Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940

 

<<





3.3. Mihail Manoilescu despre modul de viață al românilor

 

În vremea noastră, năzuința spre viață largă și spre trecerea zilei de azi înaintea zilei de mâine a fost favorizată poate și de experiențele repetate și atât de rele pe care le-au făcut cei care au agonisit, în raport cu cei care au cheltuit. Inflația excesivă de la războiu încoace, diferitele feluri de conversiune – ca și împro-prietărirea însăși care a însemnat o lovitură mare dată spiritului de acumulare – au creat un anumit scepticism față de garanțiile pe care le poate oferi averea.

Din tot ce s-a petrecut de la războiul mondial și până  acum în România, înțeleptul a putut trage concluzia c㠓renteaz㔠mai bine să fii risipitor decât econom și că debitorului i se rezervă bucurii și surprize plăcute, care nu-l așteaptă niciodată pe creditor. Cei din urmă douăzeci de ani au fost desigur la noi mai mult era greirilor decât a furnicilor.

Fără a voi să facem elogiul risipei, putem să relevăm și unele aspecte simpatice, în ușurința cu care se cheltuiesc banii în România.[1]

Românul vorbește cu o admirație neeconomisită de omul care “știe să trăiască”, iar “băiatul de vieaț㔠– tip specific românesc – este desigur mai simpatic, mai uman și mai nevinovat în toată ființa lui, decât tipul pe care francezul îl numește “bon vivant”, iar germanul “Lebemann”.

Concepția estetică a vieții, pe plan vulgar, înseamnă a înțelege traiul ca o petrecere. Cât de caracteristică și cât de românească este noțiunea intraductibilă de “chef”, care nu poate fi transpusă exact, nici prin cuvântul francez “la noce”, nici prin cel german “Bummel”! Cheful este o manifestare, în același timp egoistă și generoasă; el înseamnă ignorarea pentru o clipă a grijilor și răspunderilor; el exprimă în chip culminant și simbolic psihologia lui Petronius[2]în ediție populară românească. Românul adevărat nu este niciodată meschin și își râde de aceea dintre compatrioții lui – cum sunt unii ardeleni – care arată deprinderi raționale și cuminți în administrarea cheltuielilor lor. Ideea românului despre avere și venit este epicuriană; scopul acestora este consumul cu toate bucuriile lui.

Năzuința spre lux și confort este irezistibilă, nu numai în burghezie, ci chiar și în clasa mijlocie și în țărănime[3]. De câte ori poate, românul “se arunc㔠spre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate și mai ales spre automobile.[4]

Dar o burghezie care imită boierimea de altădată și trăiește o vieață de stil supra-burghez și supra-dimensionat față de mijloacele sale creiază o mare nestabilitate socială și prezintă un mare procent de căderi individuale.

Iată de ce burghezia românească nu este burghezie în una din trăsăturile cele mai esențiale; pe când Occidentul pune preț pe agonisire, pe siguranță și pe viitor, burghezia noastră pune preț pe cheltuială, pe satisfacții și pe prezent. Pe când burghezii din Apus lucrează pentru copiii lor, burghezii români lucrează prea adeseori numai pentru ei înșiși.

 

Mihail Manoilescu, Rostul și destinul burgheziei românești, București, Editura Cugetarea-Georgescu Delafras, 1942, pp. 306-307

 



<< 3.1 3.2 3.3 3.4 3.5 3.6


© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Ioan Scurtu
Last update: December 2002
Text editor&Web design:Raluca OVAC