Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu,
ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940
<< |
(1 decembrie 1925)
Preşedintele statului
German, Majestatea Sa regele Belgiei, preşedintele Republicii franceze,
Majestatea Sa regele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei
şi al teritoriilor britanice de dincolo de mări, împărat
al Indiilor, Majestatea Sa regele Italiei.
Cu grija de a împlini dorinţa
de siguranţă şi de ocrotire ce însufleţeşte naţiunile
care au avut de îndurat flagelul războiului de la 1914-1918; Şi
deopotrivă însufleţiţi de dorinţa sinceră de
a da tuturor puterilor semnatare interesate garanţii complementare
în cadrul Pactului Societăţii Naţiunilor şi al tratatelor
ce sunt în vigoare între ele;
Au
hotărât să încheie în aceste scopuri un tratat şi au desemnat
ca plenipotenţiarii lor [...][1]care,
după ce au schimbat plinele lor puteri, recunoscute în buna şi
cuvenita formă, au convenit dispoziţiunile următoare:
Art. 1. Înaltele Părţi Contractante
garantează individual şi colectiv, după cum este stipulat
în articolele de mai jos, menţinerea statu-quo-ului teritorial rezultând din frontierele între Germania
şi Belgia şi între Germania şi Franţa, şi inviolabilitatea
ziselor frontiere astfel cum sunt fixate prin sau în executarea Tratatului
de pace semnat la Versailles, la 28 iunie 1919, precum şi observarea
dispoziţiunilor articolelor 42 şi 43 ale zisului Tratat privitoare
la zona demilitarizată.
Art. 2. Germania şi Belgia şi, de asemenea, Germania şi Franţa
se obligă reciproc să nu se dedea de o parte şi de cealaltă
la nici un atac sau invaziune şi să nu recurgă de o parte
şi de cealaltă, în nici un caz, la război.
Art. 3. Luând în consideraţie angajamentele respective
luate de ele în articolul 2 al prezentului tratat, Germania şi Belgia
şi Germania şi Franţa se obligă reciproc să reguleze
pe cale pacifică şi în modul următor toate chestiunile,
de orice natură, care ar veni să le despartă şi care
n-ar putea fi hotărâte prin procedeele diplomatice obişnuite.
[...]
Art. 4. În caz de violare flagrantă
a articolului 2 din prezentul tratat sau de contravenţiune flagrantă
la articolele 42 sau 43 din Tratatul de la Versailles de una din Înaltele
Părţi Contractante, fiecare din celelalte Puteri Contractante
se obligă, chiar de acum, să dea imediat asistenţa sa Puterii
împotriva căreia o asemenea violare sau contravenţiune ar fi
fost îndreptată, din clipa când zisa Putere îşi va fi putut
da seama că această violare constituie un act neprovocat de
agresiune şi că din pricină fie de încălcarea frontierei,
fie din începerea ostilităţilor sau din adunarea forţelor
armate în zona demilitarizată, e necesară o acţiune grabnică.
Art. 5. Stipulaţiunea articolului
3 din prezentul tratat este pusă sub garanţia Înaltelor Părţi
Contractante aşa cum e prevăzut mai jos:
Dacă una din puterile menţionate la articolul 3 refuză
să se conformeze metodelor de aplanare sau să îndeplinească
o deciziune arbitrară sau judiciară şi săvârşeşte
o violare a articolului 2 din prezentul tratat sau cu o contravenţiune
la articolele 42 sau 43 ale Tratatului de la Versailles, se vor aplica
dispoziţiunile articolului 4 al prezentului tratat.
Art.
6. Dispoziţiunile prezentului tratat nu aduc atingere
drepturilor şi obligaţiunilor rezultând pentru Înaltele Părţi
Contractante din Tratatul de la Versailles, precum şi din aranjamentele
complimentare, inclusiv cele semnate la Londra la 30 august 1924.
Art.
7. Prezentul tratat, menit să asigure păstrarea păcii
şi conform Pactului Societăţii Naţiunilor, nu va putea
fi interpretat că restrânge misiunea acesteia de a lua măsurile
potrivite spre a apăra cu succes pacea lumii.
Interesele şi drepturile României, în texte de drept internaţional public, 1936, pp.42-43
©
University of Bucharest 2002. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. Comments to:Ioan Scurtu Last update: December 2002 Text editor&Web design:Raluca OVAC |