3.3.2. Să reluăm în această privinţă exemplul deja dat al verbului tuer.

1.      Mai întâi se pot studia raporturile lui „tuer” ca semnificant, cu alţi semnificanţi lexicali din franceză, şi în primul rând cu „familia” sa directă („tuer” – „tueur” – „tuerie” – „tue-mouche” – „ŕ tue-tęte”, etc.) care este diferită, de exemplu de aceea a lui „crier” („crier” – „cri” – „crieur” – „criant” – „criard” – „criée” – „criailler” – „criaillerie” etc.); i se poate examina structura în legătură cu structura altor semnificanţi ai lexicului francez; i se pot examina continuitatea şi schimbările în cursul istoriei („tutare” > „tuer”) şi, de asemeni, schimbările din „familia” sa (materială): acestea sunt probleme ale unei lexicologii a expresiei sincronice şi diacronice. Dicţionarele de rime şi dicţionarele inverse sunt aplicaţii lexicografice ale aceleiaşi discipline.

2. O chestiune complet diferită este studierea raporturilor dintre semnificatul „crier” şi alţi semnificaţi, de pildă raporturile lui cu alte verbe şi expresii cu un conţinut apropiat: „assassiner”, „assommer”, „massacrer”, „exécuter”, „faire mourir”, „mettre ŕ mort”, „donner la mort” etc. (paradigmatica conţinutului), precum şi combinaţiile în discurs cu valori substantivale, adjectivale şi adverbiale determinate, cu excluderea altora: de exemplu, se spune „on tue le temps”, dar nu „on le massacre”, şi este greu să spui „le faire mourir”, în timp ce „un livre est massacré” sau „assassiné”, dar nu „tué” de o recenzie (sintagmatica conţinutului)34. Putem cerceta istoric schimbările acestor raporturi de conţinut atât paradigmatice, cât şi sintagmatice. Acestea sunt probleme ale unei lexicologii a conţinutului, sincronice şi diacronice, referitor la care dicţionarele de sinonime şi de antonime sunt aplicaţii lexicografice uzuale.

3. La fel, o altă problemă este aceea de a studia raporturile dintre semnificantul „tuer” şi semnificaţii care îi corespund sau care îi corespundeau în franceză ca limbă istorică precum şi schimbările în aceste raporturi (de exemplu: „tuer” – „extinguere” " „tuer” – „occidere”). Acestea sunt probleme ale unei semasiologii sincronice şi diacronice. Studiul asociaţiilor şi al coliziunilor dintre semnificanţi ca condiţii ale schimbărilor în raporturile semasiologice (cum este cazul lui „traire” – „trahere” " „traire” " „mulgere”, din cauza coliziunii dintre „moudre” < „mulgere” şi „moudre” < „molere”) aparţine şi el acestei discipline ca şi o mare parte din lexicografia tradiţională.

4. În sfârşit, o problemă deosebită este şi aceea a examinării raporturilor dintre semnificatul „occidere” şi semnificanţii săi în franceza ca limbă istorică, şi schimbările acestor raporturi în cursul istoriei (de pild㠄occidere” – „occire” " „occidere” – „tuer”: acestea sunt probleme ale unei onomasiologii sincronice şi diacronice. Acestei discipline îi aparţine şi studiul asociaţiilor semantice ca condiţii ale schimbărilor raporturilor onomasiologice (de exemplu cazul lui grauis / leuis " greuis / leuis sau cel al lui „femier” > „fumier” din cauza asociaţiei cu „fumer”) şi, din punct de vedere lexicografic, dicţionarele „ideologice” şi de „nomenclaturi” (chiar şi dicţionarele „prin imagini”)35.

În cadrul schiţat mai sus, lexematica sau semantica structurală corespunde nivelului structural sistematic al lexicologiei conţinutului din care face parte şi lexicologia semantică asociativă (care adoptă un alt punct de vedere privind raporturile între semnificaţi) precum şi, la alte nivele structurale, o lexicologie semantică a normei şi o lexicologie semantică a discursului (cuprinzând şi studiul preferinţelor şi al „constantelor” semantice ale scriitorilor).

3.4.1. Dintre cele patru posibilităţi enumerate mai sus, am urmărit până acum în cercetările istorice asupra lexicului – în afara lucrurilor inspirate din teoria aşa-numitelor Begriffsfelder – mai ales ultimele două, adesea alternând cele două puncte de vedere în cursul aceleiaşi cercetări. Înainte de toate, s-a pus întrebarea în ce fel semnificanţii îşi schimbă semnificatul – Comment les mots changent de sens este titlul unui articol celebru al lui Antoine Meillet36 – sau în ce fel semnificaţii („lucrurile”) îşi schimbă semnificantul („numele”) şi s-au examinat, alternativ cele două raporturi pentru cuvinte izolate sau chiar pentru grupuri de cuvinte „asociate”. Studiile lui J. Gilliéron, de exemplu, ca şi a doua parte a articolului lui J. Jud, Problčmes de géographie linguistique romane, RLiR, 1 (care se referă la soarta lat. exstiguere în limbile romanice) şi studiul bine cunoscut al lui V. Bertoldi, Un ribelle nel regno dei fiori, Geneva 1923, sunt lucrări clasice în această privinţă. Acelaşi mod de a pune problemele „semantice” este, în fond, cel al ultimelor trei tratate de semantică, cele mai importante din ultima vreme37.

Aceste două direcţii tradiţionale ale cercetării lexicologice – la care au contribuit mult geografia, lingvistica şi metoda „Wörter und Sachen” – pot permite stabilirea unor clase şi a unor tipuri generale de schimbări „semantice” (adică semasiologice şi onomasiologice), ceea ce la conferă un anumit aspect „sistematic”. Dar, în realitate, prin însăşi natura lor, ele aparţin mai degrabă unor monografii istorice asupra unor semnificanţi sau asupra unor semnificaţi izolaţi sau a unor studii privitoare la arhitectura limbii, de exemplu, varietatea „diatopică” a limbilor istorice („a dialectelor”) – domeniu în care, de altfel, au dat până acum rezultate din cele mai bune – şi nu studiului sistematic al lexicului unei limbi din punct de vedere sincronic sau diacronic, pentru că obiectul studiului n-ar fi lexicul ca sistem, şi aspectul lor sistematic are legătură cu clasificarea unor fapte particulare şi nu cu caracterul obiectului studiat. Într-adevăr, dat fiind că raporturile simple expresie – conţinut sunt deja date în cuvinte şi că nu ar putea fi „studiate” (este suficient să le constatăm), se deschid două căi pentru acest gen de cercetări: sau cea a studiului schimbărilor istorice ale acestor raporturi (E¹ – C¹ " E¹ – C² sau, dimpotrivă, E¹ – C¹ " E² – C¹) sau cea a studiului raporturilor multiple între aceeaşi expresie şi mai multe conţinuturi sau între acelaşi conţinut şi mai multe expresii, în interiorul unei limbi istorice (de exemplu în „dialecte” diferite) sau ale unei familii istorice de limbi:

Dar este vorba totdeauna de un raport simplu (E – C) repetat, şi nu de un raport multilateral (între semnificanţi sau semnificaţi) în interiorul unui sistem lingvistic38. Desigur, dată fiind posibilitatea combinării punctelor de vedere (cf. nota 33) se întâmplă adesea că se pun aici probleme de determinare a conţinutului prin asociaţii de expresii sau invers, de determinare a expresiei prin asociaţii de conţinuturi, adică probleme care ar putea fi schematizate astfel:

Dar, şi aici, raporturile simple E – C formează obiectul studiului, iar examinarea relaţiilor E – E sau C – C nu constituie decât mijlocul.

 3.4.2. Dimpotrivă, studiul sistematic şi structural al lexicului este posibil în primele două direcţii de cercetare semnalate mai sus, întrucât ele vizează tocmai raporturile multilaterale între semnificanţi – în planul expresiei şi între semnificaţi – în planul conţinutului: aici raporturile E – E sau C – C formează obiectul studiului, iar constatarea raportului E – C nu constituie decât un mijloc.

Încercarea de faţă se ocupă în întregime tocmai de posibilitatea unui studiu sistematic şi structural al conţinutului cuvintelor. Dar ne va fi îngăduit să semnalăm, în trecere, că un astfel de studiu poate fi făcut şi în ceea ce priveşte expresia. De regulă, studiul expresiei lexicului e lăsat pe seama ştiinţelor fonetice, ceea ce până la un anumit punct este justificat. Totuşi este posibil să se adopte şi în acest domeniu, un punct de vedere strict lexical, stabilindu-se, de pildă, care sunt structurile semnificaţilor lexicali proprii şi caracteristice ale unei limbi date şi în ce mod s-au schimbat aceste structuri în cursul istoriei: există între altele „figuri” materiale ale cuvintelor caracteristice pentru fiecare limbă (pe care înşişi subiecţii vorbitori le recunosc cel mai adesea) şi există schimbări care afectează sistematic structura semnificanţilor lexicali. În sincronie, acesta este punctul de vedere adoptat, pentru germană, de P. Menzerath, în a sa Architektonik des deutschen Wortschatzes, Bonn, 1954, şi pe care acelaşi savant şi şcoala sa l­au aplicat şi la alte limbi39. În diacronie, unde studiul sistematic al expresiei lexicului este abia la început, ar fi interesant să se examineze cum s-au modificat structurile semnificanţilor lexicali ai unei limbi în urma schimbărilor fonetice şi a istoriei zise „externă” (de exemplu sub influenţa unei limbi străine). Şi, atât în sincronie, cât şi în diacronie, ar fi folositor să se studieze sistematic structura domeniilor expresiei a cărei dezvoltare este condiţionată din punct de vedere lexical („formarea cuvintelor”). Astfel, reducerea semnificanţilor lexicali în urma schimbărilor fonetice implică o lungime „normală” a cuvintelor franceze moştenite (una sau două silabe), aşa încât cea mai mare parte a cuvintelor franceze polisilabice, dacă nu sunt derivate, sunt prin însuşi acest fapt, de recunoscut ca latinisme sau împrumuturi. La fel, în ceea ce priveşte formarea cuvintelor, putem aminti „dubla articulare” (franceză şi latină) caracteristică derivării franceze, ca de exemplu, alternanţa bazelor de derivare de tipul „nuit-” ~ „noct-”, „fruit-” ~ „fruct-”:

Atunci când derivarea este exclusiv pe bază de latină, ca, de pildă, în cazul lui eau (acqueux, aquatique, aquifčre, aqueduc) sau în cel al lui oeuf (ové, ovifčre, ovipare, ovoďde, ovule) s-ar ajunge din punct de vedere structural, la concluzia că în franceză există o tem㠄ak- ~ akw- ~ akq”, care înseamn㠄apă” şi a cărei variantă izolată este /„o”/ („eau”) şi o tem㠄ov-”, „oeuf”, a cărei variantă izolată este /„oef”/ („oeuf”), ceea ce aparent ar fi paradoxal, dar care corespunde exact structurii materiale a lexicului francez.

 3.5.1. Ne-am putea totuşi întreba dacă n-ar fi posibil să se stabilească structuri comune expresiei şi conţinutului sau, cel puţin, structuri paralele, astfel încât semantica tradiţională („semasiologie” şi „onomasiologie”) să devină ea însăşi structurală. În principiu, acest lucru nu este posibil. Într­adevăr, cele două planuri ale limbajului sunt structurate diferit şi independent, fiecare în felul său. În virtutea principiului semnului lingvistic, cele două planuri sunt solidare (ele se prezintă împreună), dar în acelaşi timp, în virtutea nemotivării semnificantului, ele sunt eterogene, iar structuri opozitive pot exista numai cu termeni omogeni (sau de expresie, sau de conţinut). Pe de altă parte, cele două planuri pot fi structurate după aceleaşi principii, dar structurile lor nu sunt paralele (semnificanţii „bas” şi „pas”): de altfel, acest lucru ar fi imposibil dată fiind linearitatea semnificantului şi caracterul nelinear al semnificatului.

 Există totuşi un alt tip de motivare, care nu este distins totdeauna de motivarea „naturală” (chiar Saussure, printr-o curioasă incoerenţă, vorbeşte de „semne parţial motivate”), deşi el este complet diferit. Este vorba de motivarea analogică prin care unor conţinuturi asemănătoare pot să le corespundă expresii asemănătoare40, adică e vorba de regularitatea materială a expresiei în raport cu conţinutul, sau, mai bine zis, de regularitatea raporturilor E – C. Tocmai aceasta se constată în gramatică. Dar, din acest punct de vedere, gramatica nu poate servi ca model pentru studiul lexicului. În gramatică există un maximum de motivare analogică („regularitate”) astfel încât, adesea – chiar fără a face greşeala de a identifica funcţiile morfematice cu „morfemele” ca elemente materiale –; putem cel puţin să atribuim o funcţie gramaticală determinantă unui segment determinant de expresie, deşi aceasta nu se întâmplă totdeauna şi deşi este necesar să deosebim paradigme materiale diferite şi „excepţii” în interiorul paradigmelor. În lexic, dimpotrivă, există un minimum de analogie. Regularitatea materială este deci o excepţie şi absenţa regularităţii constituie mai curând regula, ceea ce în sine nu înseamnă că lexicul este „mai puţin structurat” decât gramatica şi n-are nimic a face cu o neregularitate a relaţiilor de conţinut, tot aşa cum în gramatică neregularitatea materială ca atare nu afectează raporturile funcţiilor gramaticale. În lexic, numai derivarea şi alte câteva aspecte ale „formării cuvintelor” sunt asemănătoare cu gramatica din acest punct de vedere, ceea ce face ca adesea elementele de derivare să fie considerate ca „morfeme”, deşi, funcţional, ele sunt foarte diferite de morfemele din gramatică.

3.5.2. În cazurile regularităţii materiale, fără îndoială dintr-un anumit punct de vedere, putem cerceta paralel expresia şi conţinutul. Astfel, în franceză, în cazul arborilor fructiferi ale căror nume sunt derivate în mod regulat de la nume de fructe, ceea ce face ca câmpul lexical al numelor de arbori să se împartă în două secţiuni bine delimitate – o secţiune a numelor secundare (pentru arborii fructiferi) şi o secţiune a numelor primare (pentru ceilalţi arbori):

 Ca şi în gramatică, raporturile analogice de acest tip permit să se observe „excepţii”. În italiană, de exemplu, numele fructelor se prezintă, în general (din punct de vedere strict sincronic), ca derivate feminine ale numelor de arbori fructiferi, care sunt în mod normal masculine (melo – mela, pero – pera, ciliegio – ciliegia, prugno – prugna, etc.), dar, există cazuri în care „regula” nu se aplică (limone – limone, mandarino – mandarino, cel mai adesea şi arancio – arancio etc.). Şi în germană întâlnim, pentru rudele prin alianţă, nume compuse cu Schwieger-, totuşi există Schwager – Schwägerin, şi nu *Schwiegerbruder – *Schwiegerschwester.

 Dar, chiar şi în cazuri similare, nu se studiază în realitate structuri „comune” sau „paralele” ale expresiei şi ale conţinutului, se constată doar regularitatea expresiei în raport cu conţinutul care trebuie să fie dat şi presupus de fiecare dată (altfel, n-am putea constata „excepţii”); adică, se stabileşte în fond un fapt de expresie. De altfel, acelaşi lucru se întâmplă în gramatică, unde în realitate se stabilesc structuri – regulate sau nu – ale expresiei în raport cu funcţiile (şi nu invers, cum se crede uneori).

 3.5.3. În orice caz, paralelismul analogic este rar şi sporadic (imprevizibil) în restul lexicului. În sincronie nu ne surprinde că întâlnim lat. frater / soror alături de filius / filia, şi în ceea ce priveşte structura conţinutului, poate fi, în fond, indiferent dacă o opoziţie este material analogică sau nu este: opoziţia „neregulată” fr. frčre / soeur nu este prin aceasta, diferită de opoziţia „regulată” hermano / hermana41. Şi în diacronie nu ne putem baza pe paralelismul între expresie şi conţinut. Pe de o parte, în ceea ce priveşte raportul simplu expresie-conţinut, se constată, ca în gramatică, toate cazurile teoretic posibile: continuitate – continuitate (oculus – oeil), discontinuitate – continuitate (occidere – tuer), continuitate – discontinuitate (albus – blanc). Pe de altă parte, în ceea ce priveşte strict paralelismul analogic al structurii, nu este necesar, sau, cel puţin, „normal” ca unor schimbări analoge de conţinut să le corespundă schimbări materiale analoge, cum se întâmplă atât de des în gramatică. Cu alte cuvinte, schimbările lexicale nu sunt „regulate” din punct de vedere material. Astfel, toate limbile romanice au introdus o nouă opoziţie („mic” / „nonmic”) pentru primul termen al opoziţiei latine puer – adulescens – vir şi, în această situaţie, termenul afectat a dispărut peste tot, iar termenii care îi corespund (şi care, de altfel, n-au toţi aceeaşi vârstă) sunt diferiţi în diferite limbi. La fel, toate limbile romanice au introdus o restricţie a semnificatului în opoziţia bos – uacca prin reducerea termenului neutru bos (care în latină era masculin şi feminin) numai la masculin, dar aici termenul afectat n-a dispărut şi s-a păstrat peste tot. În toate limbile romanice s-au părăsit distincţiile între „veri pe linie paternă” şi „veri pe linie maternă” şi între „veri – fii ai unchiului” şi „veri – fii ai mătuşii”, dar semnificanţii pentru semnificatul lărgit „văr în general” nu sunt aceiaşi peste tot: în fr., ital., („consobrinus primus”); în daco-rom., „verus” („consobrinus verus”). Toate limbile romanice au abandonat de asemeni distincţia „linie paternă” / „linie maternă” pentru unchi şi mătuşi iar, aici, pentru semnificaţii lărgiţi „unchi” şi „mătuşă”, franceza şi româna au păstrat pe „avunculus” şi „amita”, în timp ce ital., sp., şi port. au grecismele „thius” – „thia”, şi catalana are pe „avunculus” şi „thia”. În toate limbile romanice a dispărut distincţia între „negru nestrălucitor” şi „negru strălucitor”, şi între „alb nestrălucitor” şi „alb strălucitor”, dar pentru semnificatul lărgit „negru în general” toate limbile romanice păstrează termenul marcat al opoziţiei latine respective „niger” (afară de portugheza modernă care preferă pe „preta” lui „negro”), în timp ce pentru semnificatul lărgit „alb în general” limbile romanice occidentale (incluzând şi italiana) au germanismul „blank”, iar româna păstrează pe „albus”, termen nemarcat al opoziţiei latine albus – candidus. În toate aceste cazuri s-au produs schimbări ale conţinutului şi, mai mult încă, aceleaşi schimbări, pentru că structurarea semantică a limbilor romanice este aproape aceeaşi, dar structura materială este adesea foarte diferită:

latină	franceză	italiană	spaniolă	portugheză	catalană	română
puer	enfant	bambino	nińo	menino	infant	copil
	garçon	ragazzo	muchacho	rapaz	noy	băiat
bos uacca	boeuf	bue	buey	boi	bou	bou
	vache	vacca	vaca	vaca	vaca	vacă
patruelis amitinus (auunculus filius) consobrinus	cousin	cugino	primo	primo	cosí	văr
patruus aunculus	oncle	zio	tio	tio	oncle	unchi
amita matertera	tante	zia	tia	tia	tia	mătuşă
ater niger	noir	nero	negro	preto	negre	negru
albus candidus	blanc	bianco	blanco	branco	blanc	alb