Despre teste, ca instrumente în psihodiagnoză

Pe măsură ce domenii privind terapia, mariajul, familia etc. s-au dezvoltat în aceeaşi măsură au evoluat instrumentele obiective de apreciere şi catalogare a problemelor. Aceste instrumente sunt folosite atât pentru scopuri clinice dar şi de cercetare. Deşi folosirea lor pentru obţinerea de date ştiinţifice este evidentă, utilizarea lor în practica clinicilor este mai puţin înţeleasă şi apreciată.

Psihologul, clinicianul poate avea beneficii din  folosirea testelor de personalitate şi performanţă.

Deşi o serie de instrumente obiective sunt disponibile, psihologii trebuie să fie  înţelepţi revizuindu-le şi selectându-le pe cele mai consonante cu stilul lor şi practica lor; cei care publică teste sunt dornici să împărtăşească informaţiile în legătură cu instrumentele lor disponibile. De asemenea, revizuirea cărţilor precum cele ale lui Straus şi Brown (1978) – Tehnicile de măsurare a familiei, şi mai recentul Dicţionar al tehnicilor de măsurare a familiei (Tauliatos, Perlmutter, & Straus, 1990) se poate dovedi valoroasă. Deşi literatura anilor de la sfârşitul secolului XX despre terapia căsniciei şi a familiei este presărată cu polemici în legătură cu aceasta, cu acea metodă corectă sau instrumentul pentru „măsurarea” problemelor prezentate, psihologii se descurcă cel mai bine selectând acele mijloace care se potrivesc cel mai bine cu practica. Exemplificăm ideea necesităţii testelor prin utilizarea lor în ,,perimetrul“ familiei.

Este bine ca în momentul în care se selectează instrumentele, psihologii să se gândească la complexitatea relativă a intervenirii în familia unitară – comparată cu individul. Ackerman (1958), cu mai multe decenii în urmă a declarat că aprecierea unei familii ,,complete“ ar trebui să ţină seama de membrii individuali ai familiei, de roluri, de căsnicie în sine, de familia ca grup, şi interrelaţiile între membrii familiei.

Din fericire, instrumentele obiective există acum, cu ele putând aprecia aceste zone, iar specialistul ar trebui să aleagă una din  ele.

Folosirea clinică a oricărui mijloc de apreciere cere ca acesta să aibă cel puţin două caracteristici adăugate la validitatea şi soliditatea documentării. Trebuie să fie uşor de administrat, de interpretat şi, de asemenea, trebuie să dea informaţii pe care psihologul să le poate folosi. Când nu se fac teste asupra caracteristicilor sistemului, terapeutul este repede cucerit şi se îndreaptă concentrându-se spre „poveşti” şi patologie. Terapia se aseamănă cu terapia unui individ dintr-un grup, iar când se întâmplă aceasta impactul şi promisiunea unui tratament al sistemului este compromis.

Un motiv excelent, poate cel mai bun, de folosit testele când sunt tratate cupluri şi familii este să existe orientare către sisteme bazate pe tratament. Aprecierea unui sistem în funcţiune direcţionează atenţia psihoterapeutului şi medicului către caracteristicile organizaţionale şi interacţionale ale cuplului sau ale familiei.

Întrucât structura şi interacţiunea sunt cele pe care căutăm să le modificăm într-un cuplu şi în terapia familiei, trebuie să ne concentrăm în acest sens toată atenţia noastră.