![]() |
pagina anterioară | ||
Calităţile atenţiei 1. Stabilitatea atenţiei – se caracterizează prin menţinerea neîntreruptă, intensivă şi durabilă a orientării şi concentrării noastre asupra aceluiaşi obiect sau fenomen. Când începem să privim fie un punct pe hârtie, un obiect simplu ori nişte figuri reversibile observăm că atenţia noastră după câteva secunde se abate de la obiectul atenţiei, apoi revine şi îl percepem cu o doză sporită de claritate. Procesele de excitaţie şi inhibiţie, prezente în anumite celule nervoase necesare perceperii, alternează dar când figura este foarte simplă apare rapid inhibiţia de protecţie în celulele respective şi nu ne mai putem concentra. Insul poate fi atent un timp mai îndelungat asupra unuia şi aceluiaşi obiect dacă acesta se mişcă sau se modifică. În acest caz este implicată succesiv activitatea diferiţilor centri nervoşi, fapt ce ajută la evitarea apariţiei inhibiţiei de protecţie. S-a constatat prin numeroase studii şi experienţe că atenţia se poate menţine concentrată neîntrerupt asupra unui obiect aproximativ 15-20 minute, dacă acesta este observat, examinat şi nu este privit pasiv. Distragerea atenţiei timp de câteva secunde după o concentrare de 15-20 minute este suficientă pentru realizarea odihnei necesare. Stabilitatea atenţiei nu trebuie înţeleasă ca o încremenire a acesteia, în cadrul ei se menţine direcţia şi orientarea de bază a atenţiei, dar variaţii mici ale gradului de concentrare sunt posibile şi necesare. Când este prezent un interes deosebit faţă de acţiunea, activitatea, fenomenul respectiv este favorizată stabilitatea atenţiei. Această calitate a atenţiei poate fi investigată cu ajutorul probelor psihodiagnostice 2. Concentrarea atenţiei. În cadrul unei activităţi, atenţia se manifestă în grade diferite de intensitate. Intensitatea, concentrarea atenţiei depinde de intensificarea zonei de excitaţie a focarului dominant. Cu cât această excitaţie este mai puternică, cu atât mai puternic se va manifesta inducţia negativă şi, ca atare, stimulenţii care nu au legătură cu activitatea respectivă vor atrage mai puţin atenţia. În procesul didactic, profesorii se pot baza pe anumite variaţii ale concentrării atenţiei elevilor, studenţilor, trebuind să asigure prin procedee diferite concentrarea maximă a atenţiei acestora, la aspectele esenţiale din materialele expuse, din experienţele efectuate. În clinică, probele psihodiagnostice se folosesc pentru a ,,măsura” această capacitate prosexică. 3. Volumul atenţiei. În mod obişnuit omul nu poate percepe ori recepţiona cu maximă claritate şi concomitent un număr nelimitat de obiecte diferite. La nivelul gândirii, de asemenea, nu se poate opera simultan cu un număr prea mare de elemente, la care, în genere, nu se poate desfăşura în bune condiţii un număr prea mare de activităţi. Cantitatea de obiecte şi fenomene diferite care pot fi cuprinse simultan şi suficient de clar în câmpul atenţiei reprezintă volumul atenţiei. Această caracteristică a atenţiei este necesară în orice acţiune, activitate. Când examinăm o schemă pe tablă, când privim o scenă de teatru, când ascultăm explicaţiile profesorului, reuşim să cuprindem simultan obiectele prin deplasarea rapidă a atenţiei de la un fenomen sau obiect la altul. Experimental s-a stabilit că un adult poate cuprinde cu atenţie dintr-o privire, de circa 0, 1 secunde, 4 până la 6 obiecte independente sau tot atâtea litere izolate (consoane care nu pot fi grupate în cuvinte). Deci, literele expuse pot fi grupate în cuvinte cunoscute. Se pot percepe 3-4 cuvinte formate din 3-4 litere fiecare, adică 16 litere în total. Legate în propoziţii, cuvintele alcătuite din litere cresc cantitativ. De caracterul oarecum limitat al volumului atenţiei se va ţine cont în procesul de predare, când va trebui insistat alternativ pe scheme intuitive şi explicaţii teoretice. Această trecere are la bază tocmai alternarea focarului de excitaţie optimă şi deplasarea lui de la un element la altul. De asemenea, volumul – calitate a atenţiei poate fi mai uşor investigat cu probe psihodiagnostice. 4. Flexibilitatea atenţiei se impune ca o calitate a acesteia, întrucât omul în munca şi activitatea lui nu poate să îşi menţină permanent atenţia concentrată şi stabilă asupra unui obiect. Este calitatea necesară pentru deplasarea rapidă a atenţiei de la un obiect la altul. Flexibilitatea atenţiei constă în posibilitatea deplasării rapide pe scoarţa emisferelor cerebrale a focarului de excitabilitate optimă, care depinde în special de mobilitatea proceselor nervoase. Când suntem în situaţia dea ne muta de la o acţiune la alta în cadrul jocului, în procesul instructiv, în activitatea productivă, trebuie să trecem de la odihnă la muncă, să ne adaptăm la stimuli noi, necunoscuţi anterior etc. Flexibilitatea atenţiei se instalează mai greu dacă activitatea respectivă este mai puţin interesantă şi plăcută decât cea anterioară, ori foarte diferită de aceasta sau dacă ne-au rămas probleme nelămurite, neîncheiate. Ea este o deplasare voluntară a atenţiei, conform cu necesităţile activităţii desfăşurate; flexibilitatea nu se confundă cu oscilaţiile involuntare. 5. Distribuţia atenţiei. Subiectul uman poate, în mod obişnuit, să efectueze concomitent două sau mai multe activităţi, dar nu oricare. Condiţia esenţială ca două-trei activităţi să se poată desfăşura simultan este ca măcar una din ele să se poată desfăşura uşor, fără control permanent al conştiinţei, să aibă un caracter automatizat. Aşa se explică de ce elevul, studentul poate lua notiţe la curs, poate asculta explicaţiile poate privi schemele de pe tablă. Posibilitatea executării simultane a două activităţi, când una din ele este automată se explică prin aceea că activitatea involuntară este dirijată de către regiuni corticale parţial inhibate, iar atenţia se poate îndrepta spre celelalte activităţi. Distribuţia atenţiei se caracterizează prin numărul de acţiuni pe care omul le poate îndeplini simultan, fără ca una să interfereze cu celelalte. Nu există două focare de excitabilitate optică, ci una din activităţi fiind automată nu solicită controlul conştiinţei. În fond, are loc ori alternarea rapidă a atenţiei de la una la alta ori includerea acţiunilor într-o singură activitate coordonată prin extinderea focarului de excitabilitate optimă. Este cazul şi locul să ne oprim cu câteva precizări în legătură cu problema distragerii atenţiei. a) Ea poate să apară ca urmare a labilităţii excesive a proceselor nervoase, a apariţiei unei uşoare inhibiţii externe ori ca efect al oboselii. Distragerea atenţiei se manifestă în aceste cazuri ca o lipsă a concentrării şi stabilităţii atenţiei, omul trecând de la un obiect la altul, de la o preocupare la alta. În mod normal spunem că este vorba de oameni neatenţi, când percepem „blocaje” în activitatea curentă, în continuum-ul pe care îl dă atenţia întregii activităţi psihice. O dată cu instalarea treptată a oboselii, omul este confruntat cu o stare de apatie, de disconfort, mergând până la somnolenţă. Explicaţia este că inhibiţia supraliminară s-a extins şi asupra semnalizării de tip senzorial-perceptiv. Distragerea atenţiei se concretizează şi sub forma unei imposibilităţi de concentrare stabilă asupra unei sarcini date. Frecvent, elevii neantrenaţi în planul atenţiei voluntare lasă să se manifeste liber atenţia involuntară, atraşi fiind de factori exteriori şi nu de cei legaţi strict de exprimarea profesorului, de lecţie; în acest caz, apare inhibiţia de protecţie. b) Ca o consecinţă a concentrării deosebite asupra unei activităţi poate să apară de asemenea distragerea atenţiei. Inducţia foarte puternică provenită de la focarul dominant produce o absenţă faţă de tot ceea ce se întâmplă în afara preocupării importante. Sunt persoane „distrate” dar care diferă ca fenomen prosexic de cei neatenţi. Aceştia din urmă dispun de posibilitatea concentrării atenţiei (îngustă şi puţin flexibilă), în detrimentul volumului şi al flexibilităţii. Profesorii când sunt foarte concentraţi asupra conţinutului expunerii au obligaţia didactică de a veghea în acelaşi timp asupra clasei, asupra conduitelor elevilor. Observaţiile şi experienţele au arătat că atenţia poate fi bine educată progresiv de la vârste mici şi ea poate să se instaleze chiar când subiectul se găseşte în condiţii deosebite: turbulenţă, zgomote etc. (dacă este antrenată). Atunci efortul de concentrare are ca efect, îndeosebi la început, apariţia mai rapidă a oboselii, ca manifestare a protecţiei, a apărării pe care sistemul nervos central o comandă. Pentru evitarea consumului de prisos a energiei este important ca omul să decidă în cunoştinţă de cauză ce aptitudini să adopte în viaţă; în momentele de decizie, în situaţii limită, recomandându-se evitarea atitudinilor afectiv-negative (emoţiile puternice încărcate negativ) faţă de agenţii distructivi, tulburători. Sunt cunoscute în prezent condiţiile generale care favorizează atenţia. Între acestea, o importanţă deosebită se acordă pregătirii lecţiilor de către elev, student, într-un spaţiu (loc) şi timp delimitat, fapt ce va ajuta la formarea unor stereotipuri dinamice generale, care facilitează apariţia şi menţinerea atenţiei în activitatea dată. În spaţiul elevului trebuie să se asigure condiţii de aerisire, cu aer curat, saturat suficient cu oxigen. Când neatenţia apare ca urmare a instalării oboselii uşoare, nu se va persista într-o activitate dificilă, elevul va fi sfătuit să execute câteva mişcări vioaie, exerciţii fizice în special. În clasă, profesorul poate folosi o glumă potrivită vârstei elevilor, care se vor destinde şi odihni puţin pentru reluarea concentrată a activităţii. Când neatenţia într-o sală de curs este generală, lectorul va înţelege că este un motiv de a reflecta la calitatea expunerii, care poate fi nesistematică ori prea puţin accesibilă. Cel mai general acceptat este fenomenul de îmbinare a informaţiilor cu noţiunile accesibile, deja cunoscute pentru trezirea şi menţinerea atenţiei. Respectarea principiului accesibilităţii este de o maximă importanţă în tot cuprinsul procesului de învăţământ, dar nu trebuie confundat cu simplificarea exagerată a materialului nou, ştiut fiind că elevilor şi studenţilor le place să învingă greutăţile, obstacolele, dar acestea să fie pe măsura capacităţii lor psihofizice, respectiv intelectiv-operaţionale. Metode de investigaţie a atenţiei1. Metoda grafică: se referă concret la „componenta somatică” a atenţiei şi constă în înregistrarea tonusului muscular, a respiraţiei şi pulsului în momentul de concentrare a atenţiei. 2. Studiile tahistoscopice – dau aprecieri în legătură cu volumul, concentrarea şi intensitatea atenţiei. Se prezintă un număr de figuri într-un timp limitat. 3. Metoda Kraepelin: subiectul este rugat să numere de la 100 înapoi din 3 în 3, din 7 în 7 sau din 13 în 13, fapt ce presupune o mare concentrare şi stabilitate a atenţiei. 4. Metoda Bourdon: în proba de baraj Bourdon-Anfimov i se dau instrucţiuni subiectului ca în timpul standard de 10 minute să bifeze cât mai multe litere O şi C din câmpul perceptiv imaginat de cei doi autori, reprezentat de mai multe pagini cu literele alfabetului latin. Pe fiecare rând sunt 40 litere din alfabetul latin. Proba de baraj Bourdon-Anfimov datează din 1895 şi se consideră că nu este edificatoare decât analizată în desfăşurarea ei, în manieră temporală, măsurând timpul necesar barării fiecărui rând (secvenţial). Totodată, se înregistrează numărul de răspunsuri corecte, omisiuni şi erori şi se calculează un coeficient de exactitate care arată aspectul calitativ prosexic, cunoscut sub denumirea de indice de omisiune.
Figura 3 – Proba de baraj Bourdon-Anfimov 5. Alte probe de baraj tip Toulouse-Piéron sunt alcătuite din imagini geometrice (vezi imaginea) în care instructajul cere să se bifeze cu o linie, cu creionul numai cele 2 desene aşezate deasupra câmpului vizual perceptiv efectiv de lucrat. Toulouse-Piéron a modificat testul introducând (faţă de proba Bourdon-Anfimov) figuri în loc de litere. În această formulă, proba investighează rapiditatea şi precizia reacţiilor subiectului. Posibila fatigabilitate se reflectă în scăderea ritmului de realizare a sarcinii şi sporirea numărului de greşeli, în unitatea de timp. Figura 4 – Proba Toulouse-Piéron De notat că toate probele pentru investigarea prosexică se realizează contracronometru iar aprecierile se efectuează comparând rezultatele subiectului cu performanţele etalonate pe populaţie românească. 6. Un alt tip de probă este acela de identificare. Herwig a imaginat proba alcătuind-o din 2 tabele de dimensiuni standard, în care a dispus toate cifrele de la 11 la 50, dar de dimensiuni diferite şi într-o „dezordine” proprie. Instructajul cere subiectului ca în timpul standard de 4 minute pentru fiecare din cele 2 tabele să identifice şi să arate cifrele în ordine crescătoare. Se pot face aprecieri privind capacitatea de concentrare generală a atenţiei, mobilitatea şi flexibilitatea.
Figura 5 – Proba Herwig Într-o altă variantă, o probă utilizată în diverse profesii, care merită expusă este alcătuită dintr-un set de cifre între 11 şi 99, de asemenea dispuse în „dezordine” şi de dimensiuni diferite. Subiectului i se cere să indice într-un timp standard cifrele care lipsesc şi să le „verbalizeze” doar pe acestea. Figura 6 – Varianta cu cifre între 11-99 Considerăm deontologic să arătăm că în literatura de specialitate s-au investigat calităţi şi aspecte ale atenţiei în condiţii de laborator, la pesoanele considerate ca aparţinând largii normalităţi, la persoanele cu diverse disfuncţii clinice şi psihologice. Sunt de asemenea metode de înregistrat global: timpul de reacţie, performanţele prosexice şi mnezice dar aceste metode nu pot fi folosite decât în condiţii speciale de dotare, de etalonare etc. |
|||
pagina
anterioară |
eBooks |
cuprins |
pagina următoare
©
Universitatea din Bucuresti, 2004. All rights reserved. |