Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940


<<



 

 

9.1.4. a. Legea minelor din 4 iulie 1924

 

Partea întâia - Dispozițiuni generale

 

Art. 1. Sunt și rămân ale statului în toată dezvoltarea lor, de la suprafață până la orice adâncime, zăcămintele substanțelor minerale din care se pot extrage metale, metaloide sau combinațiuni ale acestora, precum și zăcămintele combustibililor minerali, bituminele, apele mineralizate în genere și gaze naturale de orice fel, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului.

Rămân la dispozițiunea proprietarului suprafeței: masele de rocă comune, carierele de materiale de construcție și depozitele de turbă, fără prejudiciul drepturilor dobândite de stat în baza legilor anterioare.

Izvoarele minerale și apele subterane mineralizate, sau apele curative în genere, urmează regimul special prevăzut în această lege.

Art. 2. Din punct de vedere al drepturilor și al condițiunilor în care aceste drepturi vor fi acordate și exercitate, substanțele care formează obiectul prezentei legi se grupează în urmatoarele clase naturale:

 

I. Combustibili minerali:

a) Cărbuni: antracit, huilă, cărbune brun, lignit;

b) Bitume:

c) Solide: substanțe asfaltoase naturale, ozocherita, șisturi bituminoase de orice fel;

d) Lichide: petrol brut (țiței) cu gazele sale de zăcământ și derivatele sale naturale, precum și orice alt bitum lichid;

e) Gazeiforme: hidrocarburi gazoase care formează zăcăminte proprii.

 

II. Minereuri metalifere și alte minerale și roci, cât și apele lor de cimentare, conținând:

a) Platină, aur, argint, uran<iu>, radium și elementele radioactive în genere, molibden și elementele lor conexe;

b) Plumb, zinc, cupru, bismut, antimoniu, nikel, cobalt, staniu, titan, selen, telur, cadmiu, sulf, tungsten, mercur și metalele lor înrudite;

c) Fier, mangan, crom.

 

III. Minereuri de aluminiu și în genere silicații aluminoși, magneziu și cu alte baze, minerale florifere, minerale cu bariu și stronțiu [...];

IV. Grafit și roci grafitoase;

V. Fosfați în genere [...];

VI. Minerale cu toriu și pământuri rare [...];

VII. Pietre prețioase și seminobile [...];

VIII. Săruri și ape sărate [...];

IX. Gazele naturale, altele decât hidrocarburi gazoase [...];

X. Izvoarele minerale și ape subterane mineralizate sau ape curative în genere; lacuri și lagune mineralizate, nămoluri;

XI. Turba;

XII. Mase de rocă comune compacte sau formând depozite nobile [...];

Asupra determinării substanțelor lăsate la dispozițiunea proprietarului suprafeței decide ministrul, cu avizul conform al consiliului superior de mine.

 

Monitorul oficial, din 4 iulie 1924

 

 

9.1.4. b. Trusturile petrolifere internaționale și legea minelor din 1924

 

Un alt procedeu folosit de trusturile american și anglo-olandez cu scopul de a forța guvernul român în problema legii minelor a constat în influențarea cursului leului pe principalele piețe occidentale. Datorită legăturilor vaste în lumea financiară, precum și ca urmare a dispunerii unor importante resurse proprii, nu a fost dificil pentru cele două trusturi să provoace permanente și mari fluctuații ale monedei românești la Zürich, Paris sau Londra. În momentele pe care le-au socotit cele mai dificile pentru ele – ca de exemplu, în vara anului 1924, când s-a dezbătut, aprobat și promulgat legea minelor – trusturile și-au făcut simțită intervenția prin imprimarea unei puternice tendințe de depreciere a leului pe piața internațională. În aceste împrejurări, nu ne apare surprinzător faptul că cel mai scăzut nivel postbelic al cursului leului s-a înregistrat doar la câteva zile după promulgarea legii minelor, la 10 iulie 1924, el a fost cotat la bursele apusene la 2 centime aur.

Între 1924 și 1929, trusturile mondiale au întreținut necontenit în presa străină o campanie ostilă României. În perioada respectivă, paginile unor prestigioase și influente ziare și reviste din Occident (“The Times”, “Petroleum Times”, “The Economist”, “Manchester Guardian Comercial”, “Daily News”, “Chicago Daily Tribune”, “The Sunday Times”, ș.a.) au găzduit atacuri contra statului român, a politicii sale petroliere și a legii minelor. Există dovezi certe că aceast㠓campanie de denigrare și de boicot” a României, provocată de nemulțumirea față de prevederile restrictive ale legii minelor, a fost inițiată și îndrumată de Standard Oil Company și Royal Dutch-Shell. Atacurile la adresa României din presa apusean㠖 dintre care multe au fost preluate, în țară, de către partidele de opoziție în acțiunea lor de răsturnare a guvernelor liberale – s-au integrat, astfel, campaniei generale purtate contra legii din 4 iulie 1924 de către cele două trusturi, care au făcut “tot ce le-a stat în putință pentru a parveni la dărâmarea ei”. O imagine concludentă în privința tonului campaniei de presă externe ne-o oferă această declarație a bancherului american William Halbrook, fost ministru federal și acționar la Standard Oil Co., apărută în 1924 în paginile unui ziar financiar din Viena: “... Capitalul american [...] își vede periclitate interesele sale în România. Din această cauză, va fi absolut necesar să luăm măsuri de apărare pe tărâmul economic. Dacă chestiunea legii minelor nu va fi rezolvată spre satisfacția generală, s-a sfârșit cu orice contact cu România de acum înainte.”

Desprindem că acțiunile trusturilor Standard Oil Co. și Royal Dutch-Shell împotriva legii minelor din 1924 s-au desfășurat într-un larg cadru, înglobând, cum s-a afirmat, metode și mijloace diverse, pentru atingerea unui singur scop – renunțarea la legea din 1924. Pentru România au rezultat de aici serioase dificultăți pe plan extern, tot timpul cât legea minelor s-a aflat în vigoare. În perioada de referință, România a avut de tranșat cu străinătatea importante chestiuni politice, economice și financiare și, adesea, ea a întâmpinat ostilitatea marilor puteri pe motiv că, după 1924, capitaliștii străini ar fi fost supuși unui regim discriminatoriu în exploatarea petrolului. Fără a pierde din vedere interesele marilor trusturi, reprezentanții oficiali ai marilor puteri au lăsat să se înțeleagă adesea în 1924 și 1926 că România putea căpăta “satisfacție” într-o serie de probleme (reparațiile, reglementarea datoriilor de război către marii aliați, împrumuturile externe, etc.), dacă guvernul I. I. C. Brătianu ar fi consimțit la importante concesii în materie de petrol, la revizuirea unor stipulații ale legii minelor. N. Titulescu, care a condus, la fața locului, negocierile pentru consolidarea datoriilor de război ale țării noastre către Marea Britanie și S.U.A., a comunicat în repetate rânduri Bucureștilor detalii despre piedicile întâmpinate din partea cercurilor petroliere occidentale. Astfel, până la realizarea unui acord de despăgubire cu petroliștii britanici pentru distrugerile din 1916, diplomatul român s-a plâns consecvent că cei în cauz㠓strig㔠ori că lupta contra lor era “foarte grea”. După alte 12 luni, în octombrie 1926, Titulescu avea să relateze: “Nu știți prin câte greutăți am trecut cu petroliștii”. Cu americanii lucrurile evoluară întocmai. Într-un rând, Titulescu reținea că ambasadorul american la Londra “s-a plâns” de legea minelor și a calificat-o “de spoliație”. Apoi, în cursul discuțiilor de la Washington, el va constata că petrolul era prezent la masa tratativelor. După semnarea acordului pentru consolidarea datoriilor de război, ministrul român la Londra sesiza că: ”Am avut de combătut (în S.U.A. – n.ns.) multe obiecții trase din legea minelor și comercializării...”

În ciuda diverselor presiuni, trusturile petroliere nu au ajuns, între 1924 și 1926, la scopul urmărit – abrogarea legii minelor. Numai în perioada ulterioară, profitând de prilejul oferit de angajarea unor tratative financiare de către România pentru contractarea unui mare împrumut financiar extern necesar stabilizării monetare, ele vor insista și vor obține revizuirea legii din 4 iulie 1924. Până atunci, comunica N.Titulescu la București, în 1925, trusturile petroliere interesate se pregăteau în vederea unei ofensive puternice, la care “nu se știe cum va rezista România”.

 

Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, București, Editura Enciclopedică, 1998, pp. 215-216   

 

 


<< 9.1.1 9.1.2 9.1.3 9.1.4 9.1.5 9.1.6

 



© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Ioan Scurtu
Last update: December 2002
Text editor&Web design:Raluca OVAC