Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940


<<







14.3. Regele Ferdinand

  

Spre deosebire de unchiul său, lui Ferdinand nu-i plăceau manifestările solemne. Aceasta şi pentru că era un om timid. Avea oroare de festivităţile care impuneau un protocol rigid şi fastuos. Nu concepea să ţină oamenii la distanţă, să le atragă atenţia, direct sau prin comportarea sa, că are “sânge albastru” şi provine dintr-o familie ilustră a unei mari puteri.

Prefera discuţiile lungi, nerprotocolare, “la o ţigară”, pe subiecte diverse: biologie, istorie, lingvistică, politică, etc. Un contemporan al său nota: “În botanică poate să rivalizeze cu cei mai buni reprezentanţi ai acestei ştiinţe. Asistenţa rămâne năucită, când în tovărăşia lui Pârvan, descifrează în Histria nişte inscripţii greceşti şi latineşti. Abatele Mugničre e profund impresionat când constată în cursul unei conversaţii pe care a avut-o la Paris cu regele Ferdinand că suveranul României cunoaşte limba ebraică. Tot aşa de profund impresionat rămâne ambasadorul Franţei, Billy, când, în audienţa de adio, regele îi vorbeşte de meritele poeziei lirice japoneze şi chineze. Dacă întâmplător la masă, în cursul conversaţiei, vine vorba despre Wagner, asistenţa are prilejul  să asculte din gura suveranului o dizertaţie în toată regula, cât se poate de substanţială şi judicioasă, asupra muzicii wagneriene şi a personalităţii marelui compozitor. Aceste cazuri răzleţe, constatate numai în chip incidental, pot totuşi să ne dea o imagine sumară a culturii multilaterale a regelui Ferdinand” [1][...].

Când Ferdinand a intrat în viaţa politică activă, România dispunea de o pleiadă de oameni politici cu multă experienţă, din rândul cărora se detaşa Ion I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional-Liberal şi al Consiliului de Miniştri. Noul rege - timid şi lipsit de iniţiativă - a redus la maximum protocolul, a acceptat chiar să fie pus în umbră de Ion I.C. Brătianu şi chiar de regina Maria. Nu şi-a făcut probleme că, prin atitudinea lui, Ion I.C. Brătianu putea să diminueze personalitatea regelui României. Cunoştea realitatea şi o recunoştea ca atare. În momentele de mare tensiune îl podideau lacrimile şi nu mai era în stare să poarte o discuţie coerentă.

Trecerea anilor şi dobândirea experienţei de conducere nu au schimbat felul de a fi şi atitudinea politică a regelui Ferdinand. Deşi după războiul din 1916-1918 şi făurirea Marii Uniri dobândise un real prestigiu, Ferdinand n-a făcut efortul de a ieşi de sub tutela lui Ion I.C. Brătianu şi de a promova o politică proprie. Era convins că Brătianu era “zodia bună“ a României şi ca atare a mers “pe mâna” lui. Alexandru Averescu i se părea rigid şi afişa un aer de superioritate (era eroul necontestat de la Mărăşti), Ion Mihalache nu-i inspira încredere, suspectându-l de gânduri revoluţionare, Alexandru Marghiloman rămăsese fără partid. La un moment dat, prin 1919-1920, simpatia lui Ferdinand se îndreptase spre Iuliu Maniu, dar spiritul opoziţionist al acestuia i-a displăcut, iar refuzul preşedintelui Partidului Naţional de a participa la actul încoronării de la Alba Iulia (octombrie 1922) l-a mâhnit adânc şi l-a “scos de la inimă” pe fruntaşul ardelean.

Deşi a dorit din tot sufletul pacificarea spiritelor politice şi realizarea unui guvern de concentrare, prin colaborarea principalelor partide, regele Ferdinand n-a reuşit în acţiunea sa, rămânând, până la sfârşitul vieţii, “prizonierul” lui Ion I.C. Brătianu, al reginei Maria şi al lui Barbu Ştirbey. [...]

Ferdinand I a fost “Întregitorul de ţară“, sub sceptru său realizându-se Marea Unire din 1918 - cel mai important act din istoria poporului român. A devenit primul rege al tuturor românilor. A fost omul reformei agrare - “regele ţăranilor” - al celei electorale şi al acţiunilor vizând consolidarea statului naţional unitar român. Nici domnia lui n-a fost lipsită de convulsiuni sociale - mai ales în anii 1918-1920 -, dar ele nu au atins intensitatea din vremea predecesorului său.

În 1914, când Ferdinand a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km pătraţi; în 1927, la moartea sa, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi. Dintr-o ţară mică, România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă). În cei 13 ani de domnie, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile - cultural, politic, economic -, un dinamism cu adevărat remarcabil, care demonstra în mod grăitor vocaţia constructivă şi inteligenţa poporului român, cu care regele Ferdinand s-a identificat.

                                                                                                                                                                                                         

Ioan Scurtu, Regele Ferdinand, Bucureşti, Editura Garamond, 1995, pp. 125-126, 133, 138

 

 

 



© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Ioan Scurtu
Last update: December 2002
Text editor&Web design:Raluca OVAC