Prefaţă

Elaborată, contestată, disputată şi mai ales controversată, PSIHOLOGIA este departe de a se fi pronunţat definitiv şi suficient de clar.

 Cu atât mai mult – unele ramuri relativ tinere, altele desprinse aproape concomitent  din corpusul mare al ,,ştiinţei spiritului“ sunt în prezent într-o ,,mojarare“ continuă şi dinamică pentru a statua norme, reguli, metode, legi.

Psihodiagnoza clinică are avantajul de a se putea număra, teoretic, între cele cu statut dobândit din 1890 când s-a utilizat iniţial termenul ,,test“ în înţelesul de probă psihologică.

În permanentă interrelaţie cu medicina, cu informaţiile devenite sine qua non pentru psihologul clinician, psihodiagnoza clinică beneficiază atât de cunoştinţele acumulate în Psihologie cât şi în disciplinele de graniţă precum: psihoneurofiziologie, psihoneuro-endocrinologie, psihologia sănătăţii, psihopatologie, psihiatrie, gerontopsihiatrie, etc.

 De aceea, demersul nostru de a încerca o trecere în revistă a problematicii trecute şi prezente în acest domeniu se poate înscrie între eforturile de a sugera ,,căi de bătătorit“, ,,chei de deschis“ zone mai puţin cunoscute şi punţi care să meargă de la ştiinţă la practică şi reciproc.

Interesantă şi dificilă prin solicitarea intrinsecă a domeniului, psihodiagnoza clinică nu rămâne la nivelul ei de început ci adaugă permanent instrumente noi, teorii, tehnici, metode etc.

În acelaşi sens, încercarea noastră de a face efortul ca acest material să folosească studenţilor psihologi pentru conturarea mentală a solicitărilor pe care le impune nolens-volens  psihodiagnoza clinică nu va rămâne singular ci va fi urmat de feed-back-ul necesar oricărei ştiinţe şi practici, în genere.

La limita între ştiinţă şi practică, Psihodiagnoza clinică îşi propune să studieze o infinitate de aspecte psihice: de la abilităţi intelectiv-operaţionale până la factorii determinanţi ai anxietăţii ori depresiei de natură psihogenă. Totodată, am încercat în acest material care nu este nici pe departe un inventar de probe şi de probleme ridicate de subiect ori de examinator – să sugerăm că psihologul care va fi avid de cunoaştere să stăpânească tehnici şi metode psihodiagnostice pentru a putea oferi soluţii alternative terapeutice.

Din perspectivă clinică, tendinţa actuală a psihodiagnozei este de cuprindere a cât mai multor domenii ale umanului şi necunoscutului, dar şi de adâncire a acestor eforturi. Psihodiagnoza clinică ar putea oferi soluţii în situaţii obişnuite prin investigarea care se efectuează preşcolarilor, şcolarilor, adolescenţilor, tinerilor, adulţilor, bătrânilor, persoanelor cu nevoi speciale etc.

Investigaţiile se efectuează tot mai frecvent în situaţii limită: astronauţi, cosmonauţi, veteranii care au participat la războaie, persoane care au supravieţuit calamităţilor – cutremure, inundaţii, taifune – etc., dar şi în situaţii frustrante în plan social, rasial, intelectual. În toate aceste tipuri de situaţii examinarea psihologică, evaluarea, stabilirea diagnozei şi a prognozei cu plan de terapie specială nu este pur şi simplu un verdict ci un sistem cu punţi, cu succese dar şi cu eşecuri.

Lărgirea extraordinară a gamei de investigaţii pe care le efectuează psihologul care are nevoie de ,,unelte“ psihodiagnostice este un fenomen generic în concordanţă cu schimbările şi tendinţele de ,,reaşezare“ a psihologiei în câmpul ştiinţelor, a disciplinelor care defrişează dar şi construiesc psihismul uman. Perspectivele sugerate de modificările dinamice în plan socio-economic şi tehnico-ştiinţific nu rămân simple tendinţe ci ele devin realităţi într-un spaţiu şi un timp delimitat. Magia ,,ascultării cu o a treia ureche“ sugerată pentru buna desfăşurare a  intervenţiilor clinicianului este doar o succintă reflectare a ceea ce societatea, global, aşteaptă de la psihologi – să fie buni investigatori, cu abilităţi pentru a realiza cu succes interviuri clinice, să cunoască şi să respecte instrucţiunile probelor pentru a realiza evaluări corecte, să emită judecăţi responsabile, inclusiv predicţii. Dar mai ales să aibă deschiderea pentru a lucra în echipă, pentru a duce la capăt standardizări, etalonări, traduceri ale instrumentelor necesare investigării universului uman – cel atât de greu de pătruns.

Relaţiile din acest domeniu nu sunt, de aceea, magice – ele sunt saturate de diversitatea fiinţei umane pe care psihodiagnosticianul cunoscător al fenomenelor psihice normale şi patologice, dar şi a instrumentelor psihoclinice şi statistico-matematice ar putea încerca să interpreteze percepţii, amintiri, iluzii, vise, fantezii etc.

Modesta noastră încercare de a pune împreună probe şi concepţii, uneori rezultatele obţinute la unele teste ca şi sugestii adecvate pentru unele abordări psihoclinice trebuie înţeleasă şi decodificată doar ca un exerciţiu pentru studenţi – pentru cursanţi, ca o încercare de a prezenta succint, concis fenomene foarte bine cunoscute, intrate de mult în circuitul naţional şi mondial al psihodiagnozei clinice.

Interesul nostru pentru o viitoare sistematizare a metodelor celor mai frecvent folosite, traduse şi etalonate pe populaţie românească va fi continuu treaz pentru că însuşi efortul va fi la fel. Nu dorim să facem un screeining al probelor din psihodiagnoza clinică – nici nu ar fi posibil în acest moment. Dorim doar să oferim o altă variantă de prezentare a imensului material informaţional adunat în ultimele decenii ale secolului XX – în speranţa că cititorii vor fi suficient de motivaţi pentru a căuta şi găsi ,,chei“ psihometrice necesare psihodiagnozei clinice şi mai ales concluziilor pe care le oferă psihologul ca specialist. În orice demers, specialistul, inclusiv din zona psihologiei este în situaţia să opteze, să decidă din numeroase variante de lucru. Psihodiagnoza clinică are o situaţie efectiv privilegiată putând selecta din infinitatea de probe, scale, tehnici existente în prezent în lume. Rămâne ca studentul, psihologul, specialistul în psihologie clinică să hotărască în cunoştinţă de cauză ce set de instrumente, ce baterii de teste va utiliza. Acestora trebuie să li se adauge abilităţile de a efectua anamneza, interviul, capacitatea de a redacta clar un protocol şi mai ales de a comunica, de a se interrelaţiona cu subiectul – o infinitate de stări, speranţe, gânduri, iluzii, conflicte etc.

De aceea, materialul prezentat de noi în acest volum neavând pretenţii de rezolvare a multiplelor probleme generate de însuşi actul de examinare psihoclinică, de dificultăţile care pot apare din varii motive va fi urmat (sperăm la un scurt interval de timp) de partea a II-a a lucrării care va conţine mai multe aspecte practice din investigaţiile psihologului ,,înarmat“ cu modele, scheme, exemplificări din acest domeniu.

Perfectibil, ca orice material, acest periplu clinic din perspectiva psihologului va genera atitudini diverse, dar marele câştig şi satisfacţia noastră vor consta în înţelegerea matură că doar informaţiile ştiinţifice, teoretice şi practice – precum şi îmbogăţirea experienţelor personale directe de lucru cu subiectul uman a oricăruia dintre noi vor determina comunitatea şi societatea umană (în genere) să acorde mai mult credit psihologiei şi specialiştilor ei.

 Mulţumirile noastre se îndreaptă spre colegii din facultate, din Catedra de Psihologie, spre conducerea Facultăţii noastre ca şi a celor din conducerea Universităţii din Bucureşti care, direct sau indirect ne-au încurajat şi susţinut. Bucuria va fi mai mare dacă studenţii, colegii, prietenii vor formula sugestii, păreri, opinii pe care să le fructificăm în partea a II-a, deja în pregătire, cu un set de exemplificări din experienţa noastră clinică.

Autoarea