Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940


<<




11.3.5. Discurs ţinut de Nicolae Titulescu, în calitate de preşedinte al celei de-a 12-a sesiuni ordinare a Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor[1]

               (Geneva, 7 septembrie 1931)

 

Deosebita cinste pe care aţi făcut-o ţării mele şi mie personal chemându-mă să prezidez din nou lucrările acestei înalte Adunări, îndepărtându-vă în felul acesta cu totul excepţional de la tradiţia conform căreia acelaşi preşedinte nu poate fi reales, îmi inspiră o recunoştinţă ce nu se poate reda prin cuvinte. Mă voi strădui să vi-o dovedesc, rămânând credincios metodelor folosite anul trecut, încercând să le îmbunătăţesc cât mai mult, pentru ca împreună cu dumneavoastră munca ce o depunem să-şi poată atinge scopul esenţial, adevărata ei raţiune de a fi: eficienţa.

O muncă eficientă, o muncă ce poate fi apreciată nu după eforturi, ci după rezultate, este mai mult ca niciodată indispensabilă în cadrul Societăţii Naţiunilor.

O cumplită neîncredere a cuprins lumea, începând cu domeniul financiar şi riscând chiar să se extindă asupra celorlalte domenii. În timp ce de pretutindeni ne parvin ştiri că flacăra încrederii abia pâlpâie gata să se stingă, ar însemna că nu ne-am îndeplinit datoria dacă noi toţi cei întruniţi aici n-am dovedi popoarelor, prin acţiuni concrete vizibile şi rapide, că focul sacru de la Geneva nu este în pericol să se stingă şi că, dacă nu este încă destul de puternic, ca să încălzească lumea, poate totuşi s-o lumineze şi s-o călăuzească. Şi, într-adevăr, o luminează şi o călăuzeşte. Societatea Naţiunilor pare numai la prima vedere o întrunire de oameni care deliberează în Adunare, în Consiliu, în diferite comisii.

În realitate, ea este un spirit şi o metodă, un fel de a gândi şi un fel de a acţiona, un avânt pornit din inimă care permite înţelegerea reciprocă şi o disciplină spirituală care îngăduie apropierea. Societatea Naţiunilor este mai înainte de toate un reflex pe care nu-l poţi dobândi decât participând cu asiduitate la lucrările de la Geneva, dar care, odată dobândit, devine parte din tine, o adevărată bogaţie ce te îndeamnă la acţiune oriunde te-ai afla.

Nu avem pretenţia, noi cei de la Geneva, că deţinem monopolul a tot ceea ce poate fi înfăptuit pentru a menţine pacea şi a realiza apropierea între popoare. Dar a nu recunoaşte că rezultatele obţinute în domeniul înţelegerii internaţionale fără participarea directă a Societăţii Naţiunilor sunt rodul spiritului său şi al metodelor sale ar fi o nedreptate, iar a uita acest lucru atunci când îl ştii ar fi să dai dovadă de nerecunoştinţă.

Deci, departe de a considera că rezultatele dobândite pe tărâmul cooperării internaţionale fără participarea directă a Societăţii Naţiunilor i-ar sărăci activitatea, dimpotrivă revendic aceste rezultate pentru noi şi le înscriu cu îndrăzneală în bilanţul profiturilor morale ale Societăţii Naţiunilor.

Dar, dacă Societatea Naţiunilor este activă chiar atunci când rămâne nevăzută, cu atât mai mult trebuie să fie activă atunci când privirile lumii sunt aţintite asupra ei. Ştiu că dintotdeauna lumea a fost doritoare de minuni şi că suferinţele de acum nu au făcut decât să sporească această dorinţă firească. Ne găsim, aşadar, datorită mijloacelor noastre limitate şi stării de spirit actuale, într-o situaţie serioasă, pe care trebuie s-o analizăm cu toată luciditatea. Să recunoaştem  cinstit că Geneva nu mai este ţara minunilor, dar să dovedim prin faptele noastre că nicăieri mai bine decât aici, nicăieri mai bine decât în sânul Societăţii Naţiunilor dorinţa de colaborare şi fermitate în acţiune nu ar putea da roade mai bune.

Sarcina noastră este anevoioasă, este ingrată, dar nu am putea să ne dăm în lături de la îndeplinirea ei. Suntem păstrătorii celui mai preţios dintre bunuri; cea mai mare speranţă a lumii, ultima ei speranţă, poate, se găseşte în mâinile noastre. Cine dintre noi ar îndrăzni pentru satisfacerea unui interes particular, oricât de legitim ar fi el, să distrugă tezaurul sfânt ce-i este încredinţat spre păstrare? De aceea, în toate discuţiile pe care le vom avea, în cele importante, ca şi în cele de mai mică însemnătate, să avem veşnic în faţă urmările pe care le-ar implica un dezacord sau mărturisirea neputinţei noastre.

Trăim un moment greu: trecerea de la o formă de viaţă colectivă la alta este evidentă, multe adevăruri vechi au pierit; noile adevăruri nu sunt însă  destul de clare pentru a se transforma în forţe active.

În aceste condiţii nu putem să rămânem încremeniţi în formulele trecutului, dar nici nu putem, în numele viitorului, să facem un salt în necunoscut. În situaţia actuală, să păzim cu străşnicie tot ce a fost verificat prin practica trecutului şi să pregătim cu grijă, cu răbdare, poziţiile viitoare, pe care nu le vom ocupa decât treptat şi după multă chibzuială.

Încredere, prudenţă, acţiune, spirit de sacrificiu, iată cele patru imperative ale momentului. Să întărim încrederea prin acţiune, s-o temperăm prin prudenţă, să nu renunţăm niciodată la ea pentru că implică sacrificiul, iată singurul mijloc de a evita primejdia şi de a participa în mod conştient la o evoluţie, al cărei sens şi a cărei amploare nu pot fi determinate cu precizie.

Datoria ne cheamă cu eroism, doamnelor şi domnilor, la un eroism fără strălucire, fără răsplată imediată, la eroismul care aduce incomprehensiune şi critică, la eroismul mut şi neştiut de nimeni al vieţii din tranşee. Da, dar numai că de astă dată suntem în tranşeele păcii, unde popoarele nu se mai ridică unele împotriva celorlalte într-o bătălie fratricidă, ci unde pentru prima dată luptă toate împotriva unei soarte potrivnice, pe care numai solidaritatea lor de nezdruncinat ar putea-o înfrânge.

Putem oare în faţa acestor lucruri rămâne pesimişti? Niciodată de la criza mondială încoace nu s-a manifestat solidaritatea între naţiuni în mod mai vădit. Să înscriem la pasiv toate pierderile noastre materiale şi să trecem la contul activ această constatare menită să ne îmbărbăteze: suferinţa făureşte în clipa de faţă adevărata înfrăţire a naţiunilor.

Nu, nu asistăm la prăbuşirea lumii. Ne aflăm doar pe şantierul unde se construieşte o lume nouă. Fiecare are sarcina sa de îndeplinit; cu toţii strânşi uniţi, oare cum am putea să ne îndoim de izbândă?

Ce importanţă are faptul că nu vom mai fi în ziua în care opera va fi desăvârşită? Ce importanţă are faptul că strădaniile primilor muncitori vor fi uitate? Ce importanţă are faptul că nu vom fi fost decât soldaţii necunoscuţi ce au câştigat victoria păcii? Vom fi fost aceia care nu au încetat să creadă într-un moment în care ar fi putut să-şi piardă credinţa. Acesta este singurul merit ce are preţ în ochii celor de la Geneva, este singurul lor titlu de glorie.

Mulţumindu-vă, domnule preşedinte al Consiliului, pentru frumoasele cuvinte prin care aţi avut bunăvoinţa să mă salutaţi ca preşedinte al Adunării, nu-mi mai rămâne decât să rostesc acele cuvinte care justifică prezenţa mea în acest post: La lucru!

 

Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, pp. 376-379           

 

   



© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Ioan Scurtu
Last update: December 2002
Text editor&Web design:Raluca OVAC