Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940

<<

CUPRINS

>>

11.3. România şi dinamica relaţiilor inter-naţionale până în septembrie 1938

11.3.1. Politica externă a României: deziderate, oameni, reuşite

Politica externă a României din perioada interbelică a avut ca postulate menţinerea şi consolidarea independenţei naţionale a ţării, a statu-quo-ului teritorial, obiective legate indisolubil de crearea unui climat de pace şi cooperare internaţională. Până în anii ’30, un rol important în crearea şi afirmarea unui sistem naţional de politică externă, bazat pe înţelegerea şi apărarea intereselor României, dar şi a celorlalte state europene, l-au avut diplomaţii: I. I. C. Brătianu, Take Ionescu, I. G. Duca şi N. Titulescu.

Ultimul, cel european dintre diplomaţii români, a avut merite incontestabile în consolidarea sistemului diplomatic creat în anii ’20 de I. I. C. Brătianu şi Take Ionescu. Încă din anii primei sale misiuni diplomatice la Londra, Titulescu a devenit adevăratul inspirator şi conducător al politicii externe a Bucureştilor. Diplomat dotat cu “înţelegerea reală a chestiunilor internaţionale”, Titulescu propunea o modalitate nouă de abordare a acestora. “În relaţiile internaţionale - spunea el - trebuie să fi întotdeauna sigur pe faptele tale; să nu faci nici o promisiune care nu ar putea fi respectată, să arăţi respect faţă de punctul de vedere opus şi, în sfârşit, să fi cinstit în dorinţa de conciliere”.

Conştienţi că fără refacerea continentului european, puternic marcat de cataclismul războiului, pacea şi stabilitatea ar fi fost precară, diplomaţii români au afirmat o concepţie superioară despre responsabilitatea fiecărei naţiuni în realizarea acestui postulat, deoarece, spunea I.I.C. Brătianu, reconstrucţia Europei “nu se poate face decât prin muncă şi restaurarea internă a fiecărui stat”. În acelaşi timp, el sublinia că, “în viaţa statelor, fiecare e în drept să-şi organizeze şi să-şi ducă viaţa internă care îi convine”. Era o reafirmare a unui vechi principiu al politicii externe a Bucureştilor despre care un alt cunoscut diplomat, I.G.Duca, afirmase: “Oricare cunoaşte politica românească [....] ştie că una din directivele fundamentale, directiva de la care de 40 de ani nimeni nu s-a abătut, în nici o împrejurare şi faţă de nici o ţară, este aceea de a nu se amesteca în politica internă a altor ţări. Neamestecându-ne noi în politica internă a altora, am avut grijă ca şi ceilalţi să nu se amestece în politica noastră internă”.

V. Fl. Dobrinescu, România şi organizarea păcii europene. Alianţele sale politico-diplomatice şi militare, prefaţă în Frederic C. Nanu[1], Politica externă a României. 1919-1933, Traducere de Liliana Roşca şi Emanuela Ungureanu, Iaşi, Institutul European, 1993, pp. 19-20

<<  11.1.1

11.1.2

11.1.3

11.1.4

11.2.1

11.2.2

11.2.3

11.2.4

11.2.5

11.2.6

11.2.7

11.2.8

11.2.9

11.2.10

CUPRINS

11.2.11

11.3.1

11.3.2

11.3.3

11.3.4

11.3.5

11.3.6

11.3.7

11.4.1

11.4.2

11.4.3

11.4.4

11.4.5

>>

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Ioan Scurtu
Last update: December 2002
Text editor&Web design:Raluca OVAC