|
<< Pagina anterioara | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >> |
1.5. COMUNICAREA ÎN PSIHOLOGIA EXPERIMENTALÃ Studiile de psihologie experimentalã privind comunicarea au permis întocmirea unui tablou de ansamblu, complex şi sistematizat pentru fenomenele care fac parte din acest set de activitate umanã - neînsemnând cã metodele, scopul şi efectele sunt definitiv elucidate. Studiul comunicãrii presupune metodologic cel puţin douã aspecte principale: Ø abordarea globalã a comunicãrii într-un grup; Ø neglijarea detaliilor în procesele şi mecanismele comuni-caţionale cu avertizarea posibilei segmentãri a procesului global. Existã neîndoielnic o interacţiune între diverşii factori care influenţeazã procesele şi contextul social care influenţeazã comunicarea. Chiar dacã rezultatele obţinute în psihologia experimentalã au valoare parţialã, comunicarea poate fi studiatã. În astfel de cercetãri, factorii care influenţeazã comunicarea au doar o importanţã relativã. Ansamblul de structuri factoriale reprezintã în schimb nivelul la care trebuie abordatã interacţiunea factorilor care determinã reţele de comunicare. O serie de cercetãtori din deceniul 5-6 al secolului nostru au sugerat abordarea structurii comunicãrii atât din perspectiva grupurilor de muncã cât şi a grupurilor de discuţii. Metodele folosite ca şi problemele comunicate în studiul comunicãrii ne aratã cã aceasta este una din constituentele vieţii sociale, ea este în mod necesar prezentã în grup. Comunicarea apare aproape concomitent cu apariţia schimbului de informaţii. Prin natura sã socialã comunicarea are o situaţie intermediarã în secvenţele: scop, mijloace, efecte. Comunicarea este chiar un fenomen circular, efectele ei modificând situaţia iniţialã care determinã chiar procesul de interrelaţionare. Consecinţele metodologice ale teoriei comunicãrii din perspectiva reţelelor de comunicare" se referã la: Ø Limitarea sau restrângerea fenomenului comunicãrii conform cu emisia vocalizatoare; Ø Limitarea sau determinarea decupajului temporal al proceselor de comunicare; Ø Limitarea sau determinarea efectelor comunicãrii. Dupã cum uşor se poate observa în acord cu Scheriff şi Fraisse comunicarea între doi subiecţi este conceputã în funcţie de numãrul de unitãţi emise foniatric, la care se adaugã segmentul temporal. Procesul comunicãrii presupune descompunerea ansamblului în unitãţi comunicaţionale şi segvenţierea unitãţilor abordate de fiecare membru al grupului sau de grup în ansamblu. Unitatea de comunicare este mesajul sau discursul transmis de o persoanã prin intermediul unui emiţãtor. În cercetãrile de psihologie experimentalã se ţine cont de izomorfismul între structura şi mecanismele de comunicare, prezent în reţelele de comunicare. Ca atare, procesele de comunicare sunt înţelese ca fenomene intermediare care se diversificã conform cu anumite situaţii, care la rândul lor definesc scopuri diferite sau care cer comunicãri de intensitãţi" diferite. Studiile privind conducerea (leadership) au pus adesea problema cercetãrii fenomenului de comunicare. Teoria comunicãrii nu poate fi decât o conexiune de relaţii invariante între situaţii şi
Fig. 1. Tipuri de reţele liniare
Fig. 2. Tipuri de relaţii circulare scopuri sociale pe de o parte, iar pe de altã parte o relaţie între mijloacele capabile sã asigure realizarea scopurilor în situaţii diferite. Faucheux, Moscovici au constatat cã grupurile au tendinţa de comunicare centralizatã, iar structura centralizatã este cea mai puternicã situaţie limitã. Existã o orientare genericã în psihologia experimentalã de a determina raporturile, categoriile şi situaţiile de tip comunicare. Categoriile comunicaţionale sunt definite în funcţie de raporturile stabilite între persoanele aflate în intercomunicare. Dupã Bales clasificarea comunicãrii (inclusiv a mimicii care transmite aspecte comunicaţionale) are la bazã o construcţie logicã şi psihologicã privind grupul. Categoriile de comunicare şi ale stilului de comunicare sunt raportate la emiţãtorul care se manifestã sau intrã într-un proces de comunicare.
Categoriile de comunicare sunt: Ø Emiţãtorul - manifestã solidaritate, dã ajutor, oferã recompense şi ridicã moralul (statutul) altora; Ø Emiţãtorul manifestã scãderea tensiunii, vorbeşte, râde, glumeşte, exprimã satisfacţie. Ø Emiţãtorul îşi manifestã acordul, acceptã pasiv, se supune. Ø Emiţãtorul dã o sugestie, o direcţie, implicând autonomia altuia. Ø Emiţãtorul dã o pãrere, face o evaluare, o analizã, exprimã chiar o dorinţã sau un sentiment. Ø Emiţãtorul dã o orientare, o informaţie, repetã, clarificã şi confirmã. Ø Emiţãtorul cere o orientare, o informaţie, o confirmare. Ø Emiţãtorul cere o opinie, o evaluare, o analizã, expresia unui sentiment. Ø Emiţãtorul cere o sugestie, o direcţie, o cale posibilã de acţiune. Ø Emiţãtorul îşi manifestã dezacordul, refuzã pasiv, reţine ajutorul. Ø Emiţãtorul manifestã o tensiune, cere ajutor, se retrage dintr-o discuţie. Ø Emiţãtorul manifestã antagonism, influenţeazã negativ statutul altuia, dar se afirmã el însuşi.
1.6. PSIHOLOGIA ŞI NEUROFIZIOLOGIA COMUNICÃRII Comportamentele verbale constituie unul dintre cele mai importante segmente ale activitãţilor sociale umane. Evoluţia umanã din punct de vedere cultural a fost posibilã pentru cã oamenii au reuşit sã vorbeascã, sã asculte, sã scrie şi sã citeascã. Funcţia de bazã a comunicãrii verbale este prezentatã şi obiectivatã prin efectele ei faţã de un alter-ego, de alţi semeni, de alţi subiecţi. Când noi spunem ceva unui sbuiect, când vorbim cu cineva noi aproape întotdeauna ne aşteptãm ca aceastã convorbire sã inducã ori chiar sã convingã persoana sã se angajeze cu noi într-un fel de comunicare. Altfel spus, ne aşteptãm sã percepem o reacţie. Adesea se poate considera cã noi suntem în mod evident avantajaţi de un astfel de comportament el devenind un mod de comunicare, mai ales când noi cerem un obiect, solicitãm o informaţie, ori cerem ajutor într-o acţiune, ori ne includem în rezolvarea de probleme. În alte ocazii subiectul transmite, întreabã, solicitã ceva în vederea unui schimb social": puţin mai multã atenţie sau participarea unei alte persoane în convorbire, în conversaţie. Chiar o conversaţie neinteresantã, ori care lâncezeşte nu este lipsitã de rãspuns pentru cã ea devine o formã de comunicare care determinã cealaltã persoanã sã ne priveascã sau eventual sã ne rãspundã ceva. S-au fãcut extrem de multe aprecieri, se construiesc ipoteze şi teorii ca şi posibile explicaţii în legãturã cu dezvoltarea, complexitatea şi mãrimea creierului în dorinţa de a se explica abilitatea umanã de a percepe cuvinte şi relaţii, de a planifica unele conduite şi de a înţelege avantajele unor consecinţe în plan psiho-neuro-fiziologic. În acord cu Heilman K.M., Satz P. (1983), Kerestesz A. (1983), Kolb B. (1985), generic se acceptã cã datoritã structurii speciale a gurii, a buzelor, a faringelui şi corzilor vocale ca şi a mecanismului complex care le controleazã funcţionalitatea, specia umanã are capacitatea de a emite cu precizie şi de a vocaliza emisii complexe de sunete. Individul uman dupã parcurgerea unei mari perioade de timp a devenit capabil sã audã, sã asculte, sã recunoascã şi sã reţinã aceste emisii vocalizatoare. Se poate admite cã limbajul uman îşi are rãdãcinile adânci într-o serie de activitãţi organizate în comun, între mai multe persoane. Se crede cã istoriceşte o persoanã dintr-un trib vedea un animal şi transmitea vestea celorlalţi membri ai tribului, la început mimând sunetele pe care le scotea animalul respectiv; aşa cã treptat oamenii au cãpãtat abilitatea vocalã de a descrie animalele, numãrul lor, dispunerea lor în vecinãtate, precum şi alte detalii. Astfel, aceastã formã de transmitere incipientã devine o formã avantajoasã de comunicare. Aceastã formã de comunicare a presupus creşterea capacitãţii de transmitere verbalã şi de creştere a complexitãţii vorbirii. Autori precum Carlson R.Neil (1991), Damasio (1981), Levine & Sweet (1983), Milner (1977), Heilman (1984), ca sã ne oprim doar la o micã parte din cei care se ocupã de interrelaţia: dezvoltarea vorbirii pentru comunicare -dezvoltarea creierului uman sunt unanimi în a aprecia cã aceste douã componente ale sistemului psihic uman au mers constant împreunã iar concomitenţa lor este absolut necesarã existenţei lor separate. Limbajul ca mod şi formã de comunicare interumanã trebuie sã fie învãţat. Dacã un nou nãscut care aspirã la umanitate" este transportat undeva, departe de lumea civilizatã şi dupã mai mulţi ani este readus în societate, el nu va putea învãţa sã vorbeascã, va încerca în cel mai bun caz sã comunice prin semnale acustice nearticulate, ori prin gesturi necoordonate, de asemenea neînvãţate, nedeprinse de la adult prin acţiune şi imitaţie. În acest caz, mecanismele vorbirii din acel creier nu-şi vor intra în uz, nu vor putea fi folosite. Nu ne propunem în acest material sã elucidãm problema mutaţiilor în seria lungã a dezvoltãrii creierului şi vorbirii, dar vom menţiona cã autorii consacraţi ai domeniului au abordat acest aspect în demersul lor privind comunicarea umanã. Unii autori cred cã asemenea mutaţii, care nu au apãrut brusc, au condus la complicarea structurii neuronale, iar o mutaţie favorabilã la un copil poate determina un complex de abilitãţi verbale superioare pãrinţilor lui. Copilul respectiv ar putea deveni apt sã foloseascã nu doar un limbaj rudimentar, vorbit de un trib de exemplu, şi probabil, chiar ar putea inventa cuvinte care sã exprime relaţii şi pattern-uri pe care ulterior le va recunoaşte, cuvinte care ar fi adoptate şi acceptate de trib. Ceea ce ar trebui remarcat este de ordin mult mai general decât simpla folosire a cuvintelor de cãtre populaţiile tribale, anume cã evoluţia culturalã chiar în cazul limbajului neevoluat (rudimentar) s-ar constitui într-un stagiu al evoluţiei circuitelor neuronale care participã în producerea şi recunoaşterea vorbirii. Producerea şi înţelegerea vorbirii presupune un efort de sintezã din partea noastrã privind accepţiile comunicare, legãturi cu limbajul, vorbire, note specifice etc. Pe de altã parte, neurofiziologia limbajului şi implicit a comunicãrii umane ne obligã la prezentarea mãcar succintã a mecanismelor neuronale ale creierului. Cele mai complete observaţii în neurofiziologia limbajului şi vorbirii umane au fost obţinute prin studierea efectelor leziunilor produse în creier la subiecţii la care s-a încercat studierea comportamentului verbal. În acelaşi timp, considerãm cã trebuie sã arãtãm cã pe lângã studiul comportamentului subiecţilor care au suferit intervenţii chirurgicale care aveau depistate tumori craniene, infecţii meningiale sau care au suferit accidente vasculare cerebrale - abordarea funcţiilor creierului ca sistem prezintã însã o serie de dificultãţi, fapt care a determinat numeroşi psihologi, neurofiziologi sã utilizeze, încã, animale de laborator. O serie de neajunsuri privind cunoaşterea funcţionalitãţii celulei nervoase, rolul debitului sanguin în irigarea unor zone ale creierului, circuitele de supleere sanguinã cu implicaţii pentru redobândirea capacitãţii de a vorbi, scrie, sunt relativ rezolvate prin apariţia şi dezvoltarea tomografiei computerizate (TC). Apariţia tomografiei computerizate reprezintã un câştig care a revoluţionat nu numai medicina ci şi microdomenii de studiu ale fiinţei umane printre care anatomia şi fiziologia comportamentelor verbale. Deficitul de vorbire, de comunicare interumanã, tulburãri în sfera gândirii, vorbirii, înţelegerii ca şi studiul bolnavilor psihici (în special a celor bolnavi de schizofrenie) constituie o poartã deschisã spre misterele" creierului uman, rãspunzãtor de o serie întreagã de disfuncţionalitãţi în comunicare. Astfel de date minuţioase, obţinute de neurofiziologi ajutã demersurilor neuropsihologiei şi ale psihologiei cognitive sã înţeleagã specificul proceselor de vorbire, scriere şi citire la subiectul normal. În prezent, se acceptã cã înţelegerea vorbirii începe ca proces la nivelul sistemului auditiv care este nevoit sã detecteze şi sã analizeze sunete. Regiunea din creier consideratã cea mai importantã pentru înţelegerea vorbirii este aria WERNICKE. Aceastã arie identificatã de Karl Wernicke la 1874 ca rãspunzând de blocarea porţiunii posterioare şi inferioare din lobul temporal stâng este interesatã" în funcţionalitatea înţelegerii şi elaborãrii vorbirii - prin transformarea notelor perceptive şi de gândire în elemente de semnificaţie a cuvintelor (afazia Wernicke). Persoanele cu afazia Wernicke nu pot comunica, au un deficit de elaborare a vorbirii, dar şi un deficit de înţelegere a acesteia. Aceştia nu pot sã scrie şi sã citeascã, nu au cum sã comunice semenilor lor. În urmã cu peste o sutã de ani, Wernicke era convins (unii cercetãtori au acelaşi crez ştiinţific şi în prezent) cã girusul temporal superior din lobul temporal este o porţiune absolut necesarã pentru formarea unei categorii aparte de memorie: memoria imaginilor auditive" ale cuvintelor. Se împãrtãşeşte ideea cã un pattern neuronal este transmis sistemului motor din lobul frontal care ar determina mişcãrile muşchilor care produc vorbirea. Aria Wernicke blocatã face incapabil subiectul uman de a înţelege cuvintele care i se spun şi dacã ar încerca singur sã le producã, lipsa unor tipare auditive adecvate îl va împiedica sã elaboreze semnificaţia ori înţelesul cuvintelor. Distrugerea sau blocarea ariilor corticale de asociaţie auditive şi vizuale determinã o serie de efecte şi deficite neuronale - fapt care ne sugereazã concluzia potrivit cãreia aria Wernicke joacã un rol deosebit şi special în gândire, la fel ca şi în percepţia auditivã şi vorbire. Pe lângã aria Wernicke la nivelul creierului mai existã o zonã care are o importanţã deosebitã în înţelegerea şi elaborarea vorbirii. Aceastã zonã este aria Broca localizatã în lobul frontal stâng şi care este rãspunzãtoare de procesul de articulare a cuvintelor, de elaborare a lor şi de înţelegere a constructelor gramaticale. Regiunea în care a fost identificatã aria Broca cuprinde formaţiunile neuronale care alcãtuiesc cortexul motor primar care controleazã mişcãrile implicate în vorbire (emitere şi elaborare). Din aceastã cauzã aria Broca ar conţine memoria segmenţilor de mişcare muscularã, fiecare din aceste secvenţe fiind legatã cu o secvenţã omoloagã auditivã din partea posterioarã a creierului. Damasio & Damasio (1980, 1985) reiau predicţiile lui Wernicke şi ajung la concluzii interesante nu doar în plan teoretic dar mai ales de orientare practicã şi metodologicã. Între acestea enumerãm: Ø dacã lobul temporar este intact, subiectul este capabil sã înţeleagã vorbirea; Ø dacã lobul frontal este intact, subiectul este capabil sã elaboreze, sã producã în mod spontan vorbirea fluentã; Ø dacã se întrerupe legãtura neuronalã directã între aria Wernicke şi aria Broca persoana nu este capabilã sã repete cuvintele; activitatea lobului parietal inferior este întreruptã iar axonii aflaţi în substanţa albã din subcortex nu mai fac legãtura între cele douã arii.
Fig. 3. Aria Wernicke
Determinaţi de multitudinea tulburãrilor apãrute în procesul comunicãrii verbale, dar şi de nuanţarea extrem de finã a raporturilor dintre vorbire-scriere-citire-înţelegere, numeroşi specialişti au dezvoltat şi diferenţiat cercetãrile în domenii de graniţã: psihofiziologie, psihoneurofiziologie, neurochirurgie etc. Neil R.Carlson(1991) sistematizeazã datele existente pornind de la unele iniţiale şi pânã la cele mai recente. Una din concluziile autorului sus menţionat se referã la inseparabilitatea zonelor Wernicke şi Broca. Aria Wernicke şi Broca, prin interconexiunile lor în substanţa albã trecând prin lobul parietal inferior, joacã un rol special în înţelegerea limbajului şi elaborarea lui. Acest bloc neuronal este absolut necesar pentru recunoaşterea cuvintelor rostite (limbajul vorbit), înţelegerea şi elaborarea structurii gramaticale şi articularea cuvintelor. Se înţelege cã aceste arii nu pot funcţiona izolat: recunoaşterea cuvintelor este o laturã, un aspect al procesului iar înţelegerea o altã laturã. În acelaşi timp, trebuie înţeleasã şi cealaltã parte a comunicãrii: articularea cuvintelor este partea procesului, exprimarea fluentã se realizeazã când articularea este posibilã. Comunicarea înseamnã, de fapt, un bloc verbal, un bloc auditiv, un bloc de percepere a mişcãrilor (secvenţe motrice), un bloc de percepere vizualã (când apare scris/cititul) dar şi un fel de supervizor al înţelegerii care depinde de existenţa memoriei. Aceste elemente mnezice se referã la denumiri de obiecte, acţiuni dar şi la relaţiile complexe din realitate. Cu alte cuvinte,, când noi denumim un obiect ori un fenomen secvenţe neuronale diferite din creier participã la realizarea imaginii lui, la înţelegerea semnificaţiei pe care o conţine, într-un fel spunem ce ştim despre utilizarea lui şi în alt mod este implicatã memoria în pronunţarea lui. Reprezentarea corticalã a perceperii, înţelegerii şi integrãrii cuvintelor Prezentãm, dupã datele lui Neil R.Carlson (1991), un tabel al tulburãrilor de tip afazic raportate la vorbire-înţelegere-scriere.
În mod obişnuit noi putem recunoaşte sentimentele semenilor noştri prin intermediul vãzului şi auzului; putem vedea expresiile faciale şi asculta tonul vocii ca şi înşiruirea cuvintelor în propoziţii şi fraze. Cercetãrile lui Ekman (1980), Ekman & Friesen(1971, 1985) au arãtat cã, de fapt, nu toatã comunicarea umanã se transmite efectiv prin intermediul vorbirii şi a cuvintelor scrise. Oamenii comunicã emoţiile şi sentimentele lor prin nuanţãri în tonul vocii, în expresii faciale, gesturi şi posturã. Unele cercetãri tind sã confirme ipotezele lui Darwin conform cãrora expresiile faciale ale emoţiilor sunt folosite ca şi când ar fi înnãscute. Se considerã cã existã un repertoriu tipic pentru specia umanã folosit prin intermediul expresiilor faciale cu micro- şi macro mişcãri. Membrii unor triburi izolate din Noua Guinee studiaţi de Ekman şi Friesen au demonstrat cã dispun de capacitatea de a recunoaşte unele expresii emoţionale afişate facial de occidentali. Aceşti locuitori nu au avut nici o problemã în recunoaşterea şi producerea expresiilor faciale ca: tristeţe, dezgust, bucurie şi teamã. Pentru cã aceştia foloseau expresii identice sau similare pentru situaţii la care nu au fost efectiv expuşi, Ekman şi Friesen ajung la concluzia cã expresiile faciale fac parte din tiparele comportamentale neînvãţate anterior. Oamenii din alte culturi folosesc diferite şi variate cuvinte pentru a exprima concepte particulare; elaborarea acestor cuvinte nu dezvoltã, nu amplificã zestrea de rãspunsuri înnãscute dar ele pot fi învãţate. Cercetãri minuţioase recente nu au reuşit încã sã determine dacã alte mijloace de comunicare emoţionalã (cum ar fi tonul vocii, mişcãrile mâinii etc.) sunt învãţate, dobândite ori dacã sunt parţial înnãscute. Studiile lui Bryden şi Ley (1983) au arãtat cã emisfera dreaptã joacã un rol mai important în înţelegerea, decodificarea stãrilor emoţionale decât în emisfera stângã. Cu alte cuvinte, studiile lor şi ale colegilor lor conchid în acest sens cã fiecare emisferã primeşte în mod direct informaţii din partea opusã a mediului şi emisferele cerebrale schimbã informaţii prin intermediul corpului calos. În mod vizibil, informaţiile dintre cele douã emisfere (transcomisurale) nu sunt la fel de precise şi amãnunţite precum cele care au fost direct recepţionate. Spre exemplificare, dorim sã arãtãm cã fiecare emisferã primeşte informaţii auditive pentru fiecare ureche, proiecţiile opuse, laterale fiind mai bogate decât fiecare dintre ele separat. Când stimulii specifici sunt prezentaţi în direcţia câmpului vizual stâng ori urechea stângã, emisfera dreaptã primeşte informaţii mai conturate decât cele date de emisfera stângã, mai diferenţiate. Studiile de psihofiziologia comunicãrii urmãresc atât evidenţierea funcţionalitãţii specifice a celor douã emisfere cerebrale cât şi legãtura dintre exteriorizarea vocalã, emoţionalã, facialã şi expresivitate ca şi mecanismele neuronale implicate. Revizuirea unor studii mai vechi aratã cã recunoaşterea cuvintelor ori a înşiruirii literelor într-un cuvânt, rolul emisferei stângi este mai mare decât a celei drepte (Bryden şi Ley, 1989) ştiut fiind cã emisfera stângã este rãspunzãtoare de funcţionalitatea verbalã a procesului comunicãrii. Alte rezultate accentueazã rolul diferenţierilor dintre cele douã emisfere cerebrale arãtând rolul emisferei drepte în perceperea şi detectarea imaginilor vizuale şi a emisferei stângi în percepţia şi recunoaşterea imaginii auditive. Ley şi Bryden studiazã modalitãţile diferenţiale de comunicare emoţionalã interumanã. Ei prezintã subiecţilor imagini de persoane în ipostaze diferite cu expresivitate facialã variatã, iar pe o scalã înscriu expresii faciale: negative, de indiferenţã şi pozitive. Autorii au prezentat imaginile în acelaşi timp pentru câmpul vizual drept şi câmpul vizual stâng. Dupã fiecare prezentare ei arãtau aceeaşi imagine umanã sau una diferitã în centrul câmpului vizual -în care se ştie cã acţiunea ambelor emisfere cerebrale este sinergicã şi rugau subiecţii sã spunã dacã le-a fost prezentatã aceeaşi expresie emoţionalã. S-a observat cã la prezentarea de cãtre experimentator a imaginilor de tip indiferenţã (subjects - neutral") ori de expresivitate medie performanţele emisferelor cerebrale erau aproximativ aceleaşi. Când experimentatorii prezentau subiecţilor expresii faciale puternice rolul emisferei drepte era de mai mare acurateţe.
Aceiaşi autori au studiat diferenţele fiziologice în perceperea tonului vocii - partea procesului de comunicare. Ei au prezentat simultan subiecţilor diferite mesaje verbale pe un ton variind de la tristeţe la bucurie, la fiecare din urechi, întrebând subiecţii despre participarea mesajului prezentat la o ureche şi rugându-i sã relateze conţinutul verbal al emoţiei. Cei mai mulţi dintre subiecţi au detectat cu mai multã acurateţe conţinutul verbal al mesajului când acesta era prezentat în partea stângã şi era mai bine detectat tonul emoţional al vocii când era prezentat în partea dreaptã. Rezultatele sugereazã cã în audierea unui mesaj emisfera dreaptã evalueazã expresivitatea emoţionalã a vocii, iar emisfera stângã evalueazã şi apreciazã înţelesul şi semnificaţia cuvintelor. Observaţii empirice sugereazã cã oamenii când vãd imagini care redau emoţiile prin mişcãri ale muşchilor faciali în mod obişnuit partea stângã a feţei capãtã mai multã expresivitate. Sackheim şi Gun (1978, 1985) au tãiat în douã jumãtãţi fotografii ale oamenilor care aveau întipãrite
Fig. 5. Expresii faciale tipic pentru indiferenţã pe faţã diverse emoţii. Pregãteau fiecare din imagini în oglindã, partea dreaptã şi partea stângã şi le prezentau subiecţilor împreunã. Ei au gãsit cã jumãtatea stângã a imaginii era mai expresivã decât cea dreaptã, dovedindu-se cã emisfera dreaptã este rãspunzãtoare de expresivitatea mai accentuatã, mai fidelã decât stânga datoritã controlului motor realizat încrucişat (decusaţia piramidelor). Observând în mod natural oamenii în parcuri şi restaurante Moscovitch şi Olds (1985) conchid cã partea stângã a faciesului reflectã mult mai puternic expresiile emoţionale, fapt confirmat, între altele, de analizarea în laborator a imaginilor video filmate prezentând subiecţi care spun povestiri triste ori umoristice. Cercetãtorilor şi specialiştilor domeniului de anatomofiziologie le-a devenit clarã şi profitabilã încã de multã vreme, ipoteza conform cãreia apariţia unei leziuni sau tulburãri neuronale pregãteşte terenul pentru studierea atât a implicaţiilor psihopatologice dar mai ales a cunoaşterii mecanismului normal de funcţionare a zonei respective. Pacienţii cu tulburãri neurologice, cu accidente ori disfuncţionalitãţi în emisfera dreaptã sau stângã au reprezentat tentaţii de studiu pentru neuropsihologie, neurochirurgie etc. Iniţiate de Babinski (1914), continuate de Goldstein (1948) şi mai recent de Kolb B., Whishaw I.Q. (1985), Kertesz (1988), studii de acest gen din clinicile de neurologie aratã cã fiind alteratã partea stângã a creierului unui subiect, emisfera dreaptã dispune de posibilitãţi de recunoaştere mai reduse şi, în consecinţã, subiecţii exprimã tristeţe sau supãrare. Când partea dreaptã este afectatã, persoana poate fi aptã sã recunoascã deficitul verbal dar nu izbuteşte sã reacţioneze verbal. Afectarea emisferei drepte, în special aria posterioarã reduce capacitatea de recunoaştere a emoţiilor exprimate de o altã persoanã. Scholes, Watson et al. (1975, 1983) au prezentat pacienţilor care aveau leziuni pe partea dreaptã sau stângã din zona temporo-parietalã propoziţii cu un conţinut neutru. Aceste propoziţii erau exprimate pe rând cu un ton al vocii care exprimã bucurie, tristeţe, indiferenţã. S-a observat cã pacienţii cu emisfera dreaptã afectatã dispuneau de o mai redusã capacitate de a aprecia emoţiile care au fost exprimate. În acelaşi sens, De Kosky, Heilman, Bowers & Valenstein (1981) au fãcut numeroase cercetãri care au întãrit cunoştinţele privind capacitatea de recunoaştere a emoţiilor. Recunoaşterea vizualã şi auditivã a emoţiilor reprezintã o disponibilitate mai degrabã a emisferei drepte decât a funcţionalitãţii emisferei stângi. Bowers, Bowers şi Heilman (1981) arãtau cã recunoaşterea diferitelor expresii emoţionale şi a variatelor ipostaze mimico-faciale deşi au baze anatomice diferite intrã, de fapt, în sarcinile bazale ale emisferei drepte. Buck şi Duffy (1981), preluând cunoştinţele mai vechi, considerã cã funcţionalitatea din emisfera stângã, în mod obişnuit, nu afecteazã capacitatea de expresivitate emoţionalã. O persoanã cu afazie Wernicke îşi poate modula vocea în funcţie de stare, de dispoziţia afectivã. Chiar persoane cu afazie de tip Broca cu deficit de tip prosodic (prosodie = expresia supernuanţatã a tonului vocal, ritmului şi accentelor vocale) pot sã râdã şi sã îşi exprime emoţiile prin tonul vocii doar când emite cuvinte fãrã rol sintactic. Concluzia autorilor sus-menţionaţi este foarte clarã: persoanele care au emisfera dreaptã afectatã dispun de o gamã mai restrânsã de expresii emoţionale. Pe aceeaşi linie, Morrow, Kim, Boller, Urtunski (1985) s-au ocupat de pacienţii care aveau leziuni în emisfera dreaptã arãtând cã tendinţa de deschidere" a rãspunsurilor emoţionale nu se reduce doar la expresivitatea facialã (experienţe de evaluare a controlului motor faţã de stimulii emoţionali care oferã rãspunsul la nivelul conductibilitãţii pielii). Studiind pacienţii cu diferite tipuri de tulburãri neurologice, Ross E.D. (1981) sugereazã cã înţelegerea şi expresivitatea emoţiilor este realizatã de circuitele neuronale din emisfera dreaptã într-o manierã similarã modului în care emisfera stângã realizeazã înţelegerea şi expresivitatea vorbirii. Menţionãm cã de fapt cercetãrile lui Ross aduc similaritãţi importante în fiziologia emisferelor cerebrale privind diverse tipuri de informaţii.
Fig. 6. Reacţii de rãspuns caracteristice pentru stimulare pozitivã
Fig. 7. Reacţii de rãspuns caracteristice pentru stimulare negativã. Faţã de aceste cercetãri şi sugestii teoretico-metodologice propunem câteva scurte concluzii: 1. Aria Wernicke dispusã în cortexul de asociaţie auditivã al emisferei stângi are un rol foarte important în perceperea (observarea şi înţelegerea) cuvintelor şi elaborarea semnificaţiei vorbirii. 2. Aria Broca aşezatã în lobul frontal stâng are un rol foarte important în articularea cuvintelor şi realizarea înţelesului constructelor gramaticale. 3. Înţelesul cuvintelor - ca activitate funcţionalã este localizat în circuitele neuronale care se gãsesc în creierul uman. 4. Afectarea - lezarea creierului poate determina o varietate de tulburãri de scris, citit, înţelegere. Studierea acestor tulburãri ajutã investigaţiilor de descoperire a funcţionalitãţii creierului atât în comportamentele normale cât şi în cele patologice. 5. Expresivitatea şi decodificarea sensului emoţiilor care sunt parte a procesului complex de comunicare (alãturi de vorbit, scris, citit) reprezintã un mod important de transmitere a informaţiilor realizatã prin mecanisme neuronale specializate la nivelul speciei umane şi dispuse în emisfera dreaptã.
|
<< Pagina anterioara | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
©
Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. |
||
Comments
to: Ruxandra RASCANU |
Last
update: January 2003 |
Web
design§Text editor: Monica
CIUCIU |