Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940


<<





14.7. Regele Mihai şi familia regală

 

Mircea Ciobanu: A existat un om despre care puteţi spune că v-a iniţiat în chestiunile legate de viitorul statut de monarh al României?

Mihai: Nu. Sau mai bine zis, nu un om anume. Împrejurările au dictat totul. Tatăl meu nu m-a ţinut la curent cu nimic. Mecanismul guvernării a fost departe de mine. La fel şi viaţa politică a ţării şi de la Palat. Ori de câte ori îl întrebam: “Ce se întâmplă cu adevărat?”, Regele schimba vorba. Niciodată nu a vrut să stea de vorbă cu mine - în aşa fel, încât m-am găsit adeseori în situaţia neplăcută de a mă duce la Urdăreanu[1], pe care nu-l stimam şi în ale cărui opinii nu prea aveam încredere, ca să-mi explice ce se întâmpla în ţară - legionarii se agitau într-un fel de neînţeles, în noiembrie ’39, pe la sfârşit, avusese loc atentatul împotriva lui Ştefănescu-Goangă, rectorul Universităţii de la Cluj, ce să mai vorbim de moartea lui Armand Călinescu şi celelalte atentate ... Lămuririle lui Urdăreanu mi se păreau suspecte, ca tot ce venea de la persoana lui. Regele nu comunica în aproape nici o privinţă cu mine. Îl vedeam rar şi pentru că eram elev la liceu. [...]

Întâlnirile cu tatăl meu n-au fost semnificative decât în măsura în care erau destinate parcă să mă contrarieze. E greu de crezut, dar îmi scotocea prin corespondenţă. Mare lucru nu era în scrisorile mele, iar scrisorile pe care le primeam nu puteau să conţină la vârsta aceea nimic primejdios, dar, dacă aveam ghinionul să las vreun plic deschis pe masă, plicul ajungea la el - asta era lucru sigur. Eram uimit. Fusesem învăţat de mama că scrisorile şi sertarele unui om nu se deschid şi că ele aparţin vieţii lui particulare.

Cred că aşa ţinea el să-mi atragă atenţia că asupra mea veghează un ochi mereu treaz şi mereu curios, să nu-mi închipui că sunt apărat cumva de statutul meu. [...]

Despre Magda Lupescu ştiam poate mai puţine lucruri decât ştiau colegii mei de clasă. Aflasem că această persoană există şi că ea este cauza despărţirii mele de mama ... Dar n-o văzusem. Mi se spuneau şi multe minciuni. Mi-aduc aminte, era într-o dimineaţă, veneam din palatul mare unde aveam şi şcoala, şi am ieşit în gradină ca să mă duc în casa nouă din spatele Palatului. Când am ieşit eu pe uşă, din casa nouă, a ieşit şi Magda Lupescu pe uşă - şi a dat să se urce în maşină. Când m-a văzut, s-a retras repede. Am auzit cum a trântit uşa. Aşa am văzut-o întâia oară, de departe. Şi poate am făcut o prostie, o imprudenţă, în fine, dar a doua zi am povestit  toată istoria asta, care în sufletul meu luase între timp proporţii considerabile, unuia dintre colegii mei, Mavrus. Îl socoteam ceva mai apropiat de mine, altminteri nu i-aş fi spus nimic. Dacă aş fi ştiut că părinţii lui întreţineau legături de prietenie cu Magda Lupescu ... Prin ei, informaţia a ajuns la ea. În fine. După două - trei zile, tatăl meu m-a chemat şi mi-a comunicat că a aflat totul, drept care a socotit de cuviinţă că e momentul s-o cunosc şi eu ... [...]

Cu timpul, mi-am dat seama că e o persoană vulgară, nu ştiu cum să spun, o natură ţipătoare, stridentă. [...] Unii afirmă că a fost frumoasă. Eu n-am găsit-o niciodată aşa. Dacă ar fi să mai adaug ceva, aş spune că răspândea în jurul ei un fel de nelinişte, ceva rău. Alături de ea nu puteai să scapi de o anumită stinghereală. Chiar şi atunci când voia să-ţi intre în voie, o făcea
într-un fel agresiv.

Era un om care se îmbrăca numai în culori bătătoare la ochi. [...]

Dar sfârşitul oricăror bune sentimente pe care le-aş fi putut nutri faţă de tatăl meu a fost în ziua când mi-a comunicat că pot să mă adresez doamnei Magda Lupescu ca propriei mele mame. Asta nu mai ştiu în ce an a fost. După o asemenea invitaţie, cred că şi Regele, dacă ar fi stat să se gândească puţin mai mult, şi-ar fi dat seama că nu mai trebuie să pretindă ca relaţiile noastre să evolueze vreodată în sens pozitiv. [...]

Numai dacă aş fi pus la socoteală traficul de influenţă pe care-l exercita în apropierea Regelui, şi tot mi-ar fi fost nesuferită femeia aceea. [...] În plus, avea o pricepere a ei anume, de a drumul la robinetul lacrimilor ori de câte ori o cereau împrejurările. Cum nu-i intra cineva în voie, cum ceva nu-i era pe plac, cum se ivea posibilitatea unui refuz atunci când se pregătea să formuleze cine ştie ce capriciu sau cerere - începea să plângă.

 

Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 105-118      

 



© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Ioan Scurtu
Last update: December 2002
Text editor&Web design:Raluca OVAC