Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940

<<

CUPRINS

>>

11.2.9. “România – în balanţa forţelor”

Dar până în 1937-1938 şase state europene, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Polonia, România şi Turcia, se bazaseră pe acel sistem, investiseră inteligenţă, acţiune politică şi mijloace financiare şi militare. Astfel că se pune întrebarea dacă au greşit ele acţionând în felul în care au făcut-o. Pentru a găsi răspunsul/răspunsurile este necesar să ne întoarcem la cauzele ce au determinat crearea sistemului.

Mica Înţelegere apăruse la începutul anilor ’20 ca o reacţie ofensivă la orice tentativă de restaurare a Habsburgilor şi exista ca o reacţie neagresivă faţă de Ungaria. Această ultimă tendinţă trebuie înţeleasă ca o observare atentă a politicii desfăşurate de statul ungar, o pregătire laborioasă pentru ca aliaţii să fie în măsură să acţioneze numai dacă părţile contractante erau supuse unei agresiuni neprovocate.

Pentru România mai exista un motiv cu totul “special”: teama de a se afla singură, faţă în faţă, cu Uniunea Sovietică. Spectrul izolării a pus factorilor decizionali români problema găsirii unui sprijin real la ameninţarea din est. Aliaţii săi din Mica Antantă, state în primul rând slave, nu i-au acordat toată înţelegerea – trupe de susţinere – în cazul unui război cu sovieticii. Acordurile de tranzit şi promisiunea Cehoslovaciei şi Iugoslaviei că vor ataca Ungaria, eliberând, astfel, spatele dispozitivului românesc, constituiau un sprijin prea subţire comparativ cu nevoile.

Până la începutul deceniului patru prevederile contractuale asigurau celor trei aliaţi securitatea necesară (dacă considerăm numai inamicul din Europa Centrală). Dar din 1931-1932 situaţia internaţională s-a înscris pe coordonate împotriva cărora Trilaterala nu avea posibilităţi de reacţie. Planurile operative care s-au elaborat, 19 la număr, au prevăzut toate grupările de forţe şi variantele probabile, dar responsabilii politici nu au reuşit să cadă de acord asupra clauzei erga omnes. Aşa cum Cehoslovacia şi Iugoslavia se fereau să-şi angajeze potenţialul lor militar împotriva fratelui mai mare slav - U.R.S.S. - şi România evita o deplasare a efortului militar propriu împotriva Germaniei. A mai existat, totodată, o încredere supradimensionată în ceea ce am denumit “politica de suprafaţă” a Uniunii Sovietice şi, nu în ultimul rând, în dorinţa şi capacitatea de intervenţie a statelor occidentale. Un wishfull thinking extrem de păgubitor pentru soarta statelor din centrul Europei.

Mihai Retegan, În balanţa forţelor. Alianţe militare româneşti interbelice, Bucureşti, Editura Semne, 1997, pp. 169-170

<<  11.1.1

11.1.2

11.1.3

11.1.4

11.2.1

11.2.2

11.2.3

11.2.4

11.2.5

11.2.6

11.2.7

11.2.8

11.2.9

11.2.10

CUPRINS

11.2.11

11.3.1

11.3.2

11.3.3

11.3.4

11.3.5

11.3.6

11.3.7

11.4.1

11.4.2

11.4.3

11.4.4

11.4.5

>>

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Ioan Scurtu
Last update: December 2002
Text editor&Web design:Raluca OVAC