4.1. Putem socoti deci semantica diacronică structurală ca dublu justificată: prin raportul cu semantica tradiţională (imposibilitatea acesteia de a se ocupa de structurile conţinutului ca atare). Astfel, deci, se pot aborda cele trei probleme specifice de bază, adică:

a) problema delimitării schimbărilor semantice (4.2.);

b) aceea a tipurilor acestor schimbări (4.3.) şi

c) problema „regularităţii“ proprii a schimbărilor conţinutului.

4.2.1. Distincţia fundamentală a semanticii diacronice structurale – implicită deja în tot ceea ce precedă – este distincţia dintre schimbare lexicală nefuncţională (din punctul de vedere al conţinutului) şi schimbare lexicală funcţională (din acelaşi punct de vedere), pe care propunem să le numim respectiv înlocuire (schimbare semasiologică sau onomasiologică) şi modificare (schimbare semantică propriu zisă)43. E vorba de o deosebire radicală între două feluri de fapte total diferite: o „înlocuire” nu priveşte decât semnificantul (sau legătura semnificant – semnificat); o „modificare” priveşte dimpotrivă semnificatul ca atare. În cazul unei „înlocuiri“, în principiu, nu se întâmplă nimic în raporturile dintre conţinuturile lexicale; în cazul unei „modificări“ se schimbă tocmai aceste raporturi.

Fie eliminarea semnificantului „ive“ prin „cavale“ şi a acestuia prin „jument“ pentru semnificatul „femela calului“ („equa“): în graiurile franceze în care s-a produs acest fapt a avut  loc o dubl㠄înlocuire“:

cheval

ive

cheval  ive prima fază 

 # 

cheval

cavale

„cavale“  sau a doua fază 

#

cheval

jument

 „jument“  a treia fază 

Aici nu s-a produs nimic în raporturile de conţinut pentru că acestea nu au fost afectate de „schimbare“: în principiu, opoziţia tematic㠄cal“ / „femela calului“ („equus“ / „equa“) exprimată prin semnificanţii „cheval“ şi „jument“ este aceeaşi pe care o exprimau altă dată semnificanţii „cheval“ şi „ive“44. Prin urmare nu a avut loc o schimbare „semantic㓠propriu-zisă: în ceea ce priveşte pe „chevale“ care este un „împrumut“, înlocuirea a fost o schimbare onomasiologică (în raport cu semnificatul „equa“ al cărui semnificant anterior era „ive“); în ceea ce priveşte pe jument, dat fiind că această formă exista deja în aceeaşi limbă funcţională, înlocuirea a fost o schimbare onomasiologică (pentru acelaşi semnificat „equa“) şi, în acelaşi timp, o schimbare semasiologică (pentru semnificantul „jument“ care însemna înainte „animal de povară“). În schimb, faptul că chef a fost eliminat de tęte dintr-o serie întreagă din vechile sale întrebuinţări constituie o „modificare“, deoarece s-au schimbat raporturile de conţinut: o zonă semantică unic㠄chef“ a fost împărţită în două zone diferite care se opun („chef“ şi „tęte“):

chef

tęte

chef

 

Deci, în acest caz, avem de a face cu o schimbare semantică adevărată şi proprie. Schimbarea semantică nu constă totuşi în faptul că semnificantul „tęte“ a trecut de la semnificatul „crâne“ la semnificatul „tęte“, ci în noua structurare semantică a vechiului conţinut „chef“, adică faptul că a apărut o nouă opoziţie în interiorul acestui conţinut, adică trecerea de la „chef“ la „chef“ / „tęte“. Trecerea lui „tęte“ de la semnificatul „crâne“ la semnificatul „tęte“ este în sine o „înlocuire“ şi ca atare avem a face cu o schimbare semasiologică în ceea ce priveşte semnificantul „tęte“, şi o schimbare onomasiologică în ceea priveşte semnificatul „tęte“ (sau mai bine zis accepţiile vechiului semnificat „chef“ corespunzătoare semnificatului actual „tęte“). Dar, semnificatul „tęte“ este tocmai o zonă a vechii valori „chef“: asta înseamnă că a fost o „înlocuire“ şi pentru o parte din această valoare. Prin urmare: o înlocuire ca atare nu implică o modificare semantică; dimpotrivă, o modificare implică totdeauna şi o înlocuire, cel puţin pentru zona semantic㠄modificată” (ceea ce pare că semnifică and din definiţia citată a lui St. Ullmann; cf. 1.3.3.). Cu alte cuvinte: o structură semantică se poate menţine în ciuda înlocuirilor semnificanţilor, dar contrariul nu este adevărat, pentru că o modificare a structurii semantice se reflectă întotdeauna şi în planul expresiei. Astfel, franceza şi româna au înlocuit semnificanţii latini pentru „pasăre“ şi „vrabie“ („auis“ şi „passer“) respectiv prin „oiseau“ < „auicellus“ şi „moineau“, „pasăre“ < „passer“ şi „vrabie“ (împrumutat din slavă), în timp ce italiana a păstrat pe „passer“ > „passero“ şi a înlocuit pe „auis“ prin „uccello“ < ^*„auicellus“; dar, în ciuda acestor înlocuiri şi în ciuda diferenţelor în expresie, structura semantică respectivă este în aceste trei limbi aceeaşi ca în latină: în cele trei limbi există o unitate semantic㠄pasăre în general” căreia îi este subordonată o unitate „vrabie“:

Dimpotrivă spaniola şi portugheza au păstrat semnificantul latin „avis” (sp. port. ave) dar, în aceste două limbi structura semantică corespunzătoare a fost modificată, pentru că unitatea unic㠄pasăre în general” a fost împărţită în două unităţi: „pasăre nu mică” („ave”) şi „pasăre mică” (sp. „pájaro”, port. pássaro)45.

În acest caz, avem în acelaşi timp o înlocuire, ţinînd seama de faptul că pentru o parte din valoarea latin㠄avis” („avis parva”), spaniola şi portugheza au semnificaţii „pájaro”, „pássaro”46.

4.2.2. Astfel deci, structura conţinutului este aceea care determină raportul expresie-conţinut, ceea ce este natural, deoarece conţinutul este funcţia lingvistică şi expresia nu este decât mijlocul. Prin aceasta, înlocuirile semnificaţiilor pot fi indici utili în ceea ce priveşte modificările semantice (există posibilitatea ca ele să corespundă unor modificări), dar ei n-ar putea constitui dovada lor. Dimpotrivă, trebuie să clasificăm înlocuirile din punctul de vedere al conţinutului după cum corespund sau nu corespund unor modificări ale structurii semantice. În primul caz, semantica structurală se va găsi în faţa obiectului său propriu. În al doilea caz, ea se va limita să constate faptul că structura semantică nu s-a schimbat (ceea ce poate fi foarte important din punct de vedere istoric) şi va lăsa altor nivele (sau altor secţiuni) ale cercetării lexicologice sarcina de a justifica înlocuirile ca atare.

Putem vedea cum perspectiva istorică se schimbă dacă ne plasăm din punctul de vedere al structurii semantice şi dacă adoptăm criteriul conţinutului în interpretarea faptelor. În cazul lui auis şi passer, de exemplu, faptul c㠄passer” înseamnă în român㠄pasăre”, pe când în latină însemna „vrabie”, pierde din importanţă, pentru că nu afectează raporturile semantice respective. Pe de altă parte, în timp ce din punctul de vedere al înlocuirilor româna ar fi clasificată cu spaniola şi portugheza (deoarece îl are pe „passer” cu sensul de „pasăre”), din punctul de vedere al conţinutului, ea trebuie să fie clasificată cu franceza şi italiana. Mai mult: în timp ce din punctul de vedere al semnificanţilor, franceza româna şi italiana care au părăsit semnificantul „auis” ar fi idiomuri romanice „inovatoare”, iar spaniola şi portugheza ar fi „conservatoare”, din punctul de vedere al structurii semantice, putem spune, în acest caz, exact contrariul47.

4.3.1. În ceea ce priveşte clasificarea schimbărilor structurale (funcţionale) în domeniul lexicului, putem proceda din nou prin analogie cu fonologia şi gramatica. În aceste două domenii, o schimbare de structură sau funcţională este în principiu apariţia sau dispariţia unei trăsături distinctive, şi prin aceasta, apariţia sau dispariţia unei opoziţii (în fonologie „fonologizare” şi „defonologizare”)48. În primul caz, două variante ale unei unităţi funcţionale devin două unităţi diferite; în al doilea caz, dimpotrivă, două unităţi diferite sunt reduse la o singură unitate; adică:

 

Astfel, (k) şi (k´) (k velar şi k palatal, de exemplu k din caput şi cel din cicer) erau în latină variante ale fonemului unic /k/: ele nu puteau să deosebească singure semnificanţi. Or, în majoritatea limbilor romanice, cele două variante au devenit, graţie apariţiei trăsăturii distinctive „articulare palatală”, două foneme diferite, adică două unităţi funcţionale independente, care pot, deci, să formeze o opoziţie minimală între semnificanţi (de exemplu, ital. „chi” „care” / ci „pentru noi”).

Domeniul gramatical (unde, natural, avem a face cu conţinutul de fiecare dată când se vorbeşte de o schimbare funcţională): în latină, conţinuturile „aorist” şi „perfect” erau variante contextuale ale unei valori unice a limbii, adică ceea ce numim „perfectul” latin: scripsi putea, după contexte, să corespundă grecescului ľγραψα sau grecescului γέγραφα; or, în latina vulgară această valoare unică a fost împărţită în două unităţi funcţionale – o unitate „aorist” (scripsi – corespunzând pe atunci lui ľγραψα) şi o unitate propriu-zisă de „perfect” (habeo scriptum – corespunzând lui γέγραφα), prin apariţia trăsăturii distinctive „rezultativ”49. Astfel s-a ajuns la:

În ce priveşte al doilea caz, putem cita exemplul celor două foneme /ž/ şi /š/ din vechea spaniolă, care au fost reduse în spaniola modernă la un singur fonem /š/ devenit apoi /x/, prin dispariţia trăsăturii distinctive „sonoritate”; cf. vechea sp. /fižo/, /bašo/ (scrise fijo, baxo) > sp. mod. /ixo/, /baxo/ (scrise hijo, bajo), trecând printr-o fază /išo/, /bašo/. La fel, în domeniul gramaticii, conţinuturile „hic” şi „iste” care erau în latină două unităţi funcţionale diferite, au fost reduse, în anumite regiuni din Romania, la o singură unitate funcţională (independent de forma care o exprimă) prin dispariţia (în unitatea „iste”) a trăsăturii distinctive „cu referire la persoana a doua a discursului”; astfel este cazul în v. fr. cist. Prin urmare a rezultat:

4.3.2 Ni se pare că este posibil să tratăm exact la fel schimbările de structură în domeniul lexical. Şi aici, o schimbare funcţională, adică o schimbare în domeniul semnificaţiilor, este în principiu apariţia sau dispariţia unei trăsături distinctive şi, deci, a unei opoziţii.

Astfel, în cazul înlocuirii lui puer prin două unităţi în diferite limbi romanice (cf. 3.5.3) şi în cazul lat. auis _Ő sp. ave / pájaro, port. ave / pássaro, avem de a face cu apariţia unei trăsături distinctive noi – care în ambele cazuri pare a fi trăsătura „mic” – şi, prin urmare, cu transformarea a dou㠄variante” de conţinut în două unităţi funcţionale independente. Ceea ce numim „restricţie de sens” nu este propriu-zis decât apariţia unei trăsături şi, prin urmare, a unei opoziţii în interiorul unei unităţi de semnificat până atunci unice. E adevărat că, de regulă, nu se vorbeşte de „restricţie de semnificat” decât dacă se menţine vechiul semnificant pentru unul din semnificaţii „restrânşi”. Dar, din punctul de vedere al structurii conţinutului, cazul lui „puer” _Ő „enfant” / „garçon”, „bambino” / „ragazzo” etc. (unde semnificantul „puer” a dispărut) nu este, în realitate, deosebit de cel al lui „auis” _Ő „ave” / „pájaro”, „ave” / „pássaro” (unde semnificantul „auis” s-a păstrat); cele două cazuri sunt exact la fel ca şi faptele extrase din fonologie şi din gramatică şi citate mai sus;

În cazul schimbării semantice lat. „ater” / „niger” _Ő fr. „noir”, it. „nero” etc. ca şi în cel din lat. „albus” / „candidus” _Ő rom. „alb”, fr. „blanc” etc. se constată, dimpotrivă, dispariţia unei trăsături distinctive („strălucitor”) şi prin urmare reducerea a două unităţi funcţionale la o singură unitate. La fel în cazurile lat. „patruus” / „auunculus” _Ő fr. „oncle”, it. „zio” etc. şi lat. „amita” / „matertera” _Ő fr. „tante”, it. „zia” etc. Ceea ce în mod tradiţional se numeşte „extindere de sens” este în fapt – în folosirea acceptabilă a acestei expresii – dispariţia unei trăsături distinctive şi, chiar prin aceasta, a opoziţiei sau a opoziţiilor respective: „sensul lărgit” este o unitate nouă de conţinut rezultând din fuziunea a două sau a mai multor unităţi anterioare. Şi aici, nu vorbim de „extindere de sens” decât dacă se menţine unul din semnificanţii vechi pentru semnificatul „lărgit”. Totuşi, din punctul de vedere al conţinutului ca atare, cazurile lui „albus” / „candidus” _Ő fr. „blanc”, „patruus” / „auunculus” _Ő it. „zio” etc. (unde nu s-a păstrat nici unul din semnificanţii vechi) sunt identice cu cazurile lui „ater” / „niger” _Ő fr. „noir”, „albus” / „candidus” _Ő rom. „alb”, „patruus” / „avunculus” _Ő fr. „oncle” etc. (unde se menţine un semnificat vechi), şi ele sunt analoge „fuziunilor” funcţionale bine cunoscute din fonologie şi din gramatică:

4.3.3 În primul tip de schimbare (formarea unei opoziţii noi), este vorba întotdeauna, în principiu, de apariţia unui termen dat. Astfel sp. pájaro, port. pássaro sunt termeni marcaţi faţă de ave. Termenul marcat poate totuşi deveni după aceea termenul neutru al opoziţiei; astfel pare a fi cazul lui chef – chef / tęte. Este de asemenea posibil ca termenul neutru al unei opoziţii să devină termen marcat (alături de un termen deja existent) şi ca locul său să rămână liber sau să trebuiască să fie ocupat de un nou termen. Aşa e cazul lat.

uacca bos

– fr.

boeuf  vache

(cf. 3.5.3) unde, pentru valoarea neutră, trebuie folosit „les bovins”.

În al doilea tip (dizolvarea unei opoziţii) putem încadra schimbările poziţiilor originare în raport cu natura funcţională a termenilor afectaţi şi tocmai aici se poate dovedi fructuoasă o examinare a raportului conţinut-expresie, din punctul de vedere al structurii semantice. În această direcţie trebuie deosebită o întreagă serie de posibilităţi:

a) Termenul nemarcat (neutru) al unei opoziţii „simple” (adică cu doi termeni) poate elimina termenul marcat; aşa este cazul lat. albus / candidus – rom. alb:

b) Termenul marcat al unei opoziţii simple poate elimina termenul nemarcat, ca în cazul lat.  ater / niger –  fr. noir, it. nero etc.50

c) Într-o opoziţie simplă cu termeni marcaţi, nonneutralizabilă (a cărei existenţă pare posibilă în domeniul lexicului) unul din cei doi termeni marcaţi îl poate elimina pe celălalt; acesta pare a fi cazul lat. patruus / auunculus _Ő fr. Oncle, rom. unchi; lat. amita / matertera _Ő fr. tante, rom. mătuşă.51

Aici apare o dificultate care ar trebui examinată mai îndeaproape: deoarece rezultatul, în cele trei cazuri precedente, este totdeauna valoarea „neutră”, poate fi greu, chiar imposibil, să stabilim care a fost procesul schimbării semantice atunci când semnificantul corespunzător semnificatului „lărgit” este în întregime nou, de exemplu un împrumut dintr-o limbă străină (cf. totuşi 5.2).

d) Termenul nemarcat al unei opoziţii „complexe” (adică cu mai mulţi termeni) poate elimina unul din termenii marcaţi, ca în cazul schimbării opoziţiei din latină homo / / uir / femina în franceză şi în italiană. În acest caz, româna, spaniola şi portugheza au păstrat (ori au reconstituit) structura semantică din latină, totuşi cu diferenţe în normă şi, parţial, cu noi semnificanţi: rom. om / / bărbat / femeie, sp. hombre / / varón / mujer, port. homen / / varăo / mulher. Dimpotrivă, în franceză şi în italiană, termenul nemarcat „homo” a eliminat termenul marcat „uir”, astfel încât el înseamnă atât „om (în general)”, cât şi „bărbat (în opoziţie cu femeie)”, ceea ce am putea prezenta schematic astfel:

e) Termenul nemarcat al unei opoziţii complexe poate elimina toţi termenii

marcaţi, ca în cazul fr. ętre / / (v. fr. ester) / *gésir / *seoir (cf. 3.2). Acelaşi este cazul schimbării semantice lat. consobrinus / / (auunculi filius) / amitinus / patruelis – fr. cousin, it. cugino (cf. 3.5.3)52.

f) Un termen marcat al unei opoziţii complexe poate elimina un alt termen marcat. Astfel, în franceza actuală şi în italiana din nord, termenii marcaţi déjeuner şi colazione ai opoziţiilor repas / / déjeuner / dîner / souper şi pasto / / colazione / pranzo / cena au luat şi locul termenilor marcaţi dîner şi pranzo (cu sensul de „masa de prânz”), împingându-i pe aceia în zona semantică a lui souper, resp. cena, astfel încât, pentru vechile valori „déjeuner” şi „colazione”, se adaugă, la rigoare, determinările petit şi prima:

 Fr.  Ital.

 Ż Ż

 g) Un termen marcat al unei opoziţii complexe poate elimina pe toţi ceilalţi termeni marcaţi. Astfel, termenul marcat stare al opoziţiei din latină esse / / stare / iacere / sedere a eliminat în spaniolă şi în portugheză (în cursul unui lung proces), pe ceilalţi doi termeni marcaţi, astfel că în prezent corespunde singur valorilor din lat. stare, iacere, sedere53, eventual cu determinările de pie, echado, sentado; em pé, deitado, sentado:

 lat.  sp.

>esse stare iacere sedere

estar (de pie – echado - sentado)54 ser

4.4.1. În sfârşit, în ceea ce priveşte problema regularităţii schimbării lexicale, mai întâi trebuie să amintim că, în domeniul lexicului – unde avem întotdeauna a face cu unităţi cu două feţe – ar putea exista în principiu două tipuri de regularitate: o regularitate materială (a semnificantului) şi o regularitate noţională (a semnificatului). Despre regularitatea materială am vorbit destul mai înainte (cf. 3.5.). Rămâne deci să punem problema regularităţii schimbării semantice propriu-zise, adică a restructurării laturii semnificate a lexicului, ceea ce iarăşi poate fi făcut prin analogie cu fonologia şi cu gramatica (şi anume cu schimbările funcţionale în aceste domenii, dat fiind că e vorba prin definiţie de o schimbare funcţională).

Din acest punct de vedere, trebuie să deosebim din nou două tipuri de regularitate. O schimbare funcţională (apariţia sau dispariţia unei trăsături distinctive) se poate reduce într-o unitate a sistemului şi, în acest caz, ea este „regulată” în sensul că este valabilă pentru fiecare întrebuinţare a unităţii afectate. O schimbare fonematică, de exemplu, este identică în principiu pentru toate cuvintele care conţin fonemul afectat. La fel, în gramatică, posibilitatea actualizării cu ajutorul articolului, o dată câştigată, este utilizabilă în principiu pentru toate apelativele, un nou tip verbal este valabil pentru toate verbele etc.55 

Dar, o schimbare funcţională se poate de asemenea produce nu numai într-o singură unitate, ci în mai multe unităţi sau în toate cele care, în interiorul sistemului respectiv, se găsesc într-o situaţie analogă. Astfel, fonologizarea variantei palatale se produce în latină nu numai pentru fonemul /k/, ci şi pentru celălalt fonem velar /g/ (gula, genunculum > ital. gola, ginocchio); şi desonorizarea, în spaniolă, se produce nu numai în cuplul fonematic /ž/ – /š/, ci şi în /z/ – /s/ (v. sp. casa - passar) şi în /dz/ – /ts/ (v. sp. dezir - lienço). La fel, în domeniul gramatical, alături de scriptum habeo apar şi scriptum habebam, scriptum habeam, scriptum habuissem etc.: noua posibilitate perifrastică este aplicată în întreg sistemul. Vom numi aceste două tipuri, sau aceste două direcţii ale regularităţii schimbării funcţionale, respectiv regularitate şi sistematicitate.