<< Pagina anterioara | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>

Capitolul 3

Socotim necesar sã precizãm cã observaţia, ca metodã folositã în psihologie aşa cum mulţi tind sã considere, devine o însuşire care are la bazã exclusiv funcţia vederii. În realitate, observaţia constã în concentrarea tuturor simţurilor - a mecanismelor, respectiv a analizatorilor, prin care omul ia contact de modificãrile survenite în mediul extern sau intern - pe o duratã mai lungã, asupra unui obiect sau fenomen, în scopul de a-i determina structura sau particularitãţile de comportare. Este adevãrat cã vederea ocupã un loc amplu, deosebit de important, în procesele de observare. Observaţia ca metodã nu se limiteazã la vedere ci implicã şi auz, miros, uneori pipãit iar alteori chiar simţul gustului. În plus, dirijarea sistematicã, convergentã a acestor mecanisme de cunoaştere presupune atenţie, iar integrarea într-un tablou unitar a elementelor furnizate de aceste cãi diferite este condiţionatã de participarea gândirii.

Datoritã caracterului ei complex, cunoaşterea care se bazeazã pe observaţie nu se limiteazã la aspectele de suprafaţã, direct sesizabile. Astfel, cu ajutorul mecanismelor gândirii (judecata, raţionamentul, de tip analitic sau sintetic, inductiv sau deductiv) pãtrunde dincolo de acestea, dezvãluind laturi noi, anterior necunoscute. Credem cã este necesar sã insistãm asupra acestei "interpretãri" - cu ajutorul gândirii - a datelor realitãţii ea trebuind sã se efectueze cu multã prudenţã, sub controlul riguros al datelor concrete, altfel se poate ajunge uşor la concluzii şi interpretãri greşite, exagerate.

Dupã aceste sumare consideraţii asupra observaţiei ca act de cunoaştere în general, sã vedem cum poate fi utilizatã sau ce elemente ne poate furniza ea cu referire la subiectul uman.

Desigur, baza observãrii o vor constitui elementele de suprafaţã care sunt cel mai uşor de determinat: aspectul fizic şi manifestãrile de comportament sub variatele lor forme: mersul, mimica, gesturile, vorbirea, îmbrãcãmintea etc.

3.1. ASPECTUL FIZIC sau conformaţia corporalã a indivizilor şi particularitãţile lor de structurã psihicã, respectiv de conduitã socialã. Astfel de legãturi existã, fãrã nici o îndoialã, într-un fel sau altul, conformaţia fizicã se repercuteazã asupra activitãţii psihice şi asupra comportamentului individului, chiar dacã aceste influenţe şiş mecanismele lor nu au ajuns încã sã fie cunoscute cu precizie. Trebuie spus însã, pe de altã parte, cã particularitãţile conformaţiei corporale nu sunt exclusiv definitorii, ci reprezintã numai una dintre numeroasele surse de influenţã asupra structurii psihice şi asupra conduitei oamenilor. În cele ce urmeazã vom încerca sã prezentãm principalele legãturi dintre aspectul fizic şi însuşirile psihice ale oamenilor pe care observaţia le confirmã adesea.

În cadrul acestei abordãri elementele referitoare la aspectul fizicã şi comportamental pot fi împãrţite în douã mari grupe: a) simptomatica stabilã şi b) simptomatica labilã.

A) SIMPTOMATICA STABILÃ cuprinde toate datele care pot fi obţinute prin observare sau chiar prin mãsurarea corpului subiectului în stare de nemişcare, cum ar fi: înãlţimea, greutatea, lãrgimea umerilor, circumferinţa toracicã, circumferinţa abdominalã, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor, circumferinţa şi diametrele craniene etc. Aceste mãrimi corporale nu sunt analizate în mod independent, ci în strânsã corelaţie, în cadrul unor grupãri ca: tipul constituţional şi fizionomia.

Tipul constituţional reprezintã un anumit mod de îmbinare a caracteristicilor fizice cu cele psihice, în aşa fel încât din cunoaşterea unora sã poatã fi deduse celelalte.

Printre tipologiile mai larg utilizate se numãrã cea a lui Kretschmer. Aceasta distingea, la extreme, tipurile astenic şi picnic, iar ca formã intermediarã tipul atletic.

Fig. 8.

La tipul astenic predominã, fizic, dezvoltarea pe verticalã, în sensul cã dimensiunile transversale ale corpului (circumferinţa toracicã, "lãţimea umerilor" etc.) sunt mai reduse, în raport cu înãlţimea, decât la majoritatea oamenilor. De asemenea, greutatea este inferioarã celei normale la înãlţimea respectivã. Astfel, înaintea oricãror mãsurãtori, poate fi considerat drept astenic orice individ care, în urma simplei evaluãri vizuale, apare ca (relativ) înalt, subţire, slab ("fusiform"), cu mâinile şi picioarele subţiri, uneori cu o uşoarã deformare a coloanei vertebrale ("adus de spate").

Pe plan psihic, fãcând abstracţie de aspectele care şi-ar putea avea originea în pregãtirea şcolarã, nivelul de culturã, profesie, condiţiile materiale şi sociale ale dezvoltãrii etc., la tipul astenic pot fi învâlnite una sau mai multe dintre urmãtoarele particularitãţi: înclinaţie cãtre domeniile de cunoaştere care presupun un nivel ridicat de abstractizare, ca: filosofia, matematica, logica etc.; cedare facilã a tentaţiei de a specula cu abstracţiuni; tendinţa, uneori supãrãtoare, de a generaliza prea repede sau excesiv, de a emite sentinţe ce nu admit replicã; sensibilitate deosebitã pentru etichetã şi tot ceea ce ţine de forma exterioarã a relaţiilor dintre oameni; înclinaţie în toate manifestãrile, de a ţine seama mai mult de formã, în dauna fondului, meticulozitate, minuţiozitate, uneori chiar pedanterie în lucru; predilecţie pentru atitudine criticã negativã, manifestatã prin scepticism, inerţie sau opoziţie faţã de ideile formulate de alţii, uneori sarcasm şi chiar cinism; un "simţ" acut al onoarei şi demnitãţii; manifestãri de egoism, ambiţie, ascunzând adesea un complex de inferioritate generat de imobilitatea în a stabili şi întreţine relaţii cordiale cu oamenii; atitudine de intransigenţã, de refuz al concesiilor sau compromisurilor; viaţã afectivã sãracã sau subordonatã raţiunii.

Tipul astenic ar fi înclinat spre maladii ca tuberculoza sau, din punct de vedere neuropsihic, schizofrenia.

Tipul picnic se caracterizeazã, fizic, prin preponderenţa dimensiunilor transversale faţã de cele longitudinale, înfãţişându-se privirii ca (relativ) scund, gras, uneori chiar rubicond, cu mâini şi picioare scurte "pline". Se susţine cã din punct de vedere neuropsihic ar fi predispus spre maladii cu caracter ciclic (ciclotimie). De altfel, toate manifestãrile sale cunosc o continuã alternanţã de maxime şi minime. Pe plan psihic, la acest tip pot fi întâlnite însuşiri ca: vioiciune, mobilitate mare, optimism, umor, spontaneitate în gesturi şi vorbire, locvacitate; capacitatea de a stabili uşor contacte, dar şi o anumitã superficialitate în relaţiile sociale (promisiuni fãcute cu uşurinţã, nerespectarea "cuvântului dat", nepunctualitate etc.); lipsã de ambiţie, uneori şi de tact; tendinţa de a neglija principiile, de a înclina cãtre concesii şi compromisuri; toleranţã excesivã faţã de subalterni; înţelegere rapidã a realitãţii, cu deosebire sub aspectele ei de suprafaţã, spirit practic, iniţiativã.

Tipul atletic bine proporţionat din punct de vedere al conformaţiei fizice, constituie şi din punct de vedere psihologic o treaptã intermediarã între tipurile extreme menţionate mai sus. La acest tip se întâlneşte, de regulã, înclinaţia cãtre activitãţi care reclamã un volum mare de mişcãri, precum şi un mare consum energetic, cum sunt majoritatea ramurilor sportive, dar şi activitãţile ce se desfãşoarã pe spaţii mari, caracterizate prin schimbãri rapide de situaţie şi care solicitã decizie promptã, prezenţã de spirit, energie şi îndemânare în mişcãri etc. Acest tip întruneşte o serie de însuşiri ca: echilibru emoţional, trãiri afective de tip astenic (bunã dispoziţie, optimism - dar fãrã aspectele de jovialitate specifice tipului picnic), încredere în sine, bazatã pe aprecierea lucidã, realistã a propriilor posibilitãţi etc.

Desigur, în realitate se întâlnesc foarte rar indivizi care sã corespundã întru-totul tabloului de însuşiri fizice şi psihice specific tipurilor notate mai sus. La fel de adevãrat este însã şi faptul cã cei mai mulţi indivizi se apropie mai mult de unul sau altul dintre aceste tipuri. De aceea, cunoaşterea tipurilor faciliteazã identificarea particularitãţilor psihice ale indivizilor pe care îi observãm.

Tot în cadrul simptomaticii stabilite intrã, dupã cum am mai notat şi fizionomia - înţelegând prin aceasta aspectul feţei, dar şi al capului omului, particularizate prin raporturile de amplasare şi de mãrime dintre diferitele detalii anatomice: fruntea, nasul, bãrbia, pomeţii obrajilor, ochii, maxilarele etc. Sub aspect strict anatomic, acestea constituie obiectul somatometriei - un domeniu al ştiinţelor medicale.

În mod evident, fizionomiile oamenilor prezintã foarte mari diferenţe. Se ridicã întrebarea: existã o legãturã între particularitãţile anatomice ale feţei şi însuşirile psihice ale omului? În aceastã privinţã existã o serie întreagã de afirmaţii, supoziţii dar şi de speculaţii al cãror caracter ştiinţific este greu de verificat. Printre lucrãrile care revendicã o bazã ştiinţificã se numãrã şi cele aparţinând medicului italian Lombroso. Acesta, dupã studii efectuate pe un mare numãr de cazuri, formuleazã concluzia cã fizionomia criminalului prezintã unele semne distinctive - degenerative, morbide sau indicând oprirea dezvoltãrii neuropsihice într-unul dintre stadiile primare. Nu vom lua însã în discuţie aceste lucrãri, pe care le-am menţionat, numai pentru interesul lor istoric, deoarece este greu, dacã nu imposibil, de acceptat ideea cã pentru o serie de oameni a cãror fizionomie prezintã anumite particularitãţi, crima ar reprezenta o fatalitate, un fel de destin de neînlãturat. Este bine cunoscut faptul cã factorii sociali - cum sunt mediul material, educaţia primitã, sistemul tradiţiilor şi al credinţelor, opinia publicã, climatul cultural etc. - joacã un rol cel puţin la fel de important ca şi factorii ereditari-biologici în determinarea însuşirilor psihice ale omului. De aceea, tendinţa de a atribui comportamentului antisocial cauze exclusiv biologice este, din punct de vedere ştiinţific, cel puţin riscantã, dacã nu direct exageratã.

Dar respingerea unor concluzii care reprezintã viciul unilateralitãţii nu înseamnã cã problema relaţiilor dintre detaliile fizionomice şi însuşirile psihice ale omului este cu desãvârşire lipsitã de obiect. Problema rãmâne deschisã, impunându-se ca în cercetarea ei sã se ţinã seama de faptul cã structura şi dinamica psihicã constituie rezultatul interacţiunii unui foarte mare numãr de factori. Nu vom ocoli problema eventualelor semnificaţii psihologice ale fizionomiei. Considerând cã aspectele statice pe care le include aceasta sunt revelatoare numai în corelaţie cu aspectele dinamic-expresive ale feţei (cu mimica) ne vom ocupa de fizionomie cu referire la simptomatica labilã.

B) SIMPTOMATICA LABILÃ include toate aspectele dinamice ale corpului, respectiv cele care prezintã schimbãri importante de la un moment la altul:

a) pantomima ("ţinuta", mersul, gesturile)

b) mimica (expresiile feţei)

c) modificãrile vegetative

d) vorbirea

Pentru interpretarea psihologicã a acestor elemente, nu pot fi date criterii fixe, deoarece în determinarea particularitãţilor dinamice ale corpului intervin şi multe "imponderabile" a cãror sesizare depinde de instituţia şi experienţa celui ce observã, dar şi de "expresivitatea" celui care transmite, comunicã.

Fiecare om, la primul contact cu o persoanã necunoscutã, realizeazã, în cursul unui proces care la început este pur intuitiv şi numai treptat devine conştient, o cunoaştere a însuşirilor psihice ale persoanei respective - uneori destul de aproape de realitate - şi în funcţie de care îşi adapteazã aproape automat propriile manifestãri (gesturi, expresii etc.). Aceastã cunoaştere se realizeazã la început pe baza elementelor exterioare care sunt cel mai uşor de sesizat: statura, ţinuta, mersul, gesturile, fizionomia şi mimica, exprimarea etc. Se formeazã astfel aşa-numita "prima impresie", care constituie cel mai important (pentru cã este cel mai utilizat) element de reglare reciprocã a comportamentului oamenilor. De aceea, o primã condiţie pentru a ajunge la cunoaşterea mai sigurã a oamenilor constã în nevoia de a acorda doar un credit limitat primei impresii şi de a apela, ori de câte ori este necesar, la observarea lucidã, sistematicã, de a realiza o veritabilã comunicare.

Înainte de a ne referi la fiecare element în parte, socotim utile câteva recomandãri generale cu privire la modul de observare şi apreciere a simptomaticii labile:

3.2. COMPORTAMENTUL EXTERIOR al fiecãrui individ constituie o rezultantã a douã categorii de factori, unii reflectând ceea ce "este" el cu adevãrat, iar alţii ceea ce el "ar vrea sã fie". A doua categorie reprezintã imaginea sau "poza" pe care fiecare om cautã sã o apere sau sã o impunã lumii exterioare - şi chiar lui însuşi - ca arãtând adevãratul lui mod de a fi. Existã în fiecare om tendinţa fireascã de a cãuta, în societatea semenilor sãi, sã aparã în "lumina" cea mai bunã, sã aparã, sub anumite aspecte, ceva "mai mult" sau "altfel" decât este de fapt (mai inteligent, mai capabil, mai "important" etc.). Aceasta duce la intensificarea voitã a unor trãsãturi sau la estomparea altora. Poate cã nu ar fi exagerat sã se spunã cã mai mult sau mai puţin conştient, fiecare om se comportã, nu numai în relaţiile cu ceilalţi oameni, ci chiar faţã de sine, ca şi cum ar juca un "rol", cel al lui însuşi. Rezultatele sunt desigur diferite: la unii indivizi se realizeazã o largã suprapunere între structura realã şi cea doritã. "Poza", dacã se poate vorbi de ea, este în mare mãsurã conformã realitãţii şi, ca urmare, în comportament nu mai apare nimic distonant sau artificial. De regulã, o reacţie, cu cât este mai rapidã, mai apropiatã de limita spontaneitãţii, cu atât este mai "adevãratã". În schimb, la alţi indivizi existã un decalaj, o lipsã, mai micã sau mai mare, de suprapunere între structura realã şi cea reflectatã prin "pozã", ceea ce dã naştere unui comportament forţat, mascat. În legãturã cu aceasta poate fi amintit faptul, bine cunoscut, cã la originea unor comportamente patologice se aflã decalajul sau distanţa excesivã dintre aspiraţii şi posibilitãţile reale; se aflã o inadvertenţã de lungime de undã, de multe ori programate genetic.

Reiese de aici necesitatea ca observaţiile asupra comportamentului oamenilor sã fie mereu supuse analizei cu scopul de a discerne ceea ce este adevãrat de ceea ce reprezintã numai o aparenţã. Dar aparenţele nu trebuie sã fie pur şi simplu desconsiderate, pentru cã şi ele au o anumitã valoare de cunoaştere. "Rolul" pe care, conştient sau nu, şi-l asumã unii oameni în relaţiile cu semenii lor "spune" şi el destul de multe lucruri despre structura lor realã: tendinţa de subestimare, sau supraestimare a propriilor posibilitãţi, aprecierea datã celor din jur, anumite trãsãturi de caracter etc.

O altã condiţie importantã în observarea şi valorificarea pe planul cunoaşterii, a comportamentului oamenilor rezidã în permanenta confruntare şi coroborare a concluziilor desprinse din analiza manifestãrilor izolate. De pildã, o concluzie formulatã în urma observãrii unei anumite manifestãri trebuie sã fie consideratã ca adevãratã numai dacã este confirmatã şi de analiza altor reacţii sau acte de conduitã, de note obţinute din utilizarea unor metode psihologice verificate.

În cele ce urmeazã nu vom da criterii fixe pentru interpretarea diverselor particularitãţi ale simptomaticii labile, dar vom trece în revistã sursele de elemente semnificative şi câteva dintre principalele concluzii posibile. I. Pantomima reprezintã ansamblul reacţiilor la care participã întreg corpul şi care cuprinde: 1. ţinuta, 2. mersul, 3. gesturile.

1. ţinuta sau atitudinea exprimã, printr-o anumitã poziţie a corpului dar şi printr-un anumit conţinut psihic, rãspunsul sau reacţia individului într-o situaţie datã: faţã de unul sau mai mulţi indivizi, efectul unei solicitãri, modul de a aştepta confruntarea cu un anumit eveniment.

Cel mai adesea, poziţia generalã a corpului este edificatoare pentru trãirea psihicã a individului în momentul respectiv, astfel:

Atitudinea caracterizatã prin: umerii "cãzuţi", trunchiul înclinat în faţã, capul aplecat în jos, mâinile întinse moi de-a lungul corpului denotã în mod frecvent fie starea de obosealã - ca urmare a unei solicitãri anterioare sau, uneori, ca expresie a unui fenomen maladiv - fie o stare depresivã, în urma unui eveniment neplãcut. De exemplu, absenţa criticã fãcutã unui individ de cãtre cineva care exercitã asupra lui un ascendent - pãrinte, şef etc. - este de obicei primitã în aceastã atitudine. Poziţii corporale asemãnãtoare pot indica: modestie, lipsã de opoziţie sau de rezistenţã faţã de evenimentele (neplãcute), aşteptare, atitudine defensivã, un nivel scãzut al mobilizãrii energetice, tristeţe etc.

La extrema cealaltã, pieptul bombat, capul sus, umerii drepţi, picioarele larg depãrtate, mâinile evoluând larg pe lângã corp denotã cel mai adesea siguranţã de sine, tendinţã dominatoare, atitudine "marţialã", atitudine de provocare.

O condiţie importantã pentru descifrarea semnificaţiei pe care o are atitudinea constã în cunoaşterea situaţiei, a contextului în care se plaseazã ea, pentru cã o aceeaşi "ţinutã" poate avea semnificaţii deosebite în situaţii diferite. În plus, ea trebuie corelatã şi cu alte elemente semnificative. De pildã, o atitudine "marţialã" la un individ de staturã micã poate denota un complex de inferioritate, tot aşa dupã cum, la alţii, atitudinea defensivã poate constitui numai masca unei intenţii rãuvoitoare.

Între extremele menţionate mai sus pot exista o infinitate de nuanţe, sesizarea lor depinzând de modul în care ele sunt corelate cu ansamblul. În orice caz, este important sã se reţinã cã prin ţinutã sau atitudine nu trebuie sã se înţeleagã numai o anumitã poziţie a corpului în sine, ci modul particular în care se îmbinã o serie de elemente ca: statura şi constituţia corporalã, forma şi poziţia capului, poziţia trunchiului şi a umerilor, amplasarea mâinilor şi picioarelor, direcţia şi expresia privirii etc., toate comunicând o secvenţã din structura psihologicã a persoanei studiate.

3.3. MERSUL furnizeazã, de asemenea, numeroase indicaţii asupra însuşirilor psihice ale oamenilor.

Principalele criterii prin prisma cãrora poate fi categorisit mersul sunt: viteza, elasticitatea şi fermitatea. Pe baza acestora se disting urmãtoarele tipuri de mers: lent şi greoi; lent şi nehotãrât, timid; rapid, energic, suplu şi ferm. Aceste tipuri de mers au semnificaţii psihologice distincte.

În general, se poate spune cã mersul reprezintã unul dintre semnalele importante ale dinamicii neuropsihice. Mersul rapid denotã o mobilitate mare pe plan neuropsihic, tot aşa dupã cum mobilitatea redusã, neuropsihicã se exprimã, printre altele şi printr-un mers lent. Desigur, prin calificativele "rapid" şi "lent" utilizate aici se înţeleg caracteristicile naturale ale mersului şi nu nivelurile de vitezã ce pot fi imprimate mersului în mod voluntar (corelaţia se pãstreazã însã pânã la un punct şi, în acest ultim caz, chiar dacã este determinatã voluntar, viteza sporitã a mersului corespunde unui tempo psihic mãrit şi invers).

Totodatã, mersul exprimã fondul energetic de care dispune individul. Dimineaţa, când omul este odihnit dupã somnul de noapte, mersul este mai vioi şi mai elastic decât în cea de a doua jumãtate a zilei. Aceste diferenţe sunt resimţite şi subiectiv atunci când oboseala acumulatã în timpul zilei este mai accentuatã. De asemenea, diminuarea resurselor energetice ale organismului, ca urmare a unor stãri maladive, se traduce şi prin modificarea amplã a caracteristicilor mersului.

În sfârşit, mersul constituie şi un semn al coloraturii afective a trãirilor individului. Buna dispoziţie, optimismul, încrederea în sine au drept corespondent mersul rapid, vioi, ferm, cu paşi largi, în vreme ce tristeţea, stãrile depresive determinã un mers lent, cu paşi mici. Chiar în vorbirea curentã se întrebuinţeazã expresia "mers abãtut". La rândul lor, emoţiile determinã perturbãri ale mersului. Astfel, la unii indivizi simpla senzaţie cã sunt urmãriţi cu privirea de cãtre cineva este suficientã pentru a le perturba automatismul mersului şi a-i face, de pildã, sã se împiedice. Stãrile emoţionale deosebit de puternice, şocurile, pot avea ca efect incapacitatea, momentanã sau de duratã mai lungã, de a merge.

În continuare, menţionãm câteva dintre semnificaţiile psihologice posibile ale principalelor tipuri de mers pe care le-am denumit mai sus.

Mersul lent şi greoi (la definirea lui ca atare ţinându-se seama şi de sexul şi vârsta individului) indicã o redusã mobilitate motorie - şi adesea chiar mintalã (în special când este însoţit de vorbire şi gesturi lente, aspecte care apar mai frecvent la constituţiile mai masive). Dacã acest gen de mers este observat la un individ aparţinând constituţiei astenice, el poate constitui fie expresia, fie efectul unei stãri maladive. Iar la persoanele de vârstã înaintatã el constituie o caracteristicã naturalã, semnificând scãderea amplã a resurselor de energie psiho-fizicã.

Dintre tipurile temperamentale, acest tip de mers se întâlneşte mai frecvent la flegmatic - întrunind în plus caracteristica unor reduse modificãri de vitezã şi ritm, chiar atunci când astfel de modificãri ar fi obiectiv necesare. Este vorba de categoria de oameni care se spune cã "nu-şi ies din pas, orice s-ar întâmpla!".

Mersul lent, nehotãrât, timid indicã dupã cum se poate deduce chiar din termenii utilizaţi pentru definirea sã, în special lipsã de încredere în sine datoritã unei emotivitãţi excesive. În legãturã cu aceasta, este util ca prin confruntarea cu alte date, sã se precizeze dacã starea de emotivitate reprezintã o caracteristicã structuralã a individului sau ea este legatã de o anumitã conjuncturã (de exemplu, conştiinţa unei stãri de inferioritate - datoritã nepregãtirii, comiterii unei greşeli în activitate etc. - în raport cu cerinţele situaţiei date).

Acest tip de mers indicã, în mod sistematic şi fãrã nici un dubiu, amplasarea individului pe poziţii defensive - din motive ce ar urma sã fie clarificate prin alte mijloace, dacã situaţia o cere.

Dintre tipurile temperamentale, cel melancolic întruneşte în mod frecvent caracteristicile acestui tip de mers.

Mersul rapid, energic, suplu şi ferm se întâlneşte la adultul tânãr, sãnãtos, dispunând de însemnate resurse energetice şi care manifestã o deplinã încredere în posibilitãţile sale (cel puţin în legãturã cu atingerea scopului concret pe care îl urmãreşte în momentul respectiv). El indicã, de asemenea, echilibrul emoţional, promptitudinea în decizii şi perseverenţã.

Acest tip de mers este caracteristic tipului sanguinic. Dacã însã proprietãţile menţionate apar exagerate, este probabil ca individul în cauzã sã aparţinã structurii colerice.

În continuare, o altã categorie de manifestãri care intrã în sfera pantomimei o constituie gesturile.

3.4. GESTURILE reprezintã, alãturi de mers şi de modificãrile poziţiei corpului ca atare, unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reacţiei organismului la o modificare survenitã în mediul exterior sau interior. Rolul lor este acela de a restabili echilibrul cu mediul sau de a realiza echilibrul cu mediul exterior sau interior. Altfel spus, rolul gesturilor constã în încercarea de a restabili echilibrul cu mediul sau de a realiza echilibrul pe o treaptã nouã, superioarã - actul de comunicare fiind în acest caz un COD sintetic de informaţii utile.

Gesturile pot fi împãrţite în trei mari diviziuni: instrumentale, retorice şi reactive.

a) Gesturile instrumentale sunt cele prin intermediul cãrora se efectueazã o anumitã activitate. Dintre mânã şi picior, rolul instrumental mai amplu revine mâinii. Desigur, piciorul deţine şi el un rol inferior celui al mâinii. Datoritã funcţiei instrumentale la care a fost supusã pe parcursul a milioane de ani, mâna a ajuns sã întruneascã particularitãţi anatomo-fiziologice care fac din ea un instrument de execuţie neegalatã, în universul cunoscut, sub raportul varietãţii utilizãrii: apucare, tragere, împingere, ridicare, coborâre, lovire, rotire, rãsucire etc., un instrument al variaţiei energiei puse în acţiune, un instrument al preciziei etc. Nici una dintre maşinile create de om nu a atins, în ceea ce priveşte multilateralitatea funcţiilor, perfecţiunea mâinii. Dar, oricât de dezvoltatã, mâna rãmâne un instrument pus în acţiune de o serie întreagã de mecanisme psihice. De aceea, observarea gesturilor instrumentale, în special a celor efectuate cu ajutorul mâinilor, poate pune în luminã multe dintre particularitãţile mecanismelor psihice care stau în spatele lor. Pantomima în genere transmite, comunicã, dar gesturile au "registre" speciale şi decoduri specializaţi de percepere şi înţelegere.

Existã gesturi instrumentale generale şi specifice:

* Gesturile instrumentale generale sunt cele la care recurg practic toţi oamenii aparţinând aceluiaşi mediu material-social-cultural pentru satisfacerea diverselor lor trebuinţe: activitãţile casnice şi gospodãreşti, nutriţia, îngrijirea copiilor, scrisul şi cititul etc. Iar specifice sunt cele implicate în exercitarea activitãţilor profesionale, diferite de la o profesie la alta.

Dintre gesturile instrumentale, cele specifice au valoarea de cunoaştere cea mai ridicatã, dar posibilitatea utilizãrii acestei surse de cunoaştere este limitatã, la ea neavând acces decât oamenii de aceeaşi profesie, cu cei supuşi observãrii. De aceea, la oamenii aparţinând altor categorii profesionale, observaţia va viza sfera gesturilor instrumentale generale.

Oricât de variate, gesturile instrumentale generale pot fi analizate prin prisma unui numãr redus de criterii: viteza, frecvenţa, intensitatea, amplitudinea, planul de efectuare, precizia şi, în strânsã legãturã cu cea din urmã, eficacitatea. Nu vom insista asupra modului de utilizare a semnificaţiei acestor criterii. Notãm totuşi cã dintre ele cele mai bogate în semnificaţii psihologice sunt: viteza şi precizia, respectiv eficacitatea. Viteza gesturilor instrumentale reprezintã, la fel ca şi mersul, o expresie a dinamicii neuropsihice, cu cât gesturile sunt mai rapide, cu atât ele semnificã o mobilitate neuropsihicã mai mare. De aceea, promptitudinea declanşãrii, precum şi viteza efectuãrii gesturilor comune - începând cu mâncatul şi terminând cu scrisul - reprezintã unii dintre cei mai importanţi indici pentru identificarea tipului temperamental, viteza cea mai mare întâlnindu-se la tipul coleric, iar cea mai micã la tipul flegmatic. Totuşi, trebuie sã se ţinã seama cã viteza, mare sau micã, reprezintã şi un efect al exerciţiului. Cu cât practica exercitãrii unor gesturi instrumentale, chiar generale, este mai mare, cu atât viteza efectuãrii lor este mai mare.

Spre deosebire de vitezã, edificatoare mai mult pentru dinamica neuropsihicã, precizia gesturilor instrumentale dezvãluie aspecte de conţinut ale activitãţii psihice, furnizând indicaţii cu privire la însuşiri ca: spiritul de observaţie, memoria motorie, inteligenţa practicã (sau concretã), atenţia sau, pentru a denumi toate acestea cu un singur cuvânt, îndemânarea (abilitatea în a opera cu obiecte). Dar, trebuie sã se aibã în vedere, la fel ca şi în cazul vitezei, cã exerciţiul joacã şi el un rol în atingerea unui anumit nivel de precizie.

Concluzii psihologice mai bogate pot fi apoi obţinute din analiza raportului dintre viteza şi precizia gesturilor instrumentale. Astfel:

* Gesturile rapide, dar de o precizie mediocrã denotã în general o stare de hiperexcitabilitate - care constituie o caracteristicã "naturalã" a temperamentului coleric. La alte tipuri temperamentale, aceastã stare poate fi semnul fie al unei ridicate tensiuni emoţionale, fie al unei puternice iritaţii.

* Gesturile prompte, sigure şi precise denotã calm, stãpânire de sine, încredere în sine, prezenţã de spirit etc.

* Gesturile lente, dar sigure şi precise denotã meticulozitate, grijã pentru amãnunte, tendinţa de a neglija dimensiunea temporalã a activitãţii în favoarea calitãţii. Aceastã categorie de însuşiri poate fi întâlnitã mai frecvent la temperamentul flegmatic. Mult exagerate, luând forma pedanteriei, respectiv caracterul unei manii, ele pot apãrea însã şi la alte tipuri temperamentale, de pildã la melancolic.

* Gesturile variate ca vitezã, dar sistematic lipsite de precizie denotã totdeauna neîndemânare, înapoia acesteia putând sta cauze diferite: lipsã de interes pentru activitatea respectivã, nivel scãzut de mobilizare energeticã, lipsã de exerciţiu, lipsã de simţ practic (nivel scãzut al inteligenţei practice).

O categorie specialã de gesturi instrumentale o reprezintã cele implicate în scris. În mod sigur, scrisul are şi anumite semnificaţii psihologice. Nu vom insista însã asupra lor întrucât problema - deosebit de complexã şi cu aspecte încã insuficient clarificate - depãşeşte cadrul lucrãrii de faţã.

* Gesturile retorice sunt cele care, fie însoţind, fie înlocuind vorbirea, au drept scop sã convingã interlocutorul sau, ceva mai mult, sã provoace acestuia o anumitã stare emoţionalã sau afectivã.

Limbajul gesturilor reprezintã cel mai vechi sistem de comunicare, el apãrând pe scara animalã cu mult înaintea vorbirii. El a servit - şi continuã sã o facã - la comunicarea în special a emoţiilor: frica, mânia, veselia, tristeţea etc. Dezvoltarea vorbirii nu a scãzut cu nimic din importanţa gesturilor ca mijloc de comunicare, cea mai bunã dovadã fiind acea cã adesea abia gesturile care însoţesc un anumit mesaj verbal precizeazã sensul în care trebuie sã fie interpretat acesta.

Ca urmare a celor spuse mai sus, semnificaţiile gesturilor retorice sunt tot aşa de numeroase şi variate ca şi cele ale vorbirii propriu-zise. Din acest motiv, nu vom putea oferi prea multe criterii pentru analizarea şi interpretarea lor.

O serie de concluzii psihologice pot fi desprinse în primul rând din caracteristicile de ordin formal ale gesturilor, cum sunt: frecvenţa, amplitudinea, energia, planul de efectuare etc. Astfel:

* Gesturile rare, "moi", de micã amplitudine (strânse pe lângã corp) pot sã denote: atitudine defensivã, teamã; nivel scãzut al mobilizãrii energetice, ca urmare a oboselii, a unei stãri depresive, sau a unei stãri maladive, stare de indiferenţã, plictisealã, apatie; apartenenţa individului la tipul temperamental melancolic; tendinţa la izolare etc.

Gesticulaţia bogatã, impetuoasã, largã (uneori, de o amplitudine periculoasã pentru cei din jur) este caracteristicã tipului constituţional picnic, iar dintre tipurile temperamentale, colericului şi, în mãsurã mai micã, sanguinicului. Ea poate sã denote: stare emoţional-afectivã de tip stenic sau hiperastenic (bunã dispoziţie, veselie, volubilitate, jovialitate, mergând pânã la euforie); nivel ridicat de mobilizare energeticã; elan, înflãcãrare pentru o idee sau o cauzã, vãdind totodatã tendinţa de a-i antrena, de a-i câştiga şi pe cei din jur la cauza respectivã etc.

* Gesturile repezi, violente efectuate îndeosebi pe direcţia "înainte", în special când însoţesc vorbirea cu tonul ridicat, pot denota: stare de iritaţie, dorinţa de afirmare proprie, de dominare; exercitarea conştientã a autoritãţii etc.

Pe de altã parte, gesturile pot fi interpretate prin prisma semnificaţiei, a conţinutului lor semantic. Unele gesturi semnificã, de pildã, acţiuni. Astfel, efectuarea gesturilor specifice unor acţiuni (spargerea lemnelor, sãparea cu casmaua, cositul etrc.) este suficientã pentru a evoca înseşi activitãţile respective. Alte gesturi exprimã emoţii: fricã, spaimã, oroare etc. sau chiar sentimente: dragoste, urã, dispreţ, îngâmfare etc.

Gesturile reprezintã un limbaj direct, în sensul cã înţelegerea lor nu este dependentã de noţiuni, respectiv de cuvinte. Ele sunt uşor de înţeles pentru cã înapoia lor se aflã un "exerciţiu" de milioane de ani. Dar, tocmai datoritã numeroaselor semnificaţii pe care le pot avea gesturile, interpretarea lor în scopul cunoaşterii oamenilor este întrucâtva dificilã. De aceea, în cele ce urmeazã vom descrie numai câteva dintre elementele de cunoaştere pe care le poate oferi observarea atentã a gesturilor retorice.

Raportul dintre exprimarea verbalã şi cea prin gesturi este edificator pentru posibilitãţile de exprimare ale individului. Existã oameni care, pentru cã nu gãsesc cu uşurinţã cuvintele necesare pentru ceea ce vor sã spunã recurg mai degrabã la gesturi. Aceasta denotã anumite dificultãţi în sfera conceptualizãrii, respectiv a gândirii. La alţii, în schimb, predominã limbajul verbal-noţional, gesticulaţia fiind redusã la minimum. Aceasta denotã cã mecanismele intelectuale superioare pe care le presupune limbajul verbal sunt mai bine dezvoltate decât cele care asigurã exprimarea directã, prin gesturi, fapt care ar trebui cunoscut anterior selecţiei pentru anume profesii prin teste de aptitudini speciale.

Varietatea şi coloratura afectivã a gesturilor este în mare mãsurã edificatoare pentru fondul de emoţii şi sentimente ale individului. Astfel, observarea atentã a gesturilor retorice ale oamenilor poate aduce importante precizãri cu privire la tipurile cãrora ei le aparţin: inert, apatic, amorf, emotiv-depresiv, emotiv-activ, nervos, pasionat etc.

Caracterul spontan sau "elaborat" al gesturilor, în mãsura în care poate fi sesizat, ne sugereazã "secvenţe" privind sinceritatea individului, gradul în care el este convins de ceea ce spune şi ne trimite la abordarea mult mai complexã a atitudinilor.

* Gesturile reactive sunt constituite din acele mişcãri ale corpului şi membrelor efectuate ca rãspuns la diferite solicitãri sau situaţii neaşteptate cu care este confruntat individul. Spre deosebire de mişcãrile efectuate ca rãspuns la solicitãrile sau situaţiile aşteptate, care, putând fi gândite sau pregãtite, intrã în mod firesc în sfera gesturilor instrumentale, cele reactive nu sunt elaborate conştient, ele servind, în marea majoritate a cazurilor, unor scopuri de apãrare.

La fel ca şi mersul sau celelalte categorii de gesturi, manifestãrile reactive pot fi analizate prin prisma unor criterii ca: promptitudinea declanşãrii, viteza de desfãşurare, numãrul (frecvenţa), amplitudinea, intensitatea etc. În funcţie de acestea, gesturile reactive sunt edificatoare pentru dinamica neuropsihicã, resursele energetice şi în special caracteristicile reactivitãţii emoţionale, de la manifestãrile extreme de tipul hipostenic (blocajul, incapacitatea de a acţiona etc.), pânã la cele extreme de tipul hiperstenic (avalanşa de mişcãri, acţiunile haotice, fenomenele de pronunţatã iritaţie). Toate acestea ne aratã rolul deosebit de important al cunoaşterii psihismului uman în dinamicã.

3.5. MIMICA reprezintã ansamblul modificãrilor expresive la care participã pãrţile mobile ale feţei: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii. Nu existã însã nici o îndoialã cã la expresivitatea feţei concurã, chiar fãrã voia individului, şi o serie de elemente statice aparţinând fizionomiei^[1] respectiv simptomaticei stabile, cum sunt: culoarea pãrului şi a feţei, culoarea ochilor, conformaţia feţei, profilul în ansamblu, profilul frunte-nas, profilul nas-gurã-bãrbie, forma maxilarelor etc.

Fig. 9.

Fig. 10.

Expresivitatea feţei depinde cel mai mult de elementele mobile, astfel încât noţiunile de mobilitate şi expresivitate sunt cu referire în mimicã - aproape sinonime.

În privinţa raporturilor dintre particularitãţile anatomice ale feţei şi trãsãturile psihice ale individului existã, dupã cum am mai notat, o serie întreagã de supoziţii şi teorii a cãror justeţe este greu de verificat. De aceea, vom arãta numai câteva dintre raporturile care, cu mare prudenţã, pot fi luate în considerare:

* Legãtura dintre dezvoltarea inteligenţei şi conformaţia frunţii. Existã tendinţa de a se considera cã fruntea latã (sau înaltã) constituie semnul unei bune dezvoltãri intelectuale. Aceastã legãturã nu este confirmatã prin studii riguroase somatometrice şi psihologice. Având însã în vedere faptul cã pânã în prezent nu existã un sistem de mãsurare axactã a inteligenţei, observaţia în cauzã nu poate fi nici acceptatã, dar nici respinsã din capul locului. Ea poate fi consideratã mai mult ca o ipotezã care îşi aşteaptã confirmarea sau infirmarea. Trebuie subliniat însã cã lãţimea frunţii nu va putea suplini niciodatã acea dimensiune a inteligenţei care se câştigã prin instruire şi efort permanent de cunoaştere.

* Legãtura dintre capacitatea voliţionalã şi forma bãrbiei şi maxilarelor. De obicei, bãrbia "pãtratã", ferm conturatã, şi uşor proeminentã, însoţind maxilare puternice, de asemenea, bine conturate, sunt considerate drept semne ale unei voinţe


Fig. 12

puternice; şi invers, bãrbia micã, rotundã, retrasã, însoţind maxilare puţin proeminente ar constitui semne ale unei reduse capacitãţi voliţionale. Observarea atentã a comportamentului oamenilor confirmã uneori aceastã legãturã, dar, desigur, ea nu trebuie sã fie absolutizatã.

Legãtura dintre dezvoltarea pãrţilor superioarã şi inferioarã a feţei şi latura instinctual-emoţionalã a vieţii psihice

Se pare cã raportul, între aspectul dezvoltãrii, dintre partea superioarã şi cea inferioarã a feţei este edificator pânã la un punct pentru latura instinctual-emoţionalã şi cea raţionalã în cadrul activitãţii psihice. Astfel, dezvoltarea mai amplã a pãrţii superioare - concretizatã prin frunte înaltã, ochi mari, privire mobilã, vie, nãri înguste, buze subţiri - ar indica, în cadrul vieţii psihice, preominarea activitãţii cognitive, a raţiunii în special dacã individul aparţine tipului constituţional astenic.

În schimb, dezvoltarea mai amplã a pãrţii inferioare a feţei, rotundã dar mare, cãrnoasã - în special când individul aparţine tipului consti-tuţional picnic, ar denota predominarea în cadrul vieţii psihice a laturii instinctual-emoţionale. Se presupune astfel cã indivizii întrunind aceste caracteristici acordã un loc însemnat în cadrul preocupãrilor lor, transferându-le uneori chiar în scopuri (ascunse) ale acţiunilor lor, plãcerilor legate de nutriţie (mâncare, bãuturã), relaţiile sexuale etc.

Departe de a fi absolutizate, aceste legãturi trebuie sã fie considerate mai mutl ca nişte asocieri posibile sau, mai precis, ca nişte ipoteze care încã nu au fost pe deplin verificate.

Expresivitatea feţei este asiguratã însã în special de elementele mobile: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele etc.

În cadrul mimicii, un rol esenţial revine privirii, aceasta reprezentând întrucâtva "cheia expresiei feţei". Astfel, dacã pe fotografia unui actor - interpretând un personaj într-un film sau o piesã de teatru - se aşeazã o micã bucatã de hârtie astfel încât sã mascheze ochii, expresia feţei lui devine aproape imposibil de descifrat.

Expresiile feţei sunt extrem de variate: mirare, nedumerire, interogare, înţelegere, melancolie, tristeţe, veselie, mânie, severitate etc. Acestea sunt detectate ca modalitãţi de comunicare internaţionalã în special în funcţie de modul în care se îmbinã deschiderea ochilor, direcţia privirii, poziţiile succesive ale sprâncenelor, mişcãrile buzelor etc. Ca atare, vom exemplifica aceste "esenţe" care ajutã la "descifrat" oamenii astfel:

a) Gradul de deschidere a ochilor este în mare mãsurã edificator pentru "situaţia" în care se aflã individul: pe de o parte pentru atitudinea (acceptarea sau respingerea) pe care el o ia faţã de informaţiile cu care este confruntat, iar pe de altã parte pentru mãrimea fluxului informaţiilor respective. Astfel, ochii larg deschişi pot denota: neştiinţã, absenţa sentimentului de culpã sau de teamã, atitudine receptivã, de interes pentru noutatea pe care o conţin informaţiile, act de cãutare, "înţelegerea" noutãţii pe care o aduc informaţiile etc. Iar deschiderea mai redusã a ochilor poate denota: atitudine de neacceptare, de rezistenţã faţã de informaţiile primite; suspiciune, tendinţa de a descifra eventualele gânduri ascunse ale interlocutorului, tendinţa de a ascunde, stare de plictisealã etc.

Fig. 13

În general, se poate vorbi de un raport direct proporţional între gradul de deschidere a ochilor şi cantitatea informaţiilor recepţionate sau emise de cãtre individ: cu cât cantitatea informaţiei primite sau emise (de pildã, în cursul explicãrii pentru o altã persoanã) este mai mare, cu atât ochii sunt mai larg deschişi.

Cele spuse mai sus pot uşura înţelegerea unor expresii utilizate în limbajul cotidian: "privire inteligentã", "privire lucidã" sau, dimpotrivã, "privire opacã" etc. Astfel de expresii denotã cã aşa-zisului "bun simţ" nu i-a scãpat legãtura dintre activitatea cognitivã şi privire. Se spune în popor cã "ochiul este oglinda sufletului". Aceastã expresie poate fi consideratã drept o fericitã metaforã, prin care se sintetizeazã multe adevãruri psihologice. Printre altele, se exprimã aici reflectarea prin privire a rezultatului şi, implicit, pânã la un punct, a calitãţii travaliului intelectual. Individul care înţelege, care "pricepe despre ce este vorba", denotã aceasta, fãrã voia lui, şi prin privire. Este greu de descris aşa-numita "privire inteligentã". Desigur, se poate spune cã ea constã în ochii larg deschişi, mobili, "pãtrunzãtori". Dar, ce anume permite sã se aprecieze cã o privire este pãtrunzãtoare şi alta nu, este dificil de precizat. Se poate presupune însã cã, alãturi de altele, şi aceastã însuşire a privirii depinde în parte de gradul de deschidere a pupilei - judecând dupã unele experienţe, efectuate cu ajutorul unor fotografii, care au arãtat cã senzaţiile de plãcere sau neplãcere, provocate de imagini, se traduc şi prin dilatarea, respectiv contractarea, pupilei. Ca urmare, "privirea opacã", specificã celei care "nu înţelege despre ce este vorba", s-ar explica prin fixitate, deschidere micã şi lipsa de mobilitate a pupilei.

b) Direcţia privirii joacã, de asemenea, un rol important în determinarea expresiei feţei. Nedumerirea, efortul de rememorare sunt însoţite de obicei de aşa-numita "privire în gol". Privirea în jos sau în lãturi poate semnifica atitudine de umilinţã, sentiment al vinovãţiei, ruşine etc. Privirea în sus, peste capul interlocutorului, denotã de regulã lipsã de respect pentru acesta. Şi, în sfârşit, ochii îndreptaţi ferm cãtre interlocutor susţinând fãrã dificultate privirea acestuia denotã sinceritate, atitudine deschisã, hotãrâre sau, în alte situaţii asprime, atitudine criticã, dojanã, iar uneori provocare.

Fig. 14

În strânsã legãturã cu direcţia, este necesar sã se ia în considerare:

c) Mobilitatea privirii. Existã oameni cãrora privirea le "fuge" în permanenţã, în toate direcţiile, neputând-o fixa şi susţine pe cea a interlocutorului. De regulã, oamenii din aceastã categorie se caracterizeazã prin lipsã de fermitate, tendinţa de a-şi ascunde gândurile, intenţiile, iar uneori prin sentiment al vinovãţiei sau laşitate. La extremitatea cealaltã, privirea fixã, imobilã, denotã o anumitã lipsã de aderenţã, de contact cu realitatea sau, în unele cazuri, atitudine de înfruntare a interlocutorului.

În general, "interpretarea" privirii joacã un rol însemnat în cunoaşterea structurii şi atitudinii oamenilor din jur. Astfel, prima modalitate a oamenilor de a lua contact unii cu alţii constã în "întâlnirea" sau aşa-numitul "joc al privirilor". De regulã, atunci când doi oameni se privesc, coborârea sau întoarcerea privirii în altã parte la unul dintre ei semnificã retragerea acestuia pe poziţii defensive. De aceea, în studierea comportamentului oamenilor este necesar sã se acorde o atenţie deosebitã privirii, în special modului de "a susţine" privirea interlocutorului.

Deoarece enumerãrile detaliilor de care depinde expresivitatea feţei sunt mult prea numeroase, nu insistãm asupra lor. Vom da în schimb câteva recomandãri generale referitoare al interpretarea mimicii în ansamblu.

Mimica sãracã, respectiv faţa caracterizatã printr-o redusã varietate şi mobilitate a muşchilor faciali şi implicit a expresiilor denotã în genere apartenenţa individului la tipul temperamental flegmatic. Ea constituie semnul unei reduse reactivitãţi, chiar al unei anumite inerţii emoţionale şi afective. În unele cazuri, mimica deosebit de sãracã semnificã o structurã psihicã elementarã, amorfã.

Fig. 15

Mimica predominant depre/sivã, caracterizatã prin expresie meditativã datã de muşchii feţei "cãzuţi" ("Omega melancolic") denotã fie apartenenţa la tipul temperamental melancolic, fie faptul cã individul se aflã sub influenţa unui eveniment neplãcut.

Fig. 16

Mimica mobilã şi, de aceea, bogatã constituie de regulã semnul unor trãiri emoţionale şi afective de tipul stenic (veselie, bunã dispoziţie etc.), specifice tipului temperamental sanguin.

Fig. 17

Mimica excesiv de mobilã denotã, de regulã, o anumitã inconstanţã sau instabilitate a echilibrului trãirilor psihice. Însoţitã şi de alte manifestãri ca logoree (verbalizare deosebit de rapidã, cu un debit bogat, tendinţa de a vorbi mult, cu pierderea frecventã a "firului") sau o gesticã amplã şi rapidã, ea se întâlneşte frecvent la indivizii colerici, dar şi la cei pasionaţi. În forme mai accentuate, aceasta poate constitui semnul unei tulburãri cu caracter patologic a activitãţii neuropsihice.

Fig. 18

Modificãrile vegetative reprezintã, de asemenea, alãturi de mimicã şi pantomimã, o sursã importantã de date cu privire la structura şi starea psihicã a individului. În aceastã sferã intrã toate particularitãţile acelor funcţii vegetative despre care se ştie cu precizie cã se aflã însã o strânsã corelaţie cu activitatea psihicã. Se poate spune cã într-un fel sau altul toate funcţiile vegetative sunt tributare activitãţii neuropsihice, tot aşa cum cea din urmã reflectã influenţa fiecãrei funcţii vegetative. Dar, investigarea celor mai multe funcţii vegetative reclamã mijloace complexe de laborator şi numai o parte dintre ele sunt accesibile observaţiei psihologului. Unele sunt relativ accesibile observaţiei şi ele se numãr printre cele mai importante. Acestea sunt: respiraţia, pulsul, reacţiile vaso-motorii şi secretorii (deduse din rapiditatea şi amploarea

Fig. 19. Sistemul nervos vegetativ şi organele "ţintã"

modificãrilor culorii feţei, din procesele de transpiraţie etc.), ca şi funcţionalitatea gastricã, funcţionalitatea aparatului urinar, funcţionalitatea musculaturii, a sfincterelor toate trãdând modificãri obiectivate la "distanţã! Percepute de un observator atent şi experimentat.

Modificãrile de ordin vegetativ sunt edificatoare în special pentru trãirile emoţional-afective şi, în strânsã legãturã cu aceasta, pentru capacitatea de autocontrol a individului. Astfel, în cazul unei trãiri emoţionale deosebit de puternice, pot fi întâlnite modificãri vegetative ca: tulburãri respiratorii (respiraţie "agitatã", neregulatã, eventual cu spasme etc.), creşterea amplã a pulsului (dedusã din creşterea frecvenţei respiratorii sau, uneori, din perceperea directã a zgomotului contracţiilor cardiace); modificãri ample ale culorii feţei (treceri rapide de la eritem/înroşirea feţei/ la paliditate sau invers), uscarea gurii, modificarea vocii (datoritã tulburãrii contracţiilor muşchilor ce fac parte din aparatul fonator); pusee, sudorale (momente de transpiraţie abundentã alternând cu altele de "uscãciune" excesivã); tremur generalizat; spasme gastrice sau intestinale (eventual însoţite de vãrsãturi); frisoane, "clãnţãnitul" dinţilor; bâlbâialã sau mutism; pierderea controlului sfincterelor (cu evacuãri involuntare sau mai des decât în mod obişnuit de materii fecale sau urinã); crizã de plâns cu lãcrimare; senzaţia de "nod în gât"; pierderea controlului mersului, scãderea sensibilã a preciziei în gesturi etc.

Desigur, trãirile emoţionale întrunind toate modificãrile vegetative notate mai sus sunt deosebit de rare. De aceea, pentru a conchide cã un om se aflã într-o anumitã stare emoţionalã nu este necesar sã se aştepte întrunirea tuturor acestor modificãri sau semne.

Caracterul astenic (de exemplu, spaima; sau stenic - de exemplu iritaţia), precum şi intensitatea trãirii emoţionale pot fi deduse din numãrul şi amploarea modificãrilor vegetative. De asemenea, este important de subliniat faptul cã o stare emoţionalã, chiar puţin intensã „se trãdeazã" totdeauna printr-unul sau mai multe dintre semnele menţionate.

Dar aceste semne pot scãpa observatorului neatent sau neexperimentat. De aceea, pentru a sesiza starea emoţional-afectivã a oamenilor care, dintr-un motiv sau altul constituie obiectul interesului nostru, este necesarã o exersare deosebitã a atenţiei, perfecţionatã în mod continuu prin cãpãtarea deprinderii de a observa, de a ierarhiza informaţii date, de a le „aşeza" într-un stil de conduitã psihologicã.

Vorbirea poate fi de asemenea analizatã şi valorificatã din punct de vedere psihologic. Analizarea ei trebuie sã vizeze concomitent: a) analiza formalã şi b) analiza semanticã (aspectele legate de semnificaţiile termenilor utilizaţi).

a) Analiza formalã distinge în special însuşirile de ordin fizic ale verbalizãrii, cum sunt: intensitatea medie a sunetelor (sonoritatea); fluenţa, debitul sau viteza, intonaţia, pronunţia (şi în legãturã cu aceasta, eventualele defecţiuni de limbaj). Aceste însuşiri nu sunt lipsite de semnificaţie psihologicã. Astfel:

Intensitatea medie a sunetelor constituie un indice al fondului energetic al individului, dar şi al unor însuşiri ca: hotãrârea, autoritatea, calmul, încrederea în sine. Ca urmare, vocea puternicã, sonorã denotã energie, siguranţã de sine, hotãrâre etc., în vreme ce vocea de intensitate sonorã scãzutã indicã lipsã de energie, eventual obosealã, nesiguranţã, emotivitate, nehotãrâre etc.

Fluenţa - respectiv caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii - constituie un indice direct al mobilitãţii proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare, de ideaţie. Vorbirea fluentã (continuã, curgãtoare) denotã uşurinţa în gãsirea cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideii dorite, ceea ce presupune, printre altele, rapiditate şi precizie în desfãşurarea activitãţii cognitive (implicând diverse aspecte din procesele de gândire, memorie, mergând pânã la atenţie şi imaginaţie), precum şi un tonus neuropsihic ridicat. Dimpotrivã, vorbirea lipsitã de fluenţã (discontinuã, întreruptã frecvent de pauze) denotã dificultãţi de conceptualizare, respectiv dificultãţi în gãsirea cuvintelor adecvate demersului. Desigur, nu este vorba aici de situaţiile de necunoaştere a problemei în discuţie, în care orice individ poate prezenta o anumitã lipsã de fluenţã în expunere, ci de acelea în care este evident cã lipsa de fluenţã reprezintã o caracteristicã a individului. Dificultãţile de conceptualizare ce reies de aici pot avea cauze multiple: tonus neuropsihic scãzut (lipsã de dinamism, obosealã instalatã precoce), desfãşurare lentã a activitãţii psihice în general şi a celei cognitive în special, reactivitate emoţionalã (lipsã de încredere în sine, teamã), dificultate în elaborarea deciziilor.

O formã specialã a lipsei de fluenţã o reprezintã aşa-numita „vorbire în salve". Aceasta se caracterizeazã prin grupuri de cuvinte rostite precipitat, dar cu pauze relativ mari între ele, prezentând de regulã şi multe aspecte de incoerenţã - cel puţin din punct de vedere gramatical. Aceasta denotã adesea o reactivitate emoţionalã crescutã.

Debitul sau viteza exprimãrii constituie cel mai adesea o caracteristicã temperamentalã. Astfel, în vreme ce colericul vorbeşte mult şi repede, flegmaticul se exprimã folosind un debit deosebit de redus. Pe de altã parte, debitul depinde de gradul de cunoaştere a obiectului discuţiei, de relaţia afectivã în care se aflã individul care vorbeşte cu interlocutorul sãu. Astfel, cu cât cunoaşterea obiectului este mai amplã, cu atât debitul va fi mai mare. De asemenea, debitul este mai mare atunci când relaţia dintre indivizii între care se poartã discuţia are caracteristicile unor afinitãţi între persoane. Relaţia de respingere, unilateralã şi cu atât mai mult bilateralã, se caracterizeazã în primul rând prin reducerea sau chiar suspendarea comunicãrii verbale dintre indivizii în cauzã.

În aprecierea caracteristicilor între fluenţã şi debit. Astfel, debitul scãzut, respectiv viteza de exprimare redusã nu înseamnã numaidecât şi lipsã de fluenţã. Vorbirea poate fi fluentã şi atunci când viteza de exprimare este micã, tot aşa dupã cum lipsa de fluenţã poate fi întâlnitã şi în condiţiile exprimãrii cu un debit ridicat.

Intonaţia are, de asemenea, multe componente psihice. Cea mai importantã ar putea fi consideratã capacitatea sau tendinţa exteriorizãrii pe plan social a trãirilor emoţional-afective. Astfel, intonaţia bogatã în inflexiuni este caracteristicã indivizilor cu un fond afectiv bogat şi care în acelaşi timp tind, conştient sau mai puţin conştient, sã-şi impresioneze (afectiv) interlocutorii. În schimb, intonaţia platã, monotonã, sãracã în inflexiuni poate denota fie un fond afectiv sãrac, fie anumite dificultãţi sau inhibiţii în comportamentul social precum: incapacitatea exteriorizãrii propriilor sentimente, dificultãţi în stabilirea de contacte cu oamenii din cauza timiditãţii etc. În lectura cu voce tare, intonaţia sãracã, neadaptatã semnelor de punctuaţie, denotã lipsã de exerciţiu în materie de scris-citit. Dar chiar şi în vorbirea liberã intonaţia reflectã pânã la un punct gradul de culturã şi de educaţie al individului.

Pronunţia depinde pe de o parte de caracteristicile neuropsihice, iar pe de altã parte de nivelul de culturã generalã şi profesionalã a individului. Ca tipuri se disting: pronunţia deosebit de corectã (reflectând o grijã pentru corectitudine mergând pânã la pedanterie), pronunţie de claritate şi corectitudine medie, pronunţie neclarã, neglijenţã. Menţionãm spre exemplificare: eliminarea din unele cuvinte a unor sunete, contopirea într-un sunet confuz a sfârşitului unor cuvinte, coborârea tonului şi pronunţarea neclarã a sfârşiturilor de frazã.

Cel mai frecvent, forme defectuoase de pronunţie pot fi întâlnite la temperamentele extreme, la colerici şi la melancolici. Astfel, colericii din pricina grabei deformeazã unele cuvinte, iar pe altele chiar le eliminã, „mãnâncã" din vorbire, înlocuindu-le cu gesturi sau prin expresii de mimicã.

Pe de altã parte, la melancolici se constatã adesea scãderea sensibilã a sonoritãţii şi contopirea în sunete confuze a unor sfârşituri de cuvinte sau de frazã.

În strânsã legãturã cu pronunţia trebuie sã fie luate în considerare eventualele particularitãţi sau chiar defecţiuni de limbaj. Acestea pot servi pe de o parte la identificarea vocii, în absenţa imaginii interlocutorului (în comunicaţiile telefonice etc.); iar pe de altã parte, ele pot da şi unele indicaţii asupra trãsãturilor sale psihice. De exemplu, în cazul manifestãrilor de bâlbâialã se poate presupune, fãrã mari riscuri de a greşi, cã individul respectiv se caracterizeazã şi printr-o reactivitate emoţionalã sporitã.

b) Analiza semanticã vizeazã o altã laturã a vocabularului şi anume semnificaţiile termenilor utilizaţi. În legãturã cu aceasta, pot fi supuse analizei: structura vocabularului, cantitatea de informaţie şi nivelul de abstractizare a termenilor, adecvarea lor la conţinutul sau obiectul comunicãrii, coerenţa în judecãţi şi raţionamente, plasticitatea şi expresivitatea termenilor.

Prin structurã se înţelege în linii mari numãrul şi varietatea termenilor. Un vocabular bogat şi variat denotã, abstracţie fãcând de nivelul cunoştinţelor generale sau profesionale, interes pentru cunoaştere, precum şi o anumitã capacitate intelectualã, respectiv posibilitatea de a înţelege şi rezolva mai uşor situaţiile întâlnite în viaţã sau activitate. Cantitatea de informaţie reprezintã o dimensiune a vocabularului reflectând frecvenţa de utilizare a termenilor. Cu cât vocabularul este constituit din termeni comuni, de largã utilizare, cu atât cantitatea sã de informaţie este mai ridicatã. În strânsã legãturã cu cantitatea de informaţie se aflã nivelul de abstractizare al termenilor. În general, nivelul de abstractizare este cu atât mai ridicat cu cât cantitatea de informaţie este mai mare. Desigur, toate cuvintele „abstractizeazã" realitatea, dar nu în mãsurã egalã. Astfel, în vreme ce unele cuvinte redau proprietãţi concrete, larg cunoscute, ale lucrurilor, altele se referã la însuşiri sau relaţii mai puţin evidente care, stabilite pe bazã de studii speciale, se plaseazã în mod firesc la un nivel mai ridicat de abstractizare. Nivelul de abstractizare furnizeazã şi el o serie de indicaţii asupra calitãţii „instrumentelor" intelectuale cu care opereazã individul, precum şi asupra „produselor" - judecãţi raţionamente, teorii etc., obţinute cu ajutorul lor.

Adecvarea la conţinut reprezintã mãsura în care termenii utilizaţi sunt potriviţi pentru a exprima cele dorite. Se întâmplã ca unii oameni, din dorinţa de a impresiona pe cei din jur, sã foloseascã termeni de circulaţie mai redusã, dar fãrã a le cunoaşte precis semnificaţia. Aceasta denotã nu numai o informare insuficientã asupra problemei, dar şi înfumurare, atitudine de supraestimare a propriilor posibilitãţi. De o atare atitudine poate fi vorba însã şi în cazul în care astfel de termeni sunt utilizaţi, chiar corect, în locul altora cu aceeaşi semnificaţie, mai cunoscuţi, şi care tocmai de aceea sunt consideraţi mai banali.

Un alt aspect al exprimãrii îl constituie coerenţa în judecãţi şi raţionamente, respectiv în gândire. Orice manifestare verbalã a omului, oricât de scurtã, reprezintã, independent de conţinutul comunicãrii, şi o mostrã a modului sãu de a judeca, a felului în care interpreteazã datele realitãţii. Pânã la un punct, modul de a judeca este dependent de pregãtirea şcolarã şi profesionalã, de educaţia primitã, de suma influenţelor sociale ce s-au exercitat asupra individului etc. În acelaşi timp însã prin aceasta se dezvãluie şi o parte din însuşirile intelectuale proprii structurii sale. Drept criterii pentru aprecierea coerenţei în gândire pot fi folosite: precizia în judecãţi şi raţionamente (cu deosebire înlãnţuirea dintre premise şi concluzii), originalitatea în aprecierea oamenilor şi diverselor evenimente, cunoaşterea şi aplicarea regulilor gramaticale în vorbire şi scris etc.

Plasticitatea şi expresivitatea termenilor sunt noţiuni întrucâtva înrudite. De cele mai multe ori, pentru a exprima un lucru este necesar sã se aleagã între mai multe expresii verbale, asemãnãtoare ca semnificaţie, dar cu nuanţe diferite. Alegerea nu este niciodatã întâmplãtoare pentru cã, chiar fãrã voia individului, ea este determinatã în mare mãsurã de atitudine faţã de realitatea luatã în considerare: acceptarea sau respingerea, minimalizarea sau supraaprecierea etc. Pe de altã parte, se ştie cã oamenii se deosebesc mult sub raportul capacitãţii de exprimare: în vreme ce unii pot spune multe, cu ajutorul unor cuvinte puţine, dar bine alese, alţii, chiar cu preţul a numeroase cuvinte spun în realitate foarte puţin. Astfel, prin plasticitate şi expresivitate, din punct de vedere psihologic, se înţeleg acele însuşiri ale limbajului care reflectã capacitatea individului de a reda nu numai realitatea ca stare, ci şi atitudinea sã faţã de ea, într-un mod susceptibil de a provoca şi la cei din jur aceeaşi rezonanţã afectivã. Din plasticitatea şi expresivitatea termenilor se pot deduce: nivelul intelectual, bogãţia fondului lexical, raportul în care se plaseazã individul cu lumea în general, caracteristicile sale de ordin afectiv etc.

Tot în cadrul simptomaticii labile intrã apoi ticurile, reacţii stereotipe ce se repetã des, de multe ori fãrã ştirea şi în orice caz fãrã voia individului, ce pot apãrea fie numai într-una din categoriile menţionate (pantomimã, mimicã, gesturi, vorbire), fie ca o manifestare complexã, împrumutând elemente din mai multe categorii. Uneori, ticurile dezvãluie anumite particularitãţi psihice ca nervozitate, emotivitate etc. Totdeauna însã ele ajutã la particularizarea cunoaşterii oamenilor, facilitând evocarea lor. Se întâmplã chiar ca un detaliu în aparenţã neînsemnat, cum este un tic, o datã reamintit, sã fie suficient pentru evocarea unei serii întregi de însuşiri sau fapte la un om.

În continuare, notãm o altã sursã de date cu privire la însuşirile psihice ale oamenilor, care însã nu se mai încadreazã în ceea ce am denumit mai sus simptomatica stabilã sau simptomatica labilã. Este vorba de aspectul vestimentar.

Îmbrãcãmintea constituie un indiciu asupra stãrii materiale a individului, dar dincolo de aceasta ea are şi multiple semnificaţii psihologice. Astfel, ea reflectã preferinţele estetice, gustul celui ce-o poartã, dar în mare mãsurã şi ideea pe care acesta şi-o „face" despre sine, respectiv cea pe care ar dori ca lumea sã şi-o facã despre el. Desigur, îmbrãcãmintea standard, de serie mare, confecţionatã din ţesãturi comune şi într-o gamã redusã mare, confecţionatã din ţesãturi comune şi într-o gamã redusã de modele, nu îngãduie prea multe concluzii cu privire la simţul estetic al individului ce o poartã, alegerea fiind determinatã, în mod evident, în primul rând, de criterii materiale.

Principalele aspecte ale îmbrãcãmintei care au o semnificaţie psihologicã sunt: croiala, îmbinarea culorilor, ordinea, curãţenia, concordanţa sau discordanţa faţã de „moda zilei" etc.

Croiala neobişnuitã, culorile stridente şi cu atât mai mult îmbinãrile frapante de culori, precum şi tendinţa exageratã de a fi în pas cu moda, denotã o oarecare superficialitate, o concepţie despre lume şi viaţã care pune prea mult preţ pe aspectul exterior al oamenilor şi lucrurilor. Aceasta nu înseamnã însã cã la polul opus întâlnim însuşiri psihice pozitive. Dimpotrivã, atunci când îmbrãcãmintea este neglijatã, murdarã, vãdind absenţa oricãrei preocupãri de esteticã şi ordine, concluziile de ordin psihologic sunt cel puţin la fel de severe ca şi în primul caz. Anume, se poate vorbi de: mentalitate înapoiatã, concepţie rudimentarã despre lume şi viaţã, lipsã de respect sau chiar atitudine de sfidare a normelor şi uzanţelor sociale.

Este adevãrat cã „nu haina îl face pe om", dar la fel de justificat se poate spune cã haina îl exprimã pe om, mai mult decât acesta îşi poate da seama. De aceea, dintre elementele supuse observaţiei în vederea cunoaşterii însuşirilor psihice ale oamenilor nu poate lipsi îmbrãcãmintea - cu precizarea cã nici în acest caz concluziile nu trebuie sã fie absolutizante.

^[1] Baudet Pierre, Visage et Caractère, (Prosopologie), Ed.6, E.S.F., Paris, 1963 Piterit, Theodor, Physik und Physiognomik, Germania, 1938.