei de la Paris. Spunând aceasta, nu mă mărginesc să repet public o obligaţie legal asumată. Îmi exprim aici convingerea mea profundă, care se sprijină pe constatarea că războiul nu este niciodată, dar într-adevăr niciodată, soluţia unui  conflict. Războiul, în cazul cel mai bun, adică războiul victorios, nu poate decât schimba termenii problemei; nemulţumitul de mâine va lua locul nemulţumitului de astăzi. Unui război dus în numele dreptăţii îi va urma un alt război dus în numele justiţiei. Şi aşa la nesfârşit. Şi cu ce preţ? Cu un preţ imens plătit de întreaga comunitate internaţională pentru motivele subiective ale unuia sau mai multora din membrii săi. [...]

Este sigur că nimeni nu-şi închipuie că pacea perpetuă a fost instaurată pe pământ prin ceea ce a fost realizat până acum. Ar fi să credem că sarcina pe care omenirea este chemată s-o îndeplinească a şi fost dusă la bun sfârşit în câţiva ani prin câteva semnături. Dar, pe de altă parte, se poate oare contesta faptul că legea internaţională este factorul cel mai important în realizarea scopului urmărit? Un răspuns hotărât, categoric la această întrebare se impune înainte de a trece la altă problemă. Dacă nu legii internaţionale îi revine misiunea de a stabili pacea, ce altă metodă ar trebui folosită oare dacă nu forţa urmărind un scop de dominare?

Şi dacă excludem pe aceasta din urmă ca inacceptabilă, care este prima lege internaţională ce trebuie stabilită dacă nu aceea prin care dreptul la război ca fapt în sine este abolit? Fără îndoială, legi de organizare pe tărâmurile cele mai diverse: economic, cultural, financiar, militar, politic. Fiecare dintre aceste legi îşi are condiţiile proprii care determină realizarea ei. Dar, de regulă, legile nu pot fi elaborate decât de o colectivitate care crede în pace.

 Cum vor putea fi înfăptuite aceste legi dacă se subminează în mod sistematic încrederea în legea fundamentală ce condiţionează pe toate celelalte către care năzuim? Cum vor putea fi vreodată posibile acestea din urmă dacă tăgăduim orice eficacitate legilor internaţionale în sine?

Suntem prinşi într-un cerc vicios diabolic, din care nu se poate ieşi decât printr-un act raţional sau printr-o catastrofă. [...]

Nu cunosc eroare mai periculoasă, influenţă mai nefastă decât exagerarea puterii magice a forţei în funcţionarea legilor cu caracter intern şi transpunerea acestei exagerări în domeniul dreptului internaţional pentru a justifica concluziile cele mai amăgitoare. Toate aceste teorii sunt expresia unei superficialităţi antropomorfice în cel mai înalt grad. [...]

Există o putere superioară forţei, şi aceasta este conştiinţa unei solidarităţi umane, iar a o proclama nu înseamnă a vorbi în vânt, înseamnă a lua contact cu singura realitate care există şi care  - pentru că se crede îndeobşte că poate fi violată fără urmări, pentru că niciodată nu sunt studiate reacţiile ei implacabile, pentru că este invizibilă pentru toţi cei care cred că viaţa nu este alcătuită decât din lucruri care se numără, se cântăresc sau se măsoară – este socotită ca inexistentă.

Atingem în acest fel punctul esenţial care determină dinamica păcii, limitele ei şi mecanismul care permite ca ele să fie împinse la infinit prin sistemul realizărilor pe etape.

În opera organizatorilor actuali ai păcii îşi găseşte expresia aproape tot ceea ce în conştiinţa publică actuală a atins un grad de maturitate. Prin aceasta ea rezistă victorios criticilor care se ridică fie din dreapta, fie din stânga.

 

                           Nicolae Titulescu, Discursuri, pp. 319-333              

 



© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Ioan Scurtu
Last update: December 2002
Text editor&Web design:Raluca OVAC