Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTRE ANII 1918–1940

<<

CUPRINS

>>

9.2.3. Aprecieri privind mişcările greviste din ianuarie-februarie 1933

În cursul anului 1932 au fost întreprinse numeroase acţiuni care au afectat nivelul de trai al maselor. Încă la începutul anului s-a procedat la o nouă reducere a salariilor, la concedieri masive, la suprimarea unor ajutoare pentru plata chiriilor. Acest asalt al claselor dominante nu putea rămâne fără răspuns, din partea muncitorilor, îndeosebi a celor din ramurile de bază ale economiei.

Partidul Comunist a desfăşurat o susţinută activitate organizatorică şi politică, în vederea mobilizării proletariatului. În acest sens s-au depus noi eforturi pentru a se realiza colaborarea cu Partidul Social-Democrat, în lupta pentru apărarea intereselor fundamentale ale clasei muncitoare, ale maselor, în genere.

Succese şi mai importante s-au obţinut pe linia colaborării Partidului Comunist cu Partidul Socialist-Unitar, desprins, în 1928, din Partidul Social-Democrat, şi care avea ca preşedinte pe dr. Leon Ghelerter, iar ca secretari pe Ştefan Voitec şi Constantin Popovici.

Realizarea înţelegerii de a se acţiona împreună, cu forţe unite, a avut o mare importanţă în organizarea şi desfăşurarea luptelor revoluţionare care au urmat. La începutul anului 1933, în condiţiile adoptării unor noi măsuri de reducere a personalului şi salariilor, ca urmare a cererilor venite din partea marilor bănci internaţionale, ceferiştii, în frunte cu cei de la atelierele “Griviţa” din Bucureşti, au trecut la acţiune, organizând, la 2 februarie 1933, o puternică grevă pentru satisfacerea unor revendicări de stringentă necesitate privind încetarea reducerii salariilor, a concedierilor şi reprimarea concediaţiilor, plata indemnizaţiilor de chirie şi scumpete, etc. În cadrul unei adunări impunătoare, la care au participat 7.000 de ceferişti, a fost ales un Comitet de grevă, compus din 350 de membri, au fost constituite pichete de grevă şi gărzi de autoapărare, după care muncitorii au ocupat atelierele, declarând că nu vor relua lucrul decât după satisfacerea memoriului de revendicări.

Vestea intrării în grevă a ceferiştilor de la “Griviţa” a avut un puternic ecou în Capitală şi în întreaga ţară. În numeroase întreprinderi bucureştene s-au ţinut mitinguri de solidaritate cu ceferiştii, fiind trimişi delegaţi să exprime sprijinul lor, iar în jurul atelierelor “Griviţa” s-au strâns, în semn de simpatie, numeroşi muncitori, familiile greviştilor, studenţi, elevi, populaţie din cartiere, mii de oameni. Acţiuni de solidaritate cu ceferiştii s-au desfăşurat şi în numeroase alte centre muncitoreşti din ţară.

În faţa acestui val de lupte, guvernul naţional-ţărănesc, prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, a trebuit să bată în retragere şi să declare că acceptă discutarea memoriului de revendicări şi recunoaşte Comitetul de fabrică. Dar, imediat după aceea, profitând de răgazul obţinut prin reluarea lucrului de către grevişti, guvernul a ordonat un adevărat asalt al forţelor represive împotriva muncitorilor.

Alături de muncitorimea ceferistă s-au ridicat la luptă petroliştii din Valea Prahovei. Astfel, muncitorii de la Societatea petrolieră “Astra Română”, din Ploieşti, au înmânat patronilor un memoriu de revendicări, purtând 2.700 semnături, şi au ales un Comitet de acţiune. Comitete similare au fost constituite şi la alte întreprinderi, ca: rafinăriile “Româno-Americană”, “Unirea” etc., precum şi la principalele schele petroliere din Câmpina, Băicoi şi Moreni. În cursul lunii ianuarie 1933 au avut loc puternice acţiuni ale muncitorilor petrolişti de la “Astra Română”, “Unirea” etc., soldate cu importante succese.

La 1 februarie 1933, s-a hotărât începerea unei ample acţiuni greviste, la rafinăria “Româno-Americană”. Cu greviştii de la această mare rafinărie s-au solidarizat muncitori de la celelalte întreprinderi, şomeri, familiile petroliştilor şi chiar ţărani din satele învecinate, care au făcut un adevărat cordon viu în jurul întreprinderii, astfel încât poliţia trimisă să aresteze pe conducătorii grevei nu a putut pătrunde în curtea rafinăriei.

Ceea ce nu au reuşit prin forţă, au obţinut prin înşelarea greviştilor. Autorităţile au declarat că vor să trateze cu aceştia, spre a le soluţiona revendicările. Pătrunzând pe această cale în întreprindere, forţele represive au arestat pe conducătorii grevei, ducându-i, apoi, la chestura poliţiei. Vestea aceasta s-a răspândit cu mare iuţeală, în tot oraşul. Ca un val ce nu mai putea fi stăvilit, muncitorii de la întreprinderile ploieştene şi o parte din populaţia oraşului s-au strâns în jurul localului poliţiei, de unde nu au plecat decât după eliberarea celor arestaţi. Apoi au demonstrat pe străzile oraşului, care, timp de o zi întreagă, s-a aflat în stăpânirea oamenilor muncii. Astfel, s-a obţinut o mare victorie, rod al combativităţii revoluţionare.

În rândurile ceferiştilor, atmosfera de luptă împotriva regimului de exploatare şi asuprire s-a intensificat şi mai mult după măsurile represive luate în zilele ce au urmat grevei din 2 februarie 1933, în cadrul cărora au fost arestaţi circa 1.600 militanţi ai mişcării muncitoreşti.

Răspunzând chemărilor pe care le-au adresat partidele şi organizaţiile muncitoreşti, ceferiştii de la “Griviţa” au declarat, la 15 februarie 1933, o nouă grevă, însoţită şi acum de ocuparea atelierelor şi de constituirea gărzilor de autoapărare. Ca şi la 2 februarie, muncitorii din numeroase întreprinderi din capitală s-au solidarizat cu ceferiştii, mulţi dintre ei pornind, în coloane, spre atelierele “Griviţa”, pe care le-au înconjurat, formând un adevărat gard viu de protecţie, şi împiedicând pătrunderea poliţiei în incinta întreprinderii. Abia în dimineaţa zilei de 16 februarie poliţia şi unităţile militare trimise de guvern, deschizând foc de puşti şi mitraliere, au reuşit să pătrundă în curtea atelierelor, pe care au transformat-o într-o adevărată baie de sânge. Au căzut atunci, ucişi de gloanţele forţelor de represiune numeroşi ceferişti, ca: Dumitru Popa, Dumitru Maier, Cristea Ionescu şi alţii. Un mare număr de muncitori au fost răniţi, iar peste 2.000 au fost arestaţi.

Represiunea dezlănţuită de guvern a provocat un val de proteste în întreaga ţară. Mitingurile de solidaritate cu cauza greviştilor, organizate în numeroase întreprinderi, campania desfăşurată de majoritatea organelor de presă, ajutoarele strânse pentru victimele represiunii şi familiile lor au exprimat indignarea opiniei publice faţă de samavolnicia guvernului şi a aparatului său represiv şi, totodată, simpatia maselor populare faţă de cauza muncitorilor revoluţionari, care îşi apărau dreptul la muncă şi la condiţii omeneşti de trai.

Acţiuni de solidaritate cu lupta muncitorimii revoluţionare au avut loc şi cu prilejul desfăşurării procesului intentat de guvern conducătorilor luptei greviste, proces judecat în faţa Consiliului de război, din Bucureşti, în august 1933, şi rejudecat la Craiova, în anul următor. Au fost implicaţi, ca “acuzaţi”, numeroşi militanţi ai mişcării muncitoreşti: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Vasilichi, Constantin Doncea, Ilie Pintilie, Dumitru Petrescu, Stoica Chivu şi alţii. Numeroşi avocaţi cu vederi democratice s-au oferit să-i apere pe acuzaţi, iar peste 2.000 de martori, neţinând seama de pericolul la care se expuneau, au cerut să facă depoziţii în sprijinul conducătorilor luptei revoluţionare a muncitorilor.

Acţiuni de fraternizare cu greviştii s-au întreprins şi în rândurile muncitorilor şi ale altor cercuri progresiste din: Franţa, Cehoslovacia, Bulgaria, Uniunea Sovietică, Germania, S.U.A., Argentina, etc., ceea ce dovedea ecoul larg al acţiunilor revoluţionare desfăşurate în România şi sprijinul muncitoresc internaţional. Aceste lupte greviste au fost considerate de contemporanii desfăşurării lor ca prima mare bătălie de clasă a proletariatului pe plan internaţional, după instaurarea dictaturii hitleriste în Germania.

Gheorghe I. Ioniţă, Istoria românilor de la Marea Unire din 1918 până în prezent, Bucureşti, 1995, pp. 76-79

<<

9.1.1

9.1.2

9.1.3

9.1.4

9.1.5

9.1.6

CUPRINS

9.1.7

9.2.1

9.2.2

9.2.3

9.2.4

9.2.5

9.2.6

>>

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Ioan Scurtu
Last update: December 2002
Text editor&Web design:Raluca OVAC