Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu,
ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940
| << |
13.13. Problema acceptării “arbitrajului” de la
Viena
Preocupat până
la obsesie de securitatea zonei petrolifere româneşti, Hitler a impus
negocieri româno-ungureşti şi, când războiul a părut
iminent, a ordonat pregătiri în vederea ocupării perimetrului
Ploieşti.
Sub
presiune germană, la Turnu Severin au avut loc discuţii româno-ungare care au eşuat.
Delegaţia ungară a pretins 69.000 kmp cu 3,9 milioane locuitori
(dintre care 2,2 milioane de români). Teritoriul revendicat cuprindea
spaţiul transilvan de la nord de Mureş, trecând Ungariei Aradul,
Alba Iulia şi Braşovul, dar lăsând României Blajul, Mediaşul
şi Sighişoara. Delegaţia română s-a plasat pe poziţia
schimbului de populaţie cu rectificări minore de frontieră,
ca urmare a sporului de populaţie al Ungariei.
Eşecul negocierilor de la
Turnu Severin părea să mute disputa româno-ungară de la masa tratativelor
pe câmpul de luptă. Pentru a evita o astfel de escaladare, Hitler
a impus arbitrajul de la Viena, care a fost în realitate un dictat. (Mihail
Manoilescu, ministrul de Externe al României nefiind lăsat măcar
să facă o declaraţie, după ce fusese comunicată
decizia arbitrilor – Ribbentrop şi Ciano – a leşinat). România
pierdea un teritoriu de 43.492 kmp, cu 2.667.007 locuitori, majoritatea
(50,1%) fiind români. Este de remarcat că întinderea teritoriului
anexat de Ungaria se afla sub limita
programului minimal ungar de 50.000 kmp, ceea ce explică nemulţumirea
unora dintre membrii guvernului ungar, printre care şi primul ministru,
Pal Teleki, întors de la Viena, “zdrobit sufleteşte”, cum îl descrie
ministrul învăţământului, Balint Homan.
La Bucureşti, Consiliul de Coroană, considerând
că avea de ales “între salvarea fiinţei politice a statului
nostru şi posibilitatea dispariţiei lui” a hotărât cu 19
voturi pentru, 10 contra şi o abţinere acceptarea deciziei de
la Viena.
Încă
de la 19 august, în credinţa că o atitudine concesivă faţă
de Bulgaria va aduce României bunăvoinţa Germaniei în problema
Transilvaniei, au început la Craiova negocieri româno-bulgare, încheiate
prin semnarea unui tratat (7 septembrie) care prevedea cedarea Cadrilaterului
(judeţele Durostor şi Caliacra), un schimb de populaţie
şi plata de către Bulgaria
a unei despăgubiri pentru bunurile abandonate de familiile româneşti
plecate. “Bietul Cadrilater - scrie Mihail Manoilescu - a fost o jertfă
mai mult - şi încă o jertfă inutilă - pe altarul Transilvaniei”.
La începutul lui septembrie 1940,
România Mare încetase, aşadar, să existe.
Clasa politică, intrată în panică nu
a înţeles că interesul Germaniei pentru petrolul românesc este
o carte de joc importantă. Reichul nu era interesat în dezmembrarea
României şi a temperat “ardoarea” revizionistă a Ungariei şi
Bulgariei (la Viena, el a impus Ungariei o soluţie, repetăm,
sub minimum revendicărilor Budapestei). Dacă România ar fi rezistat
cu armele Uniunii Sovietice, Germania ar fi permis partenerului de la
Moscova să treacă Prutul
(s-a văzut că sudul Bucovinei a fost salvat de Hitler). Abandonarea
fără luptă a teritoriului naţional a putut fi soluţia
pragmatică, dar ea a rămas dezonorantă.
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului
român, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 378-380
©
University of Bucharest 2002. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. Comments to:Ioan Scurtu Last update: December 2002 Text editor&Web design:Raluca OVAC |