 |
--DIVERSITATE
STILISTICÃ ÎN ROMÂNA ACTUALÃ-- |
 |
 |
|
|
11. Scriere şi oralitate
Oralitate transcrisă
Extinderea tonului colocvial în presă e pândită de un pericol destul de serios: autorii articolelor pot pierde conştiinţa diferenţelor dintre codul scris şi cel oral, însuşindu-şi ideea falsă a oralităţii ca pură transcriere. Oralitatea, cum se ştie, se manifestă în scris prin artificii cu efecte bine controlate, bazate pe selecţie, pe eliminarea redundanţei, pe substituţia unor mijloace de reliefare şi de organizare cu altele. Regula unui text bine scris e de a crea impresia oralităţii, adaptând-o însă la alte condiţii de comunicare, prin decontextualizare (absenţa mimicii, a intonaţiei, a corecţiei imediate) – şi recontextualizare: e deci sugerare, şi nu simplă înregistrare, reproducere fidelă. Tot mai multe texte jurnalistice renunţă însă, cu o uşurinţă discutabilă, la mijloacele transpunerii: se produc astfel texte ambigue, care nu marchează clar diferenţa dintre stilul direct şi cel indirect, nu înlocuiesc intonaţia cu alte mijloace de subliniere – ajungând să semene în mod dezolant cu stilul cunoscut al scrisorilor redactate de inşi cu un nivel de instrucţie limitat. Un exemplu semnificativ îl oferă un interviu (rubrica „Viaţa mea e un roman“, în EZ 2317, 2000, 5), în care interlocutoarea, o profesoară, foloseşte doar mijloacele sintactice şi lexicale standard ale oralităţii familiare („una-alta“, „ăsta“, „dom’le“, „lălăială“, „din prima“, „ca lumea“, „mă tocau“, „e lemn pentru limbi străine“, „se aruncau exact ca disperaţii“, „nu ne despărţim nici morţi“, „nici de-ai dracului“ etc.); povestirea curge destul de clar, tonul e autentic. De mai multe ori, transcrierea oralităţii devine însă obositoare şi derutantă, elementele pragmatice – chiar, mai mult, puţin, tot, ceva – fiind reproduse fără suficiente date contextuale (în primul rând fără indicaţii de intonaţie). Un asemenea caz apare chiar de la început: „Un an şi am fost profesară la Liceul Gheorghe Lazăr“. Folosirea conjuncţiei şi în construcţie eliptică este marcată în codul oral printr-un puternic accent frastic: „un an şi“; în scris acestă construcţie e evitată, din cauza ambiguităţii ei, fiind substituită printr-o alta mai explicită, eventual prin completarea cu elementul indefinit absent („un an şi ceva“) sau e marcată grafic, prin subliniere, prin scriere cu caractere cursive etc. În acelaşi text, nu e totdeauna clar indicată reproducerea replicilor, a discursului direct, nici măcar când locutorii alternează:
„A venit acasă şi a zis, dragă, plecăm pe vas. Cum plecăm pe vas? Uite aşa, m-am săturat“.
Folosirea virgulei pentru a izola replica reprodusă de verbul de declaraţie – „a zis, dragă, plecăm“ e, din punctul de vedere al normelor românei literare, o greşeală evidentă; extinderea unor convenţii de punctuaţie din alte limbi (cea mai probabilă e influenţa unei reguli de introducere a citatului în scrierea englezei) nu e admisibilă, într-o situaţie în care norma autohtonă impune folosirea altui semn: două puncte. Încălcarea regulii de transpunere a oralităţii în scris apare de mai multe ori în textul respectiv:
„Socrul meu a zis, bă, mă gândeam să vă opresc, dar pe urmă am zis, ia să-i las, să văd dacă iese ceva!“; „Prima dată, după două săptămâni, am zis, plec la Bucureşti“; „L-am întrebat pe soţul meu dacă seamănă cu armata pe care a făcut-o el. Marius a zis, mult mai rău“.
Cu cât replica reprodusă e mai tipic orală, ca în ultimul caz (eliptic, dramatizat), cu atât absenţa ghilimelelor şi prezenţa nepotrivită a virgulei transformă libertatea colocvială a ziaristului în stângăcie şi eroare.
Articolul – scris şi vorbit
Una dintre diferenţele evidente dintre aspectul scris şi cel oral al românei o constituie dispariţia din vorbirea curentă a consoanei finale „-l“, care reprezintă, la genurile masculin şi neutru, articolul hotărât singular. Din punct de vedere gramatical, pierderea lui „-l“ în registrul oral nu e foarte importantă; cum se ştie, funcţia de articol e preluată de vocala precedentă „-u“, astfel încât distincţia nearticulat/articulat (cap/capu') se păstrează foarte bine. Unii dintre lingviştii români au fost tentaţi să accepte extinderea inovaţiei orale în variantele scrise ale limbii. August Scriban, de pildă, şi-a aplicat principiul unificator în Dicţionaru limbii româneşti (1939), unde, aşa cum se vede chiar din ortografia titlului, „-l“ final nu mai era notat. Favorabil transcrierii fidele în scris a pronunţiei s-a arătat, la un moment dat, şi Al. Graur (v., de exemplu, Graur 1976: 73). Renunţarea la formele cu „-l“ – care caracterizează nu doar limba scrisă, ci şi registrul cult al oralităţii formale, solemne – nu ar face însă decât să anuleze o diferenţă stilistică, producând deci o uniformizare, o sărăcire a exprimării. Situaţiile în care scrisul acceptă (din diverse raţiuni stilistice, prozodice) dispariţia articolului „-l“ sunt descrise în detaliu de Avram (1996: 91-92). Absenţa lui „-l“, marcată de obicei de un apostrof, este unul din mijloacele cele mai simple şi mai răpândite de sugerare a oralităţii în stilul jurnalistic. Mini-contextul în care sunt reproduse, imaginate sau parodiate replicile personajelor poate fi unul tipic oral: „au răsunat strigătele protestatarilor: «Hoţu'!», «Ruşine!» “ (JN 1669, 1998, 9); „vecinu' minte. Terenu' e al meu“ (ib. 1670, 1998, 11); „Ia bilanţu', neamule... “ (ib., 2). În anumite expresii populare şi familiare – ce dracu', sună ca dracu', a-şi da cu stângu-n dreptu', ca (tot) omu' etc. –, forma orală e sigura potrivită: „Toate ţoapele se chinuie să arate ce mulţi bani au şi se îmbracă ca dracu'; Turcia scrie pe ele“ (RL 816, 1992, 5); „Băcăuanii îşi dau cu stângu-n dreptu'“ (EZ 296, 1993, 7); „rade şi el la unşpe dimineaţa, ca tot omu', o votculiţă“ (AC 32, 1997, 8). Omiterea lui „-l“ poate deveni o marcă a vivacităţii asumate de stilul jurnalistic: în comentarii glumeţe, ironice şi mai ales în titluri. Procedeul e destul de justificat când apare în intitularea unei rubrici clar legate de oralitate – „Bancu' zilei“ (Libertatea 2521, 1998, 23) –, sau când intenţia umoristică vizează producerea unui contrast comic cu termeni savanţi ori cu neologisme la modă: „Nea Becali, potoleşte-te odată cu clonatu' ăsta... “ (AC 9, 1997, 8); „megastaru' fi-va tată“ (RL 2013, 1996, 8). Apar însă şi destule excese: transcrierea pronunţării nu e totdeauna suficient de motivată, mai ales în textele neutre, care nu au neapărat atributele oralităţii, sau în care mărcile orale nu produc nici măcar efecte de contrast semnificative: „De Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil / Finii trebuie să meargă cu daru' la naşi“ (EZ 1938, 1998, 12); „Specialistu' român versus specialistu' francez“ (JN 1670, 1998, 7); „La Galaţi, terenul se nivelează cu caloriferu'“ (EZ 1964, 1998, 15). E drept că, în primul caz citat, este vorba de obiceiuri populare; în al doilea, e adoptat un ton persiflant; nu par însă a exista (dincolo de apariţia în pagina sportivă, unde domină tonul familiar) suficiente justificări pentru cel de-al treilea. Excesul oricărui procedeu – de pildă abuzul de ghilimele (pentru a indica o lectură ironică), sau de semne de exclamaţie (prin care se impune o intonaţie pueril-afectivă) – devine obositor. Oralitatea marcată ostentativ e una manieristă şi inutilă, care nu conferă stilului scris un adaos de sens. De fapt, orice mijloc de transpunere în scris a oralităţii rămâne interesant şi eficient doar dacă e folosit cu zgârcenie.
Scrierea şi rescrierea
Exactitatea reproducerii unui mesaj verbal poate fi extrem de importantă în context filologic sau juridic; în alte situaţii de comunicare, este însă destul de sistematic neglijată. Echilibrul dintre reproducerea ideilor şi reproducerea cuvintelor în care acestea sunt exprimate cunoaşte forme foarte diferite în funcţie de tipul discursiv: în conversaţia curentă, în transmiterea bârfelor şi a zvonurilor, în biografiile romanţate, în comentarea ultimelor declaraţii politice etc. Sunt mai mult sau mai puţin instituţionalizate modificările operate în manuscrise de redactorii cărţilor sau (în vremuri dictatoriale) de cenzură, ca şi transformările practicate de ziarişti în prelucrarea interviurilor, cel puţin prin ceea ce într-un recent manual de jurnalism e numit „procesul de ameliorare stilistico-gramaticală“. Şi scrisorile trimise de cititori, reproduse adesea cu semnătură, sunt în genere supuse unor modificări redacţionale. Un caz special e cel al „curierului sentimental“, rubrică prin care e stimulată producerea de texte de către persoane cu nivel de instrucţie foarte diferit, uneori cu competenţe de ortografie şi punctuaţie destul de limitate; textele lor conţin destule erori de construcţie a frazei, redundanţe şi confuzii lexicale. Rescrierea pentru publicare a unor asemenea texte e normală, în măsura în care reproducerea exactă ar risca să-i pună pe expeditori într-o lumină ridicolă, deplasând interesul rubricii de la dramele sentimentale şi conflictele psihologice către umorul involuntar al greşelilor de exprimare. E totuşi surprinzător momentul în care o convenţie implicită, tacită, devine evidentă: o astfel de rubrică sentimentală (din Evenimentul de weekend, numerele din 2000) prezintă în facsimil, alături de textul revizuit în redacţie, fragmente din scrisorile originale. Acestea constituie o dovadă de autenticitate a conţinutului – dar şi de libertate în modificarea formei lingvistice; se confirmă astfel faptul că ghilimelele între care e trecut textul tipărit sunt folosite pentru a sugera o voce individuală, nu pentru a garanta exactitatea citatului. (E drept şi că fragmentele sunt reproduse în format mic, devenind aproape ilizibile, ca pentru a descuraja confruntarea versiunilor.) Operaţia de rescriere este în sine interesantă, pentru că ilustrează pe de o parte tendinţele, greşelile tipice, pe de alta presiunea normei; altminteri, în cazul dat, rezultatele reviziei sunt din punct de vedere lingvistic foarte corecte. E vorba de fapt de mai multe situaţii destul de diferite: cele mai multe privesc corectarea unor erori indubitabile de ortografie, de punctuaţie sau de gramatică; altele, omiterea unor informaţii pe criterii non-lingvistice („locuiesc în cartierul Militari din Bucureşti“ devine „sunt din Bucureşti“; „Mă numesc Popescu Georgeta, mi se spune Getuţa“ se reduce la „Mă numesc Getuţa“); în fine, se practică şi reordonarea informaţiilor pentru economie de spaţiu. Mai interesant mi se pare felul în care textul final urmăreşte să producă sugestia oralităţii, a comunicării directe – în vreme ce textele de bază aplică adesea cu stângăcie procedeele specifice codului scris. Textul revizuit e mai fragmentat, conţine mai multe propoziţii scurte, ba chiar generalizează formele conjuncte şi eliziunile acolo unde autorii scrisorilor, probabil din dorinţa de a se conforma unei tendinţe a stilului „înalt“, le evită: „să o pot strânge în braţe“ e rescris „s-o pot strânge-n braţe“; în loc de „nu aş fi scris“ apare „n-aş fi scris“ etc. Revizia constă şi în reorganizarea unui text dezarticulat „Au făcut tot posibilul să ne despartă iau băgat tot felul de tâmpeni că sunt bolnavi sunt singuri nu au pe nimeni nu le ajunge pensia şi culmea că nu îi mai lasă apartamentul dacă nu renunţă la mine da sunt nişte absurdităţi dar sunt adevărate“, prin introducere de conectori gramaticali şi logici (dar, căci, de aceea). Se renunţă la comentariul metadiscursiv tipic „Acum să spun povestea mea“; „Dar mai întâi să-mi fac o descriere“; „cam atât despre aspectul meu fizic“, la abrevierile scrisului („pt. el“ refăcut în „pentru el“); sunt explicitate informaţiile subînţelese – „am făcut o încercare aflândumă tot în situaţia asta“ – „fac o încercare de apropiere, aflându-mă într-o situaţie asemănătoare cu a dv. “. Până la urmă, modificările de limbaj aduc totuşi chiar o modificare de ton, de atitudine; cred că lucrul se poate observa din comparaţia câtorva fragmente:
(text autentic:) „Oare îl va schimba armata, îi va băga puţin minţile în cap? “; (text refăcut:) „Oare el se va schimba în armată? “;
(text autentic:) „Cu greu m-am decis să scriu suferinţa şi singurătatea mea. Mai pe scurt mi se spune Elena, şi am 48 de ani, pe care nici nui arât. Sunt o femeie văduvă din Bucureşti“; (text refăcut:) „Cu greu m-am decis să-ţi scriu despre suferinţa şi singurătatea mea. Sunt din Bucureşti, mi se spune Elena şi am 48 de ani pe care nu-i arăt, deşi am avut o viaţă plină de necazuri. Sunt văduvă. “
Alăturarea celor două versiuni ca şi când ar fi cu adevărat echivalente e adesea tulburătoare, în măsura în care atestă un proces de transformare, asemănător retuşării unei fotografii.
Experiment poetic
Volumul de poezie Deadevă (1998) al lui Caius Dobrescu e din categoria celor care oferă multe subiecte curiozităţii lingviştilor; cu riscul, aproape inevitabil, ca analizele să nu mai păstreze nimic din umorul textului. În cartea aceasta, în care aproape totul se petrece la nivelul codurilor ortografice, efectul estetic al experimentelor formale e cert: prin artificiul inteligent, bazat pe surpriză, inventivitate, tensiune a raportului dintre formă şi sens, se obţin reliefarea, înstrăinarea, distanţarea ironică (permiţând abordarea dezinvoltă a unor teme „mari“). Merită însă observată chiar relevanţa pur lingvistică pe care o are asemenea formulă poetică: fie şi pentru că ne face să repunem în discuţie natura convenţiei ortografice, presiunea normei, să ne întrebăm care inovaţii sunt posibile în română şi de ce, şi mai ales unde se află limita de la care acestea devin un simplu joc manierist, incomprehensibil, gratuit. În volumul lui Caius Dobrescu strategiile formale mi se par câştigătoare prin varietate: transformările, devierile de la normă sunt atât de multe şi de diferite, iar folosirea lor atât de liberă, încât spectacolul nu ajunge să plictisească. Textul poetic pune în evidenţă caracterul convenţional al ortografiei, posibilitatea altor moduri de transcriere: acestea îi conferă un aer străin, exotic, dar nu-i afectează prin nimic identitatea sonoră. Trăsături dintre cele mai specifice ale ortografiei româneşti se amestecă în permanenţă cu elemente din alte sisteme grafice, cu convenţii din alte limbi: „băjetzii“, „oritsche“, „oritschine“, „tzschedează“ etc. Umlautul folosit pentru notarea diftongilor e unul adaptat, a cărui valoare fonetică se recunoaşte prin aproximare: „pälea“, „nu ştü“, „pö ureke“. Frecvent – ca în unele transcrieri fonetice internaţionale – litera k apare în loc de c: „okii“, „kestii“, „kiar“. Chiar grafiile cele mai mai stranii nu deformează de fapt pronunţia: „Aşja cevfa“, „zvgneşte“, „yinstalaţii“, „yieu“. Jocul rebusist, păstrat în limite perfect suportabile, e uşor de descifrat, mai ales când transformă instrumentele gramaticale: „p“ (= pe), „d“ (= de), „k“ (= ca); rebusul apare în mod aleatoriu şi în alte cuvinte: „pregăteşTT“, „d c“; „prea rpd“, „desfund QVta“. Se recurge şi la alte coduri ale scrisului – de pildă, la folosirea cifrelor – extinsă de la numeral la articol şi cu efect umoristic amplificat prin apariţia în interiorul unor cuvinte, expresii şi locuţiuni: „are 1 mutră dubioasă“; „în2ite“, „desfund 1 laie“. Apar şi abrevieri şi simboluri tipice pentru textul scris – „ff aproape“, „+ ortsche pretz“, şi mai ales convenţii grafice moderne, internaţionale, care intră în contrast cu conotaţiile unor expresii tradiţionale: „dor & jale“, „pur & simplu“, „k & cum“. Surprinzătoare e uşurinţa cu care mesajul se poate reconstitui, în ciuda tuturor iregularităţilor, şocante la prima vedere. Una din inovaţiile cele mai frapante în raport cu tradiţia scrisului românesc mi se pare a fi renunţarea la notarea vocalelor, unele cuvinte fiind indicate doar prin scheletul lor consonantic: „prfkt adaptată“. Adesea, vocala absentă e „î“, care rezultă oricum din citirea consoanei precedente (ceea ce ne reapropie de formula rebusistică): „cnd“, „ţşnind“, „a tăcut mlc“, „mncnd gndaci“ etc. Anumite tăieturi arbitrare (nemotivate lingvistic, prozodic) dau un aspect straniu lanţului de cuvinte – „cascadede cioburi“; „nam afla tdect la sfârşit“, „argin tveki“, „lobuu rekii ei“. O altă caracteristică – folosirea destul de consecventă a literei „x“ pentru grupul „sc“ – apare ca o inversare comică, de tipul metatezei, sau ca o hipercorectitudine generalizată, pornită de la perechi de tipul „excursie“ – „escursie“): „săl iubeaxă“, „să ne zdrobeaxă“, „sârbeaxo-ţigăneaxă“, „să vopsex“. Ajungem astfel la o altă trăsătură lingvistică generală a poeziilor din volum: oralitatea. Majoritatea textelor realizează o transcriere foarte plauzibilă a limbii vorbite – cu fenomenele ei tipice de fonetică sintactică: acomodări, asimilări, afereze, eliziuni. Indrăznelile de transpunere grafică sunt fără precedent în literatura noastră (poate cu excepţia unor pasaje din proza lui Goma). Confruntate cu culegerile de texte transcrise pentru scopuri lingvistice, notaţiile poetice se dovedesc foarte reuşite, surprinzând transformări reale, tipice (precum explozia puternică a oclusivei intervocalice, simplificarea grupurilor consonantice finale, pierderea totală a lui i devocalizat ş.a.): „ioppersonal“, „fappa riu“, „bătânccu unghiile“, „nuş cei în capu lor“, „finccă“, „numaccă“, „crecca ud“, „îi simm chiar şi mireasma“, „egzaccaa tunci“, „am statodrumu“, „vă daţ seama“. Nu lipsesc apocopele limbajului familiar modern: „azi d dimi“, „sa căsă co mexicancă“, „cu priviri rătă“, lungirea expresivă a sunetelor, realizarea orală a articolului („autobuzu“), contopirile grupurilor de cuvinte în fluxul vorbirii (în cazurile în care pauzele grafice nu au corespondent sonor): „Doamneajută“, „cântantruna“. De acestea se leagă şi renunţarea la cratimă sau la apostrof; prin conotaţia de tipică eroare şcolară această absenţă apare ca una din cele mai violente transgresări ale regulilor: „leaşteaptă“, „prindel, strângel, dăi cu pumnun cap“. Varietatea combinaţiilor de procedee e vizibilă chiar în secvenţe destul de scurte – „a dadde 2 baxulante“, „se mişcăn C D tot“, „Aşa cam plecaşşam fosfericit“. Fanteziile transcrierilor grafice realizează o formă reuşită de umor lingvistic. Bancul în oralitate şi în scris
Semiotica glumei e un domeniu dintre cele mai complexe; ireductibilă la aspectul pur lingvistic, istorioara cu poantă încorporează factori psihologici şi sociologici care îi determină receptarea. Teoria anecdotei este, inevitabil, plicticoasă şi lipsită de umor; merită totuşi să fie semnalat un domeniu în care actualitatea ne oferă şansa de a asista la o metamorfoză – integrabilă teoriei generale a semnelor. În manifestările de umor – care ne interesează aici mai ales sub aspectul lor lingvistic – s-au petrecut în perioada post-totalitară mutaţii nu foarte spectaculoase, dar profunde, determinate în primul rând de o răspândire în mass-media, în special în presă, a comicului pe care înainte îl vehicula aproape în totalitate o oralitate de tip folcloric. Dacă după 1989 nu au mai apărut prea multe bancuri noi[1], o cauză o constituie probabil şi pătrunderea ironiei şi a umorului în paginile ziarelor şi revistelor, în rubrici speciale şi în afara lor (chiar dacă în grade foarte diferite de realizare estetică). Fenomenul general, ale cărui consecinţe sunt foarte interesante şi în plan lingvistic, este cel de trecere masivă de la oralitate la scris. Un semn firesc al acestui proces îl reprezintă preluarea funcţiilor anecdotei politice de către caricatură. Neesenţială poate, dar semnificativă pentru această mutaţie generală, este şi consemnarea, spre utilă conservare, a istorioarelor comice care s-au bucurat de o largă circulaţie orală; în publicaţiile curente au apărut după 1989 multe dintre anecdotele politice din perioada totalitară[2]. Destul de rapid, ele şi-au găsit un mediu de comunicare şi în Internet, unde arhivele româneşti de bancuri s-au multiplicat rapid. Ele pot să devină un prilej de reflecţie: pentru că ilustrează dependenţa umorului de o stare de tensiune şi implicare subiectivă, de un risc şi o opoziţie în lipsa cărora îşi pierde mult din actualitate şi forţă – şi, adesea, pentru că nemulţumesc prin stângăcia transpunerii textuale. Între bancul de circulaţie orală şi „anecdota“scrisă[3] (termeni relativ specializaţi) exista înainte de 1989 o clară diferenţiere tematică, anumite teme, în primul rând cea politică, aparţinând exclusiv oralităţii. La rândul lor, subiectele inocente ale anecdotelor publicabile (copii, familie, defecte umane etc.) nu aveau mari şanse de pătrundere în circuitul oral, astfel încât cele două categorii de texte, în principiu similare ca structură, evoluau practic independent. E de aceea cu atât mai interesantă apariţia unei zone de tranziţie, prin transcrierea în scris a bancurilor. Regulile de textualizare care diferenţiază cele două categorii ţin mai ales de complexitatea performanţei orale, care integrează gestul, intonaţia, pauza – şi de necesitatea de a suplini, în scris, acest ansamblu de factori. Tipul anecdotic bazat pe dialog şi cu poantă lingvistică este cel mai puţin afectat de trecerea dintr-un cod în celălalt. Nu tocmai fericite sunt, aici, abuzurile în transcrierea interjecţiilor de tot felul şi a unor fonetisme neliterare (regionale sau pur şi simplu deformate – „dosarili“, „zonili“). Un proces continuu şi de mare efect în codul oral (imitarea unui mod de pronunţare deviant) trebuie marcat în codul scris doar prin câteva semne, printr-un minimum de indicii – corelând, în plus, fonetica cu sintaxa şi cu lexicul. Altfel, e dominantă impresia de stridenţă, de căutare a efectelor facile. Intrând în regimul scris, bancul preia, fără a ajunge la academizare, normele şi tradiţia literaturii scrise. Mai precară este situaţia acelui tip de glumă în care alături de dialog apare povestirea, mult susţinută în varianta orală de gest, de mimarea acţiunii. Forma scrisă se depărtează în acest caz considerabil de cea orală, fie prin utilizarea unor convenţii stilistice specifice (moduri şi timpuri mai rar prezente în oralitate – perfectul conjunctiv şi optativ, viitorul anterior, chiar gerunziul ş.a.), fie prin explicitări funeste efectului comic. Deicticele sunt explicate în scris, ajungându-se uneori până la ratarea totală a unor poante. „Adică…“ diluează efectul de şoc al oricărui contrast pe care se bazează comicul. O cale adoptată uneori este cea de reducere cât mai drastică a naraţiunii şi de tratare a ei în formula textului dramatic. Indicaţiile de regie, de atitudine, ca în exemplul „– Bună dimineaţa, Soare (precipitat) “ sunt totuşi o soluţie stângace. Cazurile inverse, de pătrundere (sau revenire) a textului scris în oralitate sunt la fel de vulnerabile; e cunoscută artificialitatea comportamentului lingvistic al unui recitator de anecdote învăţate pe de rost din reviste şi cărţi, inadecvarea produsă de păstrarea formei scrise, mult mai sărace în nuanţe şi mai bogate în explicitări decât un gest sau un accent. O ultimă observaţie, întrucâtva marginală, priveşte protocolul de introducere a unei glume: în comunicarea orală, acesta nu e foarte variat şi ingenios (sunt câteva formule, cu variantele lor, după cum există şi posibilitatea abordării bruşte, mizând pe o primă confuzie între real şi literar şi pe o spectaculoasă răsturnare ulterioară); sunt neinspirate, totuşi, formulele „principiale“ şi mobilizatoare pe care o parte a presei le-a utilizat în acest scop, cu anii 1990-1991, ca titluri de rubrică: „Să mai şi râdem! “, „Haz de necaz“, „Să privim lucrurile şi cu puţin umor! “ etc. Între condiţiile de bună funcţionare a glumei se găsesc aşadar, alături de păstrarea surprizei şi a capacităţii subversive, o serie de reguli textuale specifice fiecăreia dintre ipostazele sale – scrisă şi orală – şi care se opun transpunerii automate dintr-un cod în celălalt.
Conversaţii electronice
În spaţiile noi de comunicare, unele zone (mesajele prin poşta electronică, revistele umoristice sau colecţiile de bancuri în Internet) invită la o analiză lingvistică atentă a felului în care scrisul acceptă inovaţii de sursă orală; foarte interesante sunt, din acest punct de vedere, listele de discuţii sau paginile în care „vizitatorilor“ li se cer sugestii şi comentarii. În genere, impresia dominantă pe care o creează „conversaţiile“ scrise, pe teme generale, e de banalitate; multe dintre mesaje sunt inutile, repetitive, neinteresante. Ele sunt totuşi relevante din punct de vedere lingvistic, cel puţin în măsura în care atestă „în direct“ limbajul tinerilor, stilul colocvial contemporan. Desigur, cei care comunică prin aceste mijloace reprezintă doar un segment relativ limitat al vorbitorilor, cu un nivel cultural destul de ridicat; unii se cunosc, mulţi nu; unii revin; comentează obiectul în sine sau mesajele anterioare. Invitaţia de a evalua fotografii (peisaje montane, în site-ul Alpinet) provoacă de pildă lungi serii de enunţuri care intră chiar în situaţii de dialog. Rezultatul aminteşte, într-o anumită măsură, de tehnica folosită de Budai-Deleanu în notele de subsol la Ţiganiada; la rândul său, aceasta amintea de modul în care însemnările succesive de pe cărţile vechi se transformau într-un dialog dintre cititori. Noutatea tehnică nu e niciodată atât de absolută încât să nu refacă şi trasee tradiţionale. Am urmărit cele 135 de „replici“ ale comentariilor la o astfel de fotografie; conţinutul lor – expresie a admiraţiei – era în genere previzibil; tocmai actul de limbaj comun permitea totuşi o comparare a mijloacelor lingvistice. Interpretarea trebuie să ţină cont în asemenea cazuri de condiţiile speciale ale dialogului scris, de faptul că fiecare dintre participanţi poate citi replicile anterioare, se poate lăsa influenţat de ele, e tentat să le repete inconştient sau să se diferenţieze de ele, inovând[4]. Judecata pozitivă este exprimată în mesajele respective cu preferinţă prin adjectivele superb (21 de apariţii) şi super (15); am inclus în calcul şi rarele lor folosiri adverbiale. Adjectivul invariabil super – „E super poza, îmi place“ – e un adevărat cuvânt internaţional, tipic pentru limbajul actual al tinerilor. S-ar putea chiar ca preferinţa pentru superb (în dauna altor adjective cu sens superlativ) să vină tocmai din asemănarea sa fonetică cu super. Celelalte apreciative înregistrează mult mai puţine apariţii. Registrul familiar-argotic e bine reprezentat, prin bestial (3), beton (3), adevărat (2), meserie (2), marfă (1), trăsnet (1). Familiaritatea devenită aproape standard se manifestă în tare (2), tare de tot (1), cel mai tare (4), fain (2). Ies în evidenţă englezismele – cool, foarte cool, super cool, great, sau inovaţiile precum megacolosal. Cu una sau două apariţii se înregistrează calificativele mai banale din punct de vedere stilistic: bun, foarte bun, cel mai bun; mare, reuşit, foarte reuşit, excelent, de excepţie, fantastic, magnific, deosebit, încântător, fenomenal. Mesajele, adesea semnate cu pseudonime glumeţe, dovedesc intenţia de a transmite cât mai multe din semnalele afective ale oralităţii: intonaţia, accentul frastic, pauzele, ezitările. Până la urmă, nu semnele convenţionale şi artificiale (feţe schematice surâzătoare sau întristate: „ :-), :-( „) sunt soluţia, ci tot divesitatea mijloacelor tradiţionale, folosite însă în proporţii şi în combinaţii diferite: corespondenţii recurg la mijloace grafice de subliniere, prin scrierea integrală a unor cuvinte cu majuscule (BESTIALĂ!), prin acumularea semnelor de exclamaţie („Incredibil !!!!!“) sau prin repetarea literelor („superrrr“). Cum repetarea se face la computer mai uşor decât în scrisul de mână sau la maşină, cantitatea devine impresionantă: beton apare scris cu 36 de o, cool cu 14 c etc. Apar destul de frecvent apostroful şi alte moduri de a marca în scris pronunţia, cu ritmul şi cu modulaţiile ei afective: „Până acu' am văzut Moldoveanu' numa' de jos în sus... “; „săr'na dom' pilot! “; „probabil era geamu' murdar“, „tre' să recunoşti“; „nu mai faceţi mişto, ca nu ie frumos!; „Această poză este fuarte dulce! “ ; „de fapt, în cazul în care mai iexistă, ce ieste şi ce vria iel? “. Între semnele evocatoare ale oralităţii trebuie amintite punctele de suspensie („Nu... nu se poate.... e prea mult pentru mine... deja a zburat pe“ desktop“), uzul vocativelor – „super, OMULE“, „meserie, frate! “, „BRAVO MAESTRE!, „Mulţumesc, amice... “, „meriţi o bere, bătrâne! “ şi al interjecţiei: „Uau“, „Oau“. Rezultă, până la urmă, un dialog destul de autentic, în firească descendenţă caragialiană: „Cine-i asta, frate?! “ – „Bă Ducule, da' ai la comentarii...!!! “ – „Ce-am mai râs... “ – „Mersi fain ! “.
Conversaţia (agreabilă) şi stridenţele
De la romanele lul Bolintineanu şi până la proza cea mai nouă, dialogul „de salon“, conversaţia de un nivel intelectual mediu, ca fapt social diferit de comunicarea pur utilitară şi de discursul teoretic mascat, reprezintă un punct slab al multor texte româneşti, o zonă de scăderi estetice şi o posibilă sursă de disonanţe. Situaţia literară nu este, în acest caz, decât reflexul realităţii sociolingvistice, al unei stări de fapt: precaritatea stilistică a unui registru, încă neconstituit ca atare, al conversaţiei simple şi elegante. Performanţele individuale nu contrazic regula. Dialogurile prozei reuşesc cel mal bine plasându-se la extreme, construindu-se fie în limbajul popular, familiar şi argotic – fie în cel neologistic, hiper-teoretic, cu variante mai mult sau mai puţin artificiale, de la discursul filosofic la cel oficial, politico-administrativ. (Din acest punct de vedere se pot înregistra surprinzătoare asemănări între prozele proletcultiste şi cele intelectualiste.) Destul de clar constituite, cele două mari tipuri de registre stilistice lasă loc, între ele, nu atât unei a treia variante – autonome, individualizate – cât unor hibrizi. Pornind de la mai vechi idei ale lui Duiliu Zamfirescu, despre „trebuinţa caracteristică literaturii române de a da glas serios şi modern burghezimii cultivate“, Paul Zarifopol scria, ironic, că „e necuviincios a bănui că în limba noastră nu s-ar putea spune frumos orice“ – şi că totuşi nu a fost cu adevărat găsit „un stil emoţional“ care să umple golul dintre exprimarea într-o limbă străină şi sudalma populară (Despre vorbele de dragoste, în Zarifopol 1971, II: 422-427). Poate că nu e exagerat a spune că locul gol nu a fost completat nici până azi. Stilul dialogurilor lui Bolintineanu poate fi ilustrat de exemplul următor: „– Georges – zise Elescu – bănuiala ce aveam vii să o întăreşti cu aceste vorbe! Ele meditează o lovitură (...). – Să ne preparăm a le demasca“ (Elena, în Bolintineanu II: 176). şi Pentru acest text şi pentru mulţi alţi autori de mai târziu e valabil reproşul pe care Călinescu i-l face lui Slavici: „Când însă năzuieşte a da eroilor fineţi sufleteşti de oraş, complicaţii culturale, tonul apare cu desăvârşire fals şi didactic“ (1982: 513). Dincolo de reuşitele parţiale sau totale ale unor mari prozatori interbelici, nu poţi să nu observi că partea cea mai rezistentă a dialogurilor prozei contemporane e scrisă în limbaj familiar, uneori cu elemente argotice sau vulgare, nu însă în stilul neutru al conversaţiei..
Dialogurile vieţii contemporane nu sunt mai puţin demne de interes decât cele ale literaturii; contextul social al anilor din urmă a oferit mai ales două tipuri de situaţii de comunicare: cea oficială sau profesională, în care un limbaj sau altul este preluat ca atare, învăţat şi apoi aplicat cu uşurinţă, şi cea familiară, în care limbajul e folosit într-un mod mai relaxat, cu constrângeri minime, având un număr destul de mic de elemente lexicale şi unul mare de mijloace expresive suplimentare. Sunt numeroase cazuri în care vorbitorul, pus într-o situaţie de comunicare inedită, recurge automat la unul sau altul dintre codurile pe care le cunoaşte mai bine, adesea combinându-le într-un mod mai mult sau mai puţin strident; de aici abundenţa clişeelor oficiale într-o conversaţie care se vrea liberă şi degajată, dar al cărei cadru depăşeşte spaţiul vorbirii familiare. Dacă în perioada cenzurii totalitare această zonă de goluri şi tranziţii era mai puţin vizibilă, ea e ulterior adusă în prim plan de o parte a mijloacelor de comunicare în masă, acelea cărora ar trebui să le revină firesc rolul de a întreţine un dialog simplu şi clar, de idei – dar nu neapărat de teoretizări ultra-abstracte. Exact acel dialog pe care lumea l-ar putea continua pe stradă fără a crea o situaţie artificială şi fără a-l confunda cu limbajul străzii. Un anume grad de neutralitate ar trebui să caracterizeze acest registru de limbaj, care să nu-şi dezvăluie sursele şi modelele. Că acest loc al echilibrului, etalon al limbii literare, e greu de găsit, o dovedesc destule texte hibride ale presei: între stilul teoretizant, intens neologistic (cel mai frecvent folosit) şi cel desăvârşit argotic şi ludic (practic absent, deocamdată) apar combinaţiile (bine cunoscute) de neologisme şi neaoşisme – sau acelea, parcă mai noi, dintre neologisme şi formele de limbaj familiar[5] : „N-am fi tot bătut din pinteni – şi numai noi ştim câtă energie şi osârdie am cheltuit ! – să croim acest incisiv mini-jurnal (...) dacă evantaiul problematic diurn nu şi-ar... ţipa afişarea în coloane mereu deschise adevărului şi faptului major exteriorizat frust“ (OP 1, 1990, p. 1). Să aşteptăm aşadar constituirea unui limbaj al conversaţiei – care să fie, poate, şi unul al presei.
[1] Pentru unele dezbateri în jurul dispariţiei bancului, v. Crohmălniceanu 1994, Gregori 1995, Crivăţ-Vasile 1996. [2] A fost publicat şi un studiu critic – cuprinzând şi materiale din arhiva personală a autoarei: Niculescu Grasso 1999. [3] Termenul a suferit în o transformare semantică, reflectată şi de definirea sa în dicţionare: dacă în DA explicaţia era mai apropiată de sensul etimologic (păstrat în alte limbi) „fapt curios, nepovestit de alţi istorici mai înainte“, dar se întrevedea deja o translaţie – „istorioară hazlie şi scurtă, de multe ori batjocoritoare. Un fel de snoavă“ – , în DEX primul sens înregistrat e deja „istorioară cu poantă hazlie“. [4] În exemplele reproduse în continuare am introdus, pentru a uşura lectura, semnele diacritice ale alfabetului românesc; în textul de origine, ca şi în corespondenţa electronică, cei mai mulţi le omit pur şi simplu; unii preferă să substituie literele ş şi ţ prin digrame, care produc un oarecare efect de înstrăinare comică: shi, asha, ai amutzi. viatza etc. [5] Primele corespund unui model foarte răspândit în presa oficială, asociind presupusele valori emoţionale ale lexiculul de rezonanţă arhaică cu solemnitatea autoritară a tonului şi a neologismelor. Noutatea în domeniu o constituie în prezent doar afluxul de termeni bisericeşti, evitaţi cu grijă până acum. Aşa apar alături, pe de o parte: glie, ţărână, tămâie, har, a prăznui, temeinicie, zădărnicie, miasme – pe de alta: premise, evoluţie, recviem, vital etc. – supărătoare fiind mai ales asocierile la mică distanţă: „pe aceste iţe încropindu-se strategii“(Adevărul 82, 1990, 1 şi 3). Celălalt tip de combinaţii e mai îndrăzneţ, dar nu mai puţin fals prin incapacitatea de a integra unui scop mai adânc decât simplul pitoresc lexical ruptura dintre cele două registre stilistice. Disonanţele rămân disonanţe:
|
|
| <<Pagina anterioarã | Pagina urmãtoare>> |
|
©
Universitatea din Bucuresti 2003.
|
|