<< Pagina anterioara | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>

4.3. COMUNICAREA ŞI RELAŢIILE PÃRINŢI -COPII

În toate societãţile au existat şi vor exista legãturi între pãrinţi şi copii, mamele se ocupã în special de copii la vârste mici, în toate societãţile copiii vor considera pãrinţii responsabili de necesitãţi, reuşite şi insuccesele lor. Relaţiile între pãrinţi şi copii presupun un mecanism deosebit, filtrat social, ele au la bazã statuarea comunicãrii în care se realizeazã un model, un pattern de conduitã. În cadrul acestor relaţii pãrinţii încearcã şi de multe ori mulţi dintre ei reuşesc sã socializeze copiii, contribuie la modificarea şi perfecţionarea stilului de interrelaţionare din copilãrie; ambele pãrţi ale ecuaţiei au nevoie de deprinderi, abilitãţi sociale pentru facilitatea intercomunicãrii.

Existã desigur studii privind forma şi mãrimea familiilor, existã studii privind familiile dezorganizate, influenţa divorţului asupra atmosferei şi formãrii trãsãturilor psihosociale ale minorilor, sunt numeroase cercetãri privind copiii adoptaţi, privind copiii aflaţi în plasament familial, privind cupluri cu sau fãrã copii - pentru a enumera doar câteva din cele mai frecvente preocupãri în domeniu.

Studii mai de fineţe s-au axat pe investigarea unor aspecte, speciale în interrelaţia pãrinţi-copii, incluzând raportul satisfacţie-conflict, relaţiile frate-sorã, relaţiile cu mama, relaţiile cu tata, adolescenţa ca perioadã a schimbãrilor relaţionare; variaţii culturale în statuarea relaţiilor pãrinţi-copii.

Binecunoscuta realitate psihologicã potrivit cãreia interrelaţia are obligatoriu la bazã comunicarea este abordatã şi în acest tronson de studiere a relaţiilor pãrinţi-copii.

Dacã în timpul copilãriei pãrinţii sunt cei care iniţiazã efectiv copilul în stabilirea relaţiilor în familie, extinse apoi la grupul de joacã, în timpul adolescenţei pãrinţii nu mai reuşesc sã supravegheze minorii decât cu mare dificultate. În copilãrie procurarea de jucãrii, alimentaţia, curãţenia, conversaţia reprezintã apanajul exclusiv al adultului. În adolescenţã, tinerii aspirând la un alt statut decât cel de „copil" se împotrivesc dorinţei pãrinţilor de a nu întârzia, de a avea grijã deosebitã pentru studiu, de a nu intra în relaţii cu persoane rãu intenţionate, periculoase, de a nu-şi crea şi adopta modele „facile". Pãrinţii vorbesc şi transmit enorm copilului în perioada micii copilãrii, ei învaţã efectiv sã vorbeascã, sã participe la dialog. Copiii pun întrebãri la care pãrinţii încearcã sã rãspundã, ei ar trebui sã ofere rãspunsuri cât mai adecvate dezvoltãrii psihice a copilului. În adolescenţã, centrul de greutate al comunicãrii se deplaseazã de la nivelul exclusiv al familiei la nivelul grupului de colegi şi prieteni. În perioada furtunoasã, frumoasã şi tumultuoasã, plinã de mari inegalitãţi psihosociale, tânãrul devine un veritabil participant la dialog, de multe ori fãrã sã comunice nimic adultului şi cel mai adesea pãrinţilor.

De exemplu, dacã pãrinţii întreabã un adolescent despre compania lui, ei dorind sã-şi arate de fapt afecţiunea, conversaţia ar putea arãta cam aşa:

Pãrintele (mama ori tata): „Unde ai fost?", „De unde soseşti acum?"

Adolescentul: „Afarã", „De afarã"

Pãrintele: „Ce mai faceţi voi când vã întâlniţi?"

Adolescentul: „Nimic"

Pãrintele: „Ai fãcut bine cã ai ieşit cu prietenii la discotecã?"

Adolescentul: „Nu" .

Astfel putem afirma cã adolescenţii devin "experţi" în a nu transmite nimic, în a nu comunica.

Unii pãrinţi încearcã sã înveţe copiii de la vârste mici sã munceascã, sã facã o activitate şi nu doar sã primeascã totul drept „cadou"; sã facã unele acţiuni pentru a se deprinde cu respectul pentru muncã.

Psihologii studiind aceste activitãţi pe care unii pãrinţi încearcã sã le includã în structura conduitei copiilor şi mai ales a adolescenţilor atât ca un mod de comunicare mai profundã între cele douã generaţii - apreciindu-le schimb de idei în cadrul relaţiei pãrinţi-copii.

De fapt, adolescenţii ajutaţi astfel din copilãrie ori pubertate îşi dezvoltã rãdãcinile relaţionãrii de mai târziu: mama şi fiica pot avea relaţii mai intime, de prietenie adevãratã, tata şi fiul pot discuta mai deschis perspective viitoare, interese comune - sunt „în micro" tiparul prieteniei pãrinţi/copii.

Regulile cele mai simple se învaţã şi se respectã în familie, se reflectã în comportamentul din grup (şcoalã, prieteni, stradã) şi reintrã în circuitul de comunicare intrafamilialã care stã la baza relaţiilor intime (inclusiv sexuale) şi de muncã - dacã au fost iniţiate prin conversaţie şi supravegheate de adult.

Rapaport R., Rappaport M. (1977), Strelitz, Z. & Kews, Pilling,D. & Pringle(1978), Argyle M. & Henderson M. (1985) finiseazã câţiva itemi pentru o posibilã comunicare în perioada adolescenţei, din ambele sensuri: de la pãrinţi cãtre adolescenţi, şi de la adolescenţi spre pãrinţi, itemi cuprinşi în câteva reguli generale.

O serie de studii audizeazã abilitãţile parentale de conduitã, regulile ca şi drepturile pãrinţilor în speranţa decelãrii efectelor asupra educaţiei, asupra creşterii şi statuãrii unor stiluri, moduri de comportament. În fond, mulţi autori scriu despre binomul „acceptare - respingere" ca fiind cel mai important în interrelaţia pãrinţi-copii (inclusic adolescenţi).

REGULI PENTRU PARINTI	REGULI PENTRU ADOLESCENTI
Respectati intimitatea adolescentului	Respectati intimitatea parintilor
Dati sfaturi dar si exemple de comportare	Pastrati confidentele, secretele
Aratati afectiune fata de adolescent	Nu intrati in relatii sexuale cu parintii
Incurajati ideile (cautarile) adolescentului	Luati in considerare drepturile parintilor
Demonstrati ajutorul emotional (afectiv)	Fiti politicosi cu parintii, mai ales cand sunteti in public, in grup
Pastrati secretele incredintate	Sprijiniti dorintele lor in absenta
Nu fiti exagerat de posesiv	Oferiti cadouri si felicitari pentru ziua lor de nastere
Incercati sa tratati adolescentul ca pe un tanar adult responsabil	Priviti in ochi parintii in timpul conversatiei
Uitati-va in ochii lui in timpul conversatiei	Vorbiti cu parintii despre probleme sexuale si moarte
Oferiti adolescentului cadouri si felicitari de ziua nasterii	Invitati prietenii in casa
Sprijiniti adolescentul cand nu este prezent (in absenta)	Discutati cu parintii despre politica si religie
Vorbiti cu adolescentul despre probleme sexuale si moarte	Consultati-va cu parintii in problemele personale (intime)
Abordati cu adolescentul problemele de politica si religie	Respectati aprecierile si evaluarile parintilor chiar daca sunt demodate
Considerati-va responsabil de comportamentul adolescentului	Nu va criticati parintii in public
Nu criticati aspru alegerile prietenilor adolescentului	Acceptati supravegherea generala (si grija) parintilor

Aceste drepturi parentale circumscriu instituţiei „conduitei pãrinteşti", comunicãrii între 2 segmente diferite ca vârstã, statut şi rol social, nivel de informare şi culturã se referã generic la:

1. Dreptul de a decide unde şi cu cine sã locuiascã minorul;

2. Dreptul de a hotãrî în legãturã cu educaţia şi obligaţia, îndatorirea de a se ocupa de educaţia minorului;

3. Dreptul de a pedepsi în limite rezonabile;

4. Dreptul şi obligaţia de a proteja şi apãra minorul;

5. Dreptul de a administra proprietatea minorului;

6. Dreptul de a consimţi sau refuza consimţãmântul pentru tratamente medicale ale minorului;

7. Dreptul de a consimţi sau refuza în legãturã cu adopţia;

8. Dreptul de a consimţi sau refuza consimţãmântul la cãsãtoria unui minor între 16 şi 18 ani;

9. Dreptul de a se comporta într-un litigiu ca apãrãtor al intereselor copilului;

10. Dreptul de moştenire a proprietãţii dupã deces. (apud M.Argyle & M.Henderson, 1985).

Fluctuaţiile inerente sociale, economice induc modificãri şi diferenţieri culturale în „aparatul" psiho-moral de conduitã, de comunicare între pãrinţi şi copii, care conţine abilitãţi, capacitãţi de interrelaţionare dar şi nevoia permanentã de a cunoaşte evoluţia socialã şi individualã a copilului, puberului, adolescentului. Acesta cu atât mai mult cu cât se acceptã cã „profesia" de pãrinte este extrem de dificilã, de solicitantã şi dinamicã.

În secolul 19 se considera cã pentru viaţa subiectului uman, copilãria reprezintã un segment deosebit de important, fapt reflectat în multitudinea abordãrilor, studiilor, scrierilor, domeniilor; în secolul 20 aprecierea importanţei a trecut pe palierul adolescenţã (între copilãrie şi viaţa adultã) -fenomen complex care, de multe ori s-a asociat, limitativ, cu „rebeliune", „criza de identitate" etc. În culturi diferite studiile unor autori ca: Jodelet,D. (1989); Gergen, K.J. & Davis, K.E. (1985) au arãtat drept cea mai importantã achiziţie în dezvoltarea copilului: structurarea motivaţiei pentru independenţa şi comunicarea ulterioarã a adolescentului. Totodatã, cercetãri pertinente ocupându-se de implicaţiile acceptare - respingere conchid în legãturã cu deficitul de interacţiune, intercomunicare - ca una din situaţiile posibile. Sintetic, abordarea afecţiunii (dragoste pãrinteascã), petrecerea unui volum de timp considerabil împreunã cu minorul, tratarea acestuia cu delicateţe, aplicarea flexibilã a balanţei recompenselor mai degrabã decât a critica şi a fi ostil determinã o bunã imagine a pãrinţilor în accepţia copiilor.

Dacã, dimpotrivã, copiii sunt respinşi de pãrinţi (reacţiile sunt diferite tatã/fiu, mamã/fiicã) ei au mai multe şanse sã evolueze la pubertate şi adolescenţã spre: delincvenţã, agresivitate, conduite nevrotice, conduite atipice (schizofreniforme).

În consecinţã, şansele lor sunt mai reduse de „a vira" spre conduite civilizate, de a fi prietenoşi, de a avea capacitãţi de comportament civilizat, de a fi cooperanţi, de a purta de grijã altora.

Începute din perspectivã sociometricã, studiile privind reacţiile copilului, adolescentului în procesul de intercomunicare cu adultul, cu pãrinţii, cu familia s-au diversificat. Cercetãrile lui Glueck şi E.T.Glueck (1950), H.G.Elder (1962), T.Smith (1983), Riskin J. & E.Faunce (1976), F.F.Schachter (1983),Blok J. & Morrison A. (1981), Freedman, J. (1978) etc., capãtã contur în zone diferite de pe glob, în culturi şi grupuri socio-economice variat structurate.

Se degajã câteva idei principale pentru stilul în comunicare pãrinţi/copii, pentru înţelegerea profundã a perioadei adolescenţei:

Ø Pentru adolescent este apreciatã ca beneficã „supravegherea democraticã". Este de preferat o abordare permisivã, egalitarã a adolescentului faţã de una autoritarã, de respingere; în alte condiţii minorii nu ezitã sã spunã cã „pãrinţii uitã cã au fost şi ei tineri" şi „nu îşi cunosc limitele".

ØComportamentul pãrinţilor caracterizat prin cãldurã afectivã, rãsplata acordatã pentru merite. Aceasta are consecinţe favorabile în achiziţionarea de cãtre adolescent a unor itemi structurali ai personalitãţii lui, a independenţei de a avea o identitate, auto-evaluãrii etc.

ØÎn familiile cu dezvoltare normalã adolescenţii sunt mult mai cooperanţi, sunt veseli, învaţã sã spunã glume, sã râdã ţi sã se bucure^[1]. S-a constatat cã aceşti adolescenţi învaţã cu mai multã uţurinţã sã stocheze ţi sã distribuie informaţia, faţã de adolescenţii cu tulburãri de comportament la al cãror viraj pãrinţii şi grupul asistã de multe ori fãrã sã ştie cum şi de ce sã intervinã.

4.4. COMUNICAREA ŞI RELAŢIILE PROFESIONALE

Se ştie cã satisfacţia muncii este strâns legatã de satisfacţia vieţii, una fiind afectatã de cealaltã^[2] .

Dacã în dragoste şi prietenie partenerul şi relaţia este mai importantã decât tu însuţi (însãţi), în relaţia de muncã banii şi bunurile (mãrfurile) sunt mai importante decât itemul afecţiune ^[3].

De exemplu: relaţia şef-subaltern este o relaţie de inegalitate, cu sarcini orientate, direcţionate şi formale; este mai mult de tip concurenţial şi ostilitate decât de cooperare şi prietenie, totuşi lucrãtorii fac eforturi sã se comporte şi sã comunice în mod cooperant şi prietenos.

Alte relaţii de muncã, între care menţionãm pe aceea între profesor şi elev (student) este inegalã, dar de cooperare şi chiar foarte intensã.

Beneficiile şi conflictele acestora diferã în funcţie de tipul relaţiei de muncã, de tip profesional.

Relaţiile în grupurile de lucru sunt diferite de cele de acasã (din familie) sau cu prietenii. Ele se bazeazã pe cooperare în grupuri organizate şi ierarhie, care diferã de contactele sociale care nu conţin doar contactele din pauzele de cafea sau dejun - cunoscute uzaul ca partea infor-maţionalã a muncii.

Oamenii vin la lucru pentru a presta munca şi a fi plãtiţi pentru ea; ei coopereazã cu alţi oameni, descoperã cã sunt asemãnãtori cu unii din ei şi încep sã se angajeze în activitãţi extraprofesionale.
Ierarhia are un mare efect în relaţiile dintre oameni şi în felul în care ei comunicã unii cu alţi. Sugerãm câteva coordonate:

1. Statut egal în interiorul grupului de lucru.

Oamenii pot coopera şi ajuta reciproc, dar pot de asemenea sã devinã rivali la promovare, avansare. În asemenea grupuri relaţiile colaterale, comunicarea cu grupuri cu acelaşi statut este mai mare şi mai uşor de stabilit.

2. Oameni cu statut diferit - relaţiile sunt mult mai dificile, în special dacã unul este şef direct şi celãlalt subaltern. Dacã nu muncesc în acelaşi domeniu sau institut lucrurile pot fi simple, însã în relaţiile în care unul din parteneri are putere asupra celuilalt, se creeazã în mod obişnuit o anumitã distanţã între ei.

Diferenţierile se pot referi la urmãtorii itemi:

SEXUL:

a) Bãrbaţii sunt mult mai implicaţi în grupuri, femeile în relaţiile intime aşa cum am mai subliniat anterior. Femeile sunt mai interesate de partea socialã a relaţiei de muncã mai mult decât bãrbaţii şi aceasta este una din principalele surse ale satisfacţiei în muncã pentru ele, în parte datoratã poate naturii muncii femeii (profesori, asistente medicale, secretare etc.). Probabil de aceea satisfacţia în muncã a femeii este, de obicei, mai mare decât a bãrbaţilor.

VÂRSTA:

a) Pentru tineri, importantã este socializarea pentru muncã, care începe din şcoalã şi important este ca ei sã înveţe de la cineva, sã fie direcţionaţi cum sã munceascã în calitate de membri ai unui colectiv şi sub îndrumarea unui şef.

Pentru cei în vârstã, mai ales faţã de cei care nu au avut succes sau cei ale cãror principale cuceriri (împliniri) au rãmas la un nivel inferior, la aceştia contactele sociale sunt mult mai importante decât munca însãşi.

Oamenii petrec o mare parte din timpul lor la serviciu cu persoane diferite sau cu acelaşi tip de statut. De aceea, studii şi observaţii pertinente disting mai multe niveluri de intimitate^[4] .

Ø colegi de serviciu (de muncã) - aceastã colaborare relativ superficialã şi orientatã din punct de vedere al sarcinilor de muncã poate fi, totuşi, plãcutã şi deseori chiar aşa este; e vorba de o serioasã colaborare în muncã deasupra cerinţelor formale ale muncii.

Ø membri ai unui grup strâns, foarte apropiaţi - au ocazia sã facã glume, sã participe la unele jocuri în pauze, sã ia parte la dineuri şi la un "pahar" în cluburi sau cantine - sunt pretexte de a manifesta euforie şi plãcere. Aceste interacţiuni sunt obişnuite (uzuale) între membri ai grupurilor de lucru apropiate.

Ø "prieteni de muncã" (de serviciu) - diferiţi de prieteni în sens uzual. Aceştia nu se invitã acasã, nu sunt antrenaţi în activitãţi în timpul liber, dar se înţeleg bine în rezolvarea unor probleme de serviciu, în desfãşurarea unor activitãţi pur sociale sau în muncã, sau în ambele situaţii.

Ø "prieteni sociali" - prieteni în adevãratul sens al cuvântului dobândiţi în cadrul relaţiilor de serviciu. Ei sunt diferiţi de prietenii cunoscuţi prin intermediul vecinãtãţii sau a petrecerii timpului liber.

Reguli pentru colegii de muncã (serviciu)

1. Acceptaţi amabil sã împãrţiţi cu celãlalt sarcinile cu care a fost copleşit.

2. Respectaţi singurãtatea şi secretele celorlalţi.

3. Fiţi cooperant cu privire la împãrţirea mijloacelor fizice de muncã (luminã, temperaturã, zgomot).

4. Arãtaţi-vã sã ajutaţi atunci când vi se cere.

5. Pãstraţi secretele (confidenţele) ce vi se încredinţeazã.

6. Lucraţi, fiţi cooperanţi chiar dacã simţiţi ceva neplãcut.

7. Nu vã denigraţi superiorii.

8. Adresaţi-vã colegilor de muncã pe numele de botez.

9. Cereţi sfatul şi ajutorul atunci când este nevoie.

10. Priviţi-vã colegii de muncã în ochi în timpul conversaţiei.

11. Nu fiţi exagerat de preocupaţi sã aflaţi date despre viaţa particularã a celorlalţi.

12. Rãsplãtiţi datoriile, favorurile şi complimentele oricât de mici ar fi.

13. Nu vã angajaţi în raporturi sexuale (intime) cu colegii de muncã.

14. Fiţi gata sã vã înlocuiţi colegul când lipseşte.

15. Nu vã criticaţi colegul în public.

* Relaţia şef-subaltern

Aceasta este una dintre cele mai importante şi de bazã dintre relaţiile sociale.

Şeful poate fi desemnat din afara grupului de lucru sau din interiorul sãu, de regulã cel care are mai multã experienţã sau care ştie mai mult despre organizare şi conducere, despre sarcinile de muncã din domeniul respectiv.

Formal, şeful are oarecare putere în a recompensa (rãsplãti) sau a pedepsi. Totuşi şi subalternii au putere, se pot asocia, uni în sindicate sau mici grupuri care le conferã o putere colectivã faţã de care şeful rãmâne dependent neputând sã-i concedieze pe toţi, obligat fiind sã le satisfacã cererile.

Existã în aceastã relaţie un schimb de ajutor sau alte recompense între superiori (şefi) şi subordonaţi.

Seful se aflã în poziţia de a ajuta subalternii sã câştige bani, sã îi promoveze şi într-un fel sã le ridice nivelul de trai. Îi poate ajuta şi în muncã promovându-le şi înţelegându-le interesele, direcţionându-le recompensele în vederea obţinerii unor performanţe în activitate. Subalternii îşi ajutã şeful fãcând o treabã bunã la locul de muncã.

Conducãtorul unui grup de lucru activeazã de obicei în acelaşi spaţiu, uneori în aceeaşi încãpere cu subalternii pãstrând contactul cu aceştia sub forma unor şedinţe sãptãmânale dar mai ales la locul de muncã, exemplu dupã pauzele de cafea.

Cele mai multe interacţiuni între superior şi subordonat sunt iniţiate de şef: interacţiuni cu privire la muncã, comentarii asupra rezultatelor subordonaţilor, recomandãri, sugestii pentru rezolvarea unor probleme. Dar subordonatul poate lua şi el aceastã iniţiativã: fie are nevoie de sfaturi sau lãmuriri, fie raporteazã progresele înregistrate, face sugestii şi "plângeri" dacã problemele sunt des ignorate de şef.

Atribuţiile şefilor:

* îndatoriri oficiale, de ceremonial.

* iniţiazã, procedeazã la concedieri, angajãri.

* reprezintã legãtura cu alte organizaţii, grupuri pe plan intern şi în exterior.

* verificã şi aflã ce se întâmplã în interiorul grupului pe care-l conduce şi în afara lui, citeşte rapoarte.

* informeazã cu anumite probleme pe subalterni.

* transmite, reprezintã grupul faţã de terţi.

* acţioneazã pentru îmbunãtãţirea anumitor situaţii, supervizeazã acţiuni, decizii, activitãţi.

* rezolvã urgenţele şi situaţiile limitã.

* autorizeazã expedieri, diferite proiecte, propuneri.

* negociazã cu sindicatele, salarii sau alte probleme.

Spre deosebire de relaţia de prietenie, aceasta dintre superior şi subordonat ne apare ca superficialã, foarte inegalã, şi uneori ostilã şi de concurenţã. În ea sunt prezente 2 "tabere" nevoite sã comunice între ele.

Superiorul ne apare ca o foarte slabã sursã de satisfacţie, dar ca o sursã majorã de conflict^[5].

Care este sursa de conflict dintre şef şi subaltern?

1. Teama şi ostilitatea unor angajaţi faţã de superiori - datorate unui tratament necinstit, teama de a nu fi pedepsiţi. Probabil cã problema fundamentalã este cã superiorii au puterea de decizie: de a pedepsi sau de a dispune de recompense.

2. Pe de altã parte, satisfacţia în muncã, absenteismul şi revenirea la muncã sunt profund afectate de relaţia cu superiorul, de mãsura în care acesta din urmã îl poate "ţine în şah".

3. Superiorii influenţeazã starea sãnãtãţii subordonaţilor în funcţie de atitudinea pe care o au faţã de aceştia, cât de preocupaţi sunt de problemele lor. Pe scurt, cele mai importante surse de satisfacţie în muncã sunt:

· Structura de iniţiere - planificarea muncii, instruirea, antrenarea, controlul şi corectarea ca şi motivarea, stimularea subordonaţilor.

· Consideraţia - preocuparea faţã de problemele şi nevoile subordonaţilor, stabilirea unui climat de lucru cald şi de susţinere şi sprijinire, de rezolvare a tuturor problemelor în şi cu ajutorul grupului.

Ambele surse trebuie sã existe, dar sã nu depãşeascã un anumit echilibru pentru a nu scãdea eficienţa.

Cum trebuie superiorii sã dea ordine fãrã sã reducã satisfacţia muncii?

Rãspuns: Într-un stil democratic - convingãtor, în sensul de a motiva oamenii prin explicarea şi argumentarea necesitãţii rezolvãrii problemei sã le permitã subordonaţilor sã participe la decizii şi sã foloseascã tehnica discuţiilor în grup şi deciziile de grup^[6].

* Reguli pentru superiori (şefi):

1.Planificaţi şi repartizaţi eficient munca.

2.ţineţi la curent subalternii cu deciziile care îi afecteazã, îi intereseazã direct. 3. Respectaţi singurãtatea şi secretele celorlalţi.

4. Pãstraţi confidenţele.

5. Consultaţi subordonaţii în problemele care îi afecteazã.

6. Încurajaţi avansarea subordonaţilor.

7. Oferiţi sfaturi subalternilor.

8. Luptaţi pentru interesele subalternilor dacã este necesar.

9. Nu fiţi gelos, invidios pe abilitãţile subalternilor.

10.Nu daţi ordine fãrã explicaţii.

11.Arãtaţi consideraţie faţã de problemele subalternilor.

12.Priviţi subordonatul în ochi când îi vorbiţi.

13.Nu vã criticaţi subalternii în public.

14.Nu vã vizitaţi subalternii neanunţaţi.

15.Nu vã supravegheaţi prea îndeaproape subordonaţii.

16.Nu vã angajaţi în raporturi intime cu subordonaţii.

17.Rãsplãtiţi datorii, favoruri şi complimente.

18.Nu discutaţi problemele financiare personale cu subordonaţii^[7].

* Reguli pentru subordonaţi:

1.Nu ezitaţi sã puneţi întrebãri când ordinele (dispoziţiile) sunt neclare.

2.Utilizaţi-vã iniţiativa dacã este posibil.

3.Expuneţi-vã şi apãraţi-vã ideile proprii.

4.Reclamaţi întâi la şeful ierarhic şi apoi duceţi-vã la alţii.

5.Respectaţi singurãtatea şi secretele altora.

6.Fiţi îndatoritor şi amabil.

7.Nu fiţi prea supus.

8.Acceptaţi critica.

9.Pãstraţi secretele şi confidenţele care vi se încredinţeazã.

10.Fiţi gata sã acceptaţi ordinele.

11.Nu spuneţi lucruri dezaprobatoare la adresa şefului. 12.Priviţi-vã superiorul în ochi în timpul conversaţiei.

13.Ascultaţi instrucţiunile superiorului.

14.Nu vã vizitaţi şeful neanunţat.

15.Nu vã criticaţi superiorul în public.

C o n c l u z i i :

b Relaţia superior-subordonat în muncã este vãzutã de majoritatea oamenilor ca plinã de conflicte şi ca oferind puţinã satisfacţie.

b Superiorul poate avea o considerabilã influenţã asupra sãnãtãţii şi satisfacţiei dacã sunt întrebuinţate corect abilitãţile şi talentul sãu de manager.

b Superiorul are puterea de a recompensa şi a pedepsi ceea ce face din aceastã interrelaţie ca ea sã nu fie foarte apropiatã, sã nu se formeze legãturi permanente.

b Barierele create de diferenţele de putere şi de statut pot fi reduse prin utilizarea unor capacitãţi ale superiorului dar mai ales printr-o atitudine de preocupare, de interes pentru ceilalţi.

Un om se comportã în raport cu imaginea pe care o are despre sine. Atitudinea lui reprezintã exteriorizarea unei concepţii, care nu este altceva decât o reflectare a propriei lui persoane. Este transpunerea în plan obiectiv a imaginii despre lumea sã interioarã, despre propriile trãiri şi sentimente. Între aceste douã lumi, cea obiectivã şi subiectivã şi forul interior al subiectului nu se poate stabili decât o legãturã de intercondiţionare; ambele se influenţeazã reciproc.

Lumea materialã, prin transformãrile şi fenomenele ei impregneazã puternic lumea interioarã a subiectului.

În acelaşi timp, forul uman intern schimbã realitatea, înseşi imaginile pe care şi le formeazã despre anumite procese şi fenomene.

Intercomunicarea, stabilirea de relaţii sociale, de legãturi puternice este o artã, este - dacã putem afirma - "arta de a reuşi în viaţã!".

4.5. COMUNICAREA ŞI RELAţIILE MEDIC-PACIENT

Altã relaţie importantã, în plan profesional, este acea interacţiune care se stabileşte între medic şi pacient. Cele mai multe vizite la medic se fac pentru diagnostic, tratament şi remedii farmacologice, dar, de multe ori oamenii merg la cabinetul medical pentru probleme afective şi sociale.

Cercetãrile mai vechi au arãtat cã oamenii s-au îndreptat spre un "medic al familiei" cãruia îi aduceau la cunoştinţã probleme emoţionale, sociale, personale, dar şi medicale; "medicul de familie" trebuind sã se ocupe ca un terapeut şi de "suflet" şi de dureri fizice.

S-a constatat cã în special merg la medic pentru sfaturi şi îndrumare medico-psiholsocialã, persoane divorţate, persoane singure sau separate de puţin timp. Medicul devine adesea confident chiar în mai mare proporţie decât psihologul, pentru bolnavii cardiaci^[8].

Astfel cã interrelaţia medic-pacient, în care se realizeazã comunicarea pe coordonate deosebit de sensibile, fiind legatã de durere, boalã, moarte etc. este mult mai mult decât acţiunea de stabilire a diagnosticului şi tratamentului pentru bolnavii somatici.

Subiecţii au tentaţia sã clasifice obişnuit medicii şi consultaţiile, dihotonic în "buni/rãi", "bunã/slabã". Dar chiar în acest caz se realizeazã un comportament complex, consultaţia medicalã fiind un act complex în care apar oamenii cu structura lor, cu atitudini, cunoştinţe, expectaţii dintre cele mai diferite. În toate secvenţele actului medical sunt prezente trãsãturile intime, emoţionale ale fiecãrui participant în ecuaţia "medic-pacient".

Dacã profesorului îi sunt necesare cunoştinţe de psihologie şi pedagogie pe care sã le individualizeze şi sã le adapteze la structura psihicã a elevului (studentului) de o anumitã vârstã (cât şi a grupei,
clasei la care predã), medicului îi sunt necesare solide cunoştinţe de psihologie medicalã şi clinicã pentru adecvarea conduitei lui la tipologia pacientului. Diferenţele sunt foarte mari: oamenii diferã în atitudinile lor când se prezintã la medic, dupã vârstã, sex, nivel cultural, nivel socio-material etc.

În interacţiunea medic-pacient se stabileşte o "reţea" dinamicã pentru cã ambii participã la diagnozã şi tratament, în anamnezã şi în convorbire ambele presupunând grade diferite de intimitate.

Cu atât mai mult ne aşteptãm sã existe un "cod" al regulilor de respectat atât de cãtre medic, dar şi de pacient. Cele mai importante şi selectate au fost sinteze de "comportament aşteptat".

* Reguli pentru medici

1. Ascultaţi cu rãbdare pacientul.

2. Gãsiţi explicaţii, totdeauna, foarte clare.

3. Acordaţi sfaturi de medicinã preventivã;

4. Comportaţi-vã franc şi onest.

5. Pãstraţi informaţiile pacientului în strictã confidenţialitate.

6. Respectaţi dorinţele pacientului.

7. Nu vã criticaţi pacienţii în public.

8. Arãtaţi-vã sprijinul afectiv (emoţional).

9. Priviţi pacientul în ochi în timpul convorbirii.

10.Respectaţi intimitatea pacientului.

11.Nu vã angajaţi în raporturi intime (sexuale) cu pacienţii.

12.Nu folosiţi jurãminte şi promisiuni în compania pacientului.

13.Nu vã arãtaţi supãrarea, stresul ori anxietatea în faţa pacientului.

14.Nu pretindeţi pacienţilor ajutor material.

15.Încercaţi sã alcãtuiţi diagnostice limpezi, clare.

16.Prezentaţi-vã în faţa pacientului în lumina cea mai favorabilã.

Deşi regulile de conduitã ale medicului pentru intercomunicare (între medic şi pacient) inclus orientãri generale privind desfãşurarea anamnezei, ele încurajeazã atât intimitatea (ex.: "fii franc!", "fii onest!" şi "corect", "stabileşte contact vizual" etc.), dar şi protejarea ei prin pãstrarea confidenţei, respectarea problemelor personale.

* Reguli pentru pacient

1. Întreabã medicul dacã este ceva neclar.

2. Oferã medicului informaţiile necesare.

3. Respectã cu grijã instrucţiunile medicului.

4. Fii foarte onest în aceastã relaţie.

5. Asigurã-ţi igiena şi curãţenia corporalã în vederea examinãrii medicale.

6. Nu consuma în mod inutil timpul medicului.

7. Nu pretinde lucruri nerezonabile în bugetul de timp limitat al medicului.

8. Fii apropiat şi "deschis" faţã de medic.

9. Respectã intimitatea medicului.

10.Expuneţi problemele o singurã datã.

11.Priveşte medicul în ochi, în timpul convorbirii.

Aceste reguli, general orientative pentru pacient au, de asemenea, scopul de a ajuta în centrarea pe problematica specificã solicitând intervenţia medicului pentru promovarea şi protejarea, în acelaşi timp, a intimitãţii în acest sistem de comunicare: medic - pacient.

^[1] Rãşcanu Ruxandra, "Psihologia comportamentului deviant", Editura Universitãţii Bucureşti, 1994, p.23-28.

^[2] T.Keon & B.McDonald, 1982.

^[3] Sabini, J. & Silver, M., 1982; Fiske, S.T. & Taylor, S.E., 1984.

^[4] J.Turner & H.Giles, 1981; L.Mann, 1980.

^[5] Ermaine, F. - "Les visages du chef", Paris.

^[6] J.M.F. Jaspars & D.Pendleton, 1983; M.Henderson & M.Argyle, 1986.

^[7] Apud Campbell, 1978; Cohen, 1978; Piliavin, 1978; Walster & Gallagan J., 1984.

^[8] J.M.F. Jaspars, 1983.