Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu,
ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940
| << |
14.10.
Personalitatea lui Iuliu Maniu
Nota dominantă a activităţii lui Iuliu Maniu a fost lupta
din opoziţie; nici un om politic nu l-a
egalat pe acest teren. Era un adevărat maestru,
dispunând de calităţi native, dar şi de o artă, bine
studiată şi însuşită. Avea plăcerea luptei de
durată, pentru istovirea adeversarului, după care-i aplica lovitura
decisivă. Unii l-au supranumit “Cunctator”, calificativ atribuit omului politic roman Fabius Maximus
Verrucosus Quintus, ajuns dictator şi pontifex maximus (216-203 î.Hr.), care, prin tactica sa de temporizare
şi neangajare a unei confruntări deschise cu Hannibal, a creat
premisele măcinării forţelor cartagineze din Italia şi
distrugerii lor, după o îndelungată luptă de hărţuire.
În societatea românească interbelică, în care toată lumea
se grăbea, urmărind să ajungă cât mai repede la rezultatul
dorit, Iuliu Maniu era “Cunctatorul”, încetinitorul, omul care-şi
luase ca principal aliat timpul.
Oricâte critici s-ar putea aduce acestui “stil” de luptă politică,
este cert că regimul democratic din România
datorează mult lui Iuliu Maniu. Perseverenţa cu care el a urmărit şi criticat greşelile puterii, abaterile
de la normele legale şi de la morala creştină, intransigenţa
sa au împiedicat sau au limitat tendinţele autoritare manifestate
în societatea românească încă din primul deceniu interbelic.
El a ţinut sus steagul democraţiei în anii
1938-1944 şi 1945-1947. A făcut-o din convingere, cu
răbdare şi perseverenţă, fără un interes
material propriu, ci din dorinţa de a da vieţii politice româneşti
o dimensiune morală, ceea ce nu era puţin în acel context istoric.
Pentru
Iuliu Maniu, lupta politică era o formă de activitate umană,
un exerciţiu al democraţiei, obiectivul
fiind înfrângerea adversarului, iar nu lichidarea lui. De aceea, nu a
ezitat să-i apere în procese politice pe adeversarii de idei, aşa
cum a procedat în 1938 cu Corneliu Zelea Codreanu, în 1942 cu grupul de
comunişti din Constanţa în frunte cu Victor Duşa, în 1946
cu mareşalul Ion Antonescu. Cea mai comentată a fost depoziţia
sa la acest ultim proces. Discutând, la 1 martie
1946, cu soţia generalului Pantazi - implicat în procesul “marii
trădări naţionale” - care venise să-i ceară sprijinul,
Iuliu Maniu a spus: “Doamnă, procesul mareşalului este procesul
neamului românesc. Nu se poate face nimic. După
condamnarea mareşalului va urma procesul
meu, apoi cel al tuturor românilor. Eu nu am
nici o putere”. Cu toate acestea, la proces, Iuliu Maniu a
adoptat o atitudine demnă, neezitând să declare că Ion
Antonescu era un bun român, un patriot adevărat. La insinuarea preşedintelui
completului de judecată că ar fi sprijinit politica dictatorială
a mareşalului, că ar fi avut contacte cu acesta, Iuliu Maniu
a dat o replică memorabilă: “Oamenii politici sunt adversari,
iar nu canibali”.
Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, pp. 179-180
©
University of Bucharest 2002. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. Comments to:Ioan Scurtu Last update: December 2002 Text editor&Web design:Raluca OVAC |