PSIHODIAGNOZA CLINICĂ

Introducere

I. Ramură de graniţă, psihodiagnoza clinică are rădăcini şi relaţii cu:

• psihologia persoanei,
• psihologia sănătăţii,
• psihologia clinică,
• consiliere psihologică,
• psihologia educaţională,
• psihologia socială,
• psihologia industrial-managerială,
• psihologia transculturală, psihologia judiciară, psihopatologia etc.

Toate aceste ramuri descinzând din  corpusul psihologiei generale impun realizarea unor studii profunde ale comportamentului uman, ale trăsăturilor individuale. La fel, conduitele umane sunt influenţate de factori psihologici, de diverse  suferinţe somatice, boli etc.

Mai mult ca alte ramuri, psihodiagnoza clinică îşi propune să studieze conduite, să diagnosticheze şi eventual să sugereze tratamente pentru influenţarea comportamentelor anormale, inadecvate etc.

Generic, psihodiagnoza clinică se centrează pe studii clasice sau de tip longitudinal, pentru a identifica diferenţe individuale, pentru a le evalua şi mai ales a pătrunde interrelaţiile dintre persoane.

Scopul nu este doar cunoaşterea care şi-o propun multe ştiinţe ori discipline, ci oferirea  de sugestii pentru activitatea practică fiind chiar finalitatea psihologiei ca ştiinţă.

Psihodiagnoza clinică ajută pe cei care au răspunderi în organizaţii, pe cei care muncesc în domeniul relaţiilor umane, pe cei din  consiliere etc.

Cunoaşterea globală şi diferenţiată a comportamentului uman fiind practic nelimitată şi complexă, psihodiagnoza clinică îşi asumă sarcini mai concrete decât ştiinţele fundamentale.

Prin metode şi modalităţi metodologice proprii sau „împrumutate” din  alte discipline de graniţă, psihodiagnoza clinică ţinteşte să delimiteze sferele de conduită, perceperea interrelaţiilor şi determinarea influenţelor sociale,  genetice evidenţiate cu ajutorul diverselor instrumente de investigaţie.

Investigarea în psihodiagnoza clinică include similarităţi şi diferenţe din  psihismul uman, dar evidenţiind în acelaşi timp variaţiile individuale, grupale, etnice, de vârstă, sex etc.

Soluţiile pe care le poate oferi psihodiagnoza clinică nu reprezintă obligatoriu o breşă în psihologie, în conduita umană, ci lărgirea interesului de cunoaştere, de înţelegere a structurii umane, a interrelaţiilor, a standardelor de măsurare etc.

Psihodiagnoza clinică, conturându-se la interfaţa cu multe discipline conexe, are o serie de limite dar şi exigenţe, posibilităţi virtuale, speranţe şi neîmpliniri.

În mod obligatoriu, psihodiagnoza clinică îşi propune un „program de evaluare” – acesta departajând-o de alte subramuri ale psihologiei. Acest „program de evaluare” reprezintă eforturile concertate ale cercetătorilor din  psihologie de a imagina, dezvolta şi adapta probe şi scale, la condiţiile concrete şi specifice ale omului secolului XXI.

„Programul de evaluare” nu reprezintă ceva pur teoretic, el constituie un corpus de teste noi şi vechi prevăzute cu scale de evaluare, cu scopuri clare în investigaţiile de teren, cu evaluare efectivă realizată de persoane pregătite mai ales psihologi specializaţi în evaluare(testare). Ei examinează eficient populaţii pentru ca ulterior serviciile sociale, sanitare, guvernamentale să stabilească efectiv şi concret programe de intervenţie.

Psihologii interesaţi în psihodiagnoza clinică au lărgit practic frontierele cunoaşterii pentru că au descris, comparat şi sugerat soluţii pentru rezolvarea problemelor în psihologia organizaţională, în psihologia clinică şi a sănătăţii, în asistenţa socială, în psihologia cosmonauţilor, în psihologia transculturală. Notăm rolul imens  al tradiţiilor/cultură (subliniat în lumea islamică), diferenţiat femei/bărbaţi – diferenţe Islam/alte religii; alte popoare europene/ nord-americane etc.

Desigur că pentru psihologia educaţională ca şi psihologia socială ori psihologia diferenţială este imperios necesar să se cunoască nivelul QI al elevilor/studenţilor, capacităţile lor de înţelegere, de „problem-solving” etc. Aceste discipline doresc ca şi psihodiagnoza clinică să dezvolte cele mai bune tehnici pentru studiul proceselor cognitive, afective, a intereselor şi motivaţiei, a interacţiunii profesor/elev etc. Evaluarea elevilor în şcoli şi a adolescenţilor tineri în facultăţi trebuie şi poate fi realizată cu ajutorul profesorilor, pedagogilor, al consilierilor. S-a observat că acel contingent care are ca activitate princeps ÎNVĂŢAREA pune probleme în plan academic: neadaptări, probleme emoţionale, consum de drog, sinucidere. La toate doar psihologul ar trebui şi ar putea să dea răspuns, dar el poate face aceasta studiind, monitorizând: tendinţele agresive ale elevilor, capacităţi intelectiv /operaţionale (de multe ori suprasolicitate prin diferite mecanisme), sentimentele care sunt într-o continuă dinamică (onto şi filogenetic), acţiuni propriu-zise versus apatie, indiferenţă, nonimplicare şi ulterior deresponsabilizare.

Psihodiagnoza clinică îşi propune să studieze nivelul de înţelegere al mecanismelor psihologice care stau la baza achiziţiilor mnezice (prin probe specifice), ca şi relaţiile cu alţii, modalităţi de influenţare a altora, corespondentul psihofiziologic al deciziilor din  negocieri etc.

Toate acestea deschid şi facilitează noi aprofundări în domeniul psihologiei carierei:

- s-au dezvoltat în strânsă legătură cu psihodiagnoza clinică ramuri precum psihologia ecologică sau psihologia mediului, disciplină care pune pe prim plan relaţiile persoanelor umane cu mediul fizic (inclusiv factorii generatori ai stresului);

- psihodiagnoza clinică şi psihologia diferenţială au furnizat teste pentru dezvoltarea psihologiei spaţiilor extraterestre.

Astfel, încă din  perioada 1989-1998 Adler Afari şi Yvonne Clearwater au studiat efectele zborurilor cosmice asupra cosmonauţilor. Yvonne Clearwater chiar semnala din  1990 că în cadrul zborurilor pe Marte echipele (de regulă mixte ca rasă, cultură, sex) pun probleme, ajungând uneori la conflicte. S-a cerut să li se facă o atentă evaluare psihologică pentru toţi astronauţii, în prezent se alcătuieşte un screening pentru a se stabili pe lângă abilităţi fizice şi posibilităţile psihice necesare de surmontării stresului şi a vulnerabilităţilor.

Pe lângă senzaţia de rău (vomă, vertij, cefalee, „aţipire morală”) de care suferă, jumătate din  cei ce fac o călătorie în spaţiul extraterestru declară că au probleme şi la readaptarea pe Terra.

Psihologii i-au învăţat pe astronauţi să folosească bio-feed-back-ul pentru a-şi estompa simptomele de rău din  spaţiul extraterestru. Yvonne Clearwater a găsit că echipele sunt stresate pentru că le deranjează configuraţiile de mare deschidere spaţială – şi modul cum privesc în „oglinda” navei. Cel mai bine este ca în interiorul navei să fie o varietate de culori, ca şi o atmosferă de tip „groupthink” – pentru a-şi monitoriza deciziile şi asigurarea liniştii (tăcerii). Dar apar şi probleme legate de sex în echipele mixte!!

*

*          *

Ce trebuie să găsim în informaţiile (cunoştinţele) furnizate de psihodiagnoza clinică?

1.    Probleme privind relaţia ereditar/dobândit (rolul mediului – cine? ce? şi cum influenţează?)

2.    Relaţia conştient/inconştient ca posibil vector al determinanţilor comportamentali. Controversa conştient/inconştient – accentuează rolul mediului, iar comportamente  dinamice/comportamente anormale – sunt produse de factori inconştienţi.

3.    Grup observabil versus procesele mentale interne. Modelul cognitiv argumentează că tot ce se întâmplă în mintea unei persoane este mai important de ştiut decât că nu se înţelege comportamentul dacă nu insistăm pe procesele mentale.

4.    Relaţia libertate/determinism – poate determina în timp inducerea unor grupuri „anormale”.

5.    Diferenţe individuale/principii universale.      

- Experienţe   similare traduc modificări mari diferenţiatoare psihic din  sfera modelului umanistic şi accentuează  rolul unicităţii fiecăruia: o persoană are un comportament care reflectă distincţie şi specificitatea însuşirilor (calităţi/defecte)

Se pune întrebarea în mod frecvent: o probă clinică măsoară o trăsătură psihică sau o stare?

Încă din 1936, Allport şi Odbert au încercat o inventarierea trăsăturilor de personalitate. În prezent se consideră că psihodiagnoza şi psihodiagnoza clinică măsoară QI, abilităţi intelectuale speciale, stil cognitiv, interese, atitudini, orientare sexuală şi preferinţe; elemente psihopatologice.

Ca exemplu, la proba MMPI_R2  există scala F/B, aceasta indică persoane virtual homosexuale, cu trăsături ambigue de bărbat sau de femeie.

Măsurarea este un act de desemnare a unor numere sau simboluri ale obiectelor caracteristice.

Se folosesc obişnuit decizia, (hotărârea) cu grade între 0, 1, 2 etc. sau 0/1 versus corect/incorect.

Regulile de utilizare a testelor trebuie cunoscute şi respectate mai ales pentru a putea fi cuantificate unele conduite, acţiuni, însuşiri.

Teste diferite pot măsura aceeaşi trăsătură, atitudine, interes, abilitate etc. sau alt construct,  ori unele aspecte ale aceleiaşi stări.

Cu ajutorul testelor (probelor) se face psihodiagnoza, care reprezintă  o concluzie ce ţine cont de ceea ce este la fel, de ceea ce este evident ori de a distinge natura a  ceva care are nevoie de concluzii/alternative.

Testele dau conţinutul specific al unor procese psihice, dar mai ales în sfera achiziţiilor, a psihologiei  educaţionale. Trebuie utilizate standarde şi respectate regulile.

De obicei, se redactează un protocol. Trebuie ţinut cont că variabilele comportamentale pot fi generate de diferiţi factori individuali:

• capacitatea examinatului de a avea încredere;
• prezentarea anxietăţii în rezolvarea testelor;
• bunăvoinţa sau capacitatea examinatului de  a coopera cu examinatorul pentru a înţelege instrucţiunile scrise;
• mulţimea de emoţii care îl inundă pe subiectul examinat;
• condiţia fizică (senzaţia de foame, sete, disconfort etc.);
• capacitatea de a se antrena cu atenţie pentru ceva;
• luminozitate, aşteptarea anterioară examinării etc.

Este bine ca examinatul să ştie în principiu conţinutul testului şi este dreptul lui să ştie rezultatele care, de regulă, sunt ţinute confidenţial.

Cadrul educaţional diferă de cadrul clinic – în special axat pe psihoterapie, care poate fi recomandată de psiholog după examinare.

Calităţile metrologice ale testului sau  „când este un test bun?” sunt identificate prin:

• fidelitate; 
• consistenţa măsurării;
• validitate;
• alte date normative.

Întrucât aceste veritabile cerinţe sunt frecvent prezentate în lucrări de specialitate nu ne vom referi la ele decât în contexte speciale.