Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu,
ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940
| << |
14.5.
Carol al II-lea
Cel dintâi fiu al dinastiei
născut român, vorbind întâi româneşte şi - ceea ce pentru
mine era infinit preţios - botezat ortodox, a fost primul bărbat
al Casei domnitoare, însămânţat, iar nu răsădit în pământul ţării, născut,
iar nu făcut.
Carol trebuia să
fie, în gândul tuturor, cel dintâi împărat al tuturor românilor,
împărat al Daciei, aşa cum îl vedea Petre Grădişteanu,
preşedintele de pe vremuri al Ligii Culturale. Căci la vremea
când în adolescenţa mea îl ascultam cu ochii scânteietori în aula
Universităţii din Iaşi, pe acest bătrân cu chip de
profet, nimeni nu credea că întregirea României se va face mai devreme de epoca domniei lui Carol al II-lea.
În copilărie,
chipul lui de elev, în şcoala militară de la Iaşi, era
infinit mai popular decât acela al regelui Carol I şi mai ales decât
al moştenitorului prinţ Ferdinand, căruia liberalii - şi
atunci tot liberalii! - îi creaseră un renume antipatic de ofiţer
prusac, rigid, distant şi dispreţuitor. (Admirabilul Ferdinand
pe care copleşitoarea lui bunătate îl făcea timid şi
modest, ca un licean de altă dată într-un salon, încorpora după
aceşti intriganţi răceala şi trufia!).
Ca orice popularitate,
şi aceea a puiului de prinţ era întovărăşită
de nenumărate anecdote, între care cea mai gustată pretindea
că severul Carol I ar fi spus o dată despre micul “Cărluţă”:
“Acesta este un adevărat român; fiindcă înjură şi
face datorii!”
Dar prinţul, crescând,
nu şi-a trădat cu nimic legenda. Chiar din adolescenţă
a dovedit că ştia să se entuziasmeze pentru o idee frumoasă,
cercetăşia, care - indiferent de tendinţele ei prea universaliste - era
totuşi o şcoală de idealism. Cercetăşia i-a dat
prinţului prilejul să arate cât de serios şi mai ales -
ceea ce constituia începutul tuturor lucrurilor bune - cât de sincer ştia
să privească viaţa şi oamenii.
Cei care au lucrat
în cercetăşie, cum este bunul meu prieten profesorul inginer
Cristea Niculescu, pe care prinţul îl numea cu intimitate Ţăchină, sau fratele meu mai mic Grigorel, care
la 13 ani era decorat de prinţ cu un ordin cercetăşesc,
povesteau toţi cum prinţul era dispreţuitor de linguşiri
şi de forme protocolare, bun camarad cu cei de vârsta lui şi
- ceea ce azi pare de necrezut - preţuitor al caracterelor sincere
şi drepte!
Descătuşat
de prejudecăţile de Curte, copilul acesta se afirma ca o personalitate
care îşi formează singur propria lui concepţie de viaţă
sau care, în orice caz, ştie să aleagă între influenţele
din jurul lui pe cea mai bună (adică exact contrariul de ceea ce a dovedit mai târziu când
era rege!).
Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, Ediţie
Valeriu Dinu Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 96
©
University of Bucharest 2002. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. Comments to:Ioan Scurtu Last update: December 2002 Text editor&Web design:Raluca OVAC |