Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu,
ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940
| << |
14.7. Regele Mihai şi familia
regală
Mircea Ciobanu: A existat un om despre care
puteţi spune că v-a iniţiat în chestiunile legate de viitorul
statut de monarh al României?
Mihai: Nu. Sau mai bine zis, nu
un om anume. Împrejurările au dictat totul. Tatăl meu nu m-a ţinut
la curent cu nimic. Mecanismul guvernării a fost departe de mine. La
fel şi viaţa politică a ţării şi de la Palat.
Ori de câte ori îl întrebam: “Ce se întâmplă cu adevărat?”, Regele
schimba vorba. Niciodată nu a vrut să stea de vorbă cu mine
- în aşa fel, încât m-am găsit adeseori în situaţia neplăcută
de a mă duce la Urdăreanu[1],
pe care nu-l stimam şi în ale cărui opinii nu prea aveam încredere,
ca să-mi explice ce se întâmpla în ţară - legionarii se agitau
într-un fel de neînţeles, în noiembrie ’39, pe la sfârşit, avusese
loc atentatul împotriva lui Ştefănescu-Goangă, rectorul Universităţii
de la Cluj, ce să mai vorbim de moartea lui Armand Călinescu şi
celelalte atentate ... Lămuririle lui Urdăreanu mi se păreau
suspecte, ca tot ce venea de la persoana lui. Regele nu comunica în aproape
nici o privinţă cu mine. Îl vedeam rar şi pentru că
eram elev la liceu. [...]
Întâlnirile cu tatăl
meu n-au fost semnificative decât în măsura în care erau destinate
parcă să mă contrarieze. E greu de crezut, dar îmi scotocea
prin corespondenţă. Mare lucru nu era în scrisorile mele, iar
scrisorile pe care le primeam nu puteau să conţină la vârsta
aceea nimic primejdios, dar, dacă aveam ghinionul să las vreun
plic deschis pe masă, plicul ajungea la el - asta era lucru sigur.
Eram uimit. Fusesem învăţat de mama că scrisorile şi
sertarele unui om nu se deschid şi că ele aparţin vieţii
lui particulare.
Cred că aşa
ţinea el să-mi atragă atenţia că asupra mea veghează
un ochi mereu treaz şi mereu curios, să nu-mi închipui că
sunt apărat cumva de statutul meu. [...]
Despre Magda Lupescu
ştiam poate mai puţine lucruri decât ştiau colegii mei de
clasă. Aflasem că această persoană există şi
că ea este cauza despărţirii mele de mama ... Dar n-o văzusem.
Mi se spuneau şi multe minciuni. Mi-aduc aminte, era într-o dimineaţă,
veneam din palatul mare unde aveam şi şcoala, şi am ieşit
în gradină ca să mă duc în casa nouă din spatele Palatului.
Când am ieşit eu pe uşă, din casa nouă, a ieşit
şi Magda Lupescu pe uşă - şi a dat să se urce în
maşină. Când m-a văzut, s-a retras repede. Am auzit cum a
trântit uşa. Aşa am văzut-o întâia oară, de departe.
Şi poate am făcut o prostie, o imprudenţă, în fine,
dar a doua zi am povestit toată
istoria asta, care în sufletul meu luase între timp proporţii considerabile,
unuia dintre colegii mei, Mavrus. Îl socoteam ceva mai apropiat de mine,
altminteri nu i-aş fi spus nimic. Dacă aş fi ştiut că
părinţii lui întreţineau legături de prietenie cu Magda
Lupescu ... Prin ei, informaţia a ajuns la ea. În fine. După două
- trei zile, tatăl meu m-a chemat şi mi-a comunicat că a
aflat totul, drept care a socotit de cuviinţă că e momentul
s-o cunosc şi eu ... [...]
Cu timpul, mi-am dat
seama că e o persoană vulgară, nu ştiu cum să spun,
o natură ţipătoare, stridentă. [...] Unii afirmă
că a fost frumoasă. Eu n-am găsit-o niciodată aşa.
Dacă ar fi să mai adaug ceva, aş spune că răspândea
în jurul ei un fel de nelinişte, ceva rău. Alături de ea
nu puteai să scapi de o anumită stinghereală. Chiar şi
atunci când voia să-ţi intre în voie, o făcea
într-un fel agresiv.
Era un om care se îmbrăca
numai în culori bătătoare la ochi. [...]
Dar sfârşitul
oricăror bune sentimente pe care le-aş fi putut nutri faţă
de tatăl meu a fost în ziua când mi-a comunicat că pot să
mă adresez doamnei Magda Lupescu ca propriei mele mame. Asta nu mai
ştiu în ce an a fost. După o asemenea invitaţie, cred că
şi Regele, dacă ar fi stat să se gândească puţin
mai mult, şi-ar fi dat seama că nu mai trebuie să pretindă
ca relaţiile noastre să evolueze vreodată în sens pozitiv.
[...]
Numai dacă aş
fi pus la socoteală traficul de influenţă pe care-l exercita
în apropierea Regelui, şi tot mi-ar fi fost nesuferită femeia
aceea. [...] În plus, avea o pricepere a ei anume, de a drumul la robinetul
lacrimilor ori de câte ori o cereau împrejurările. Cum nu-i intra cineva
în voie, cum ceva nu-i era pe plac, cum se ivea posibilitatea unui refuz
atunci când se pregătea să formuleze cine ştie ce capriciu
sau cerere - începea să plângă.
Mircea Ciobanu, Convorbiri
cu Mihai I al României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991,
pp. 105-118
©
University of Bucharest 2002. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. Comments to:Ioan Scurtu Last update: December 2002 Text editor&Web design:Raluca OVAC |