Opera si ideile lui Simeon Marcovici

Dacă sub raport documentar viaţa şi activitatea lui Simeon Marcovici rămân în multe privinţe mai puţin cunoscute, cu serioase lacune, opera şi ideile sale pot fi mai pe larg reliefate, în bună măsură, ele prezentându-se singure, oferind imaginea reală a cărturarului şi gânditorului.

1. Publicistul Şi gânditorul social-politic

Ca şi alţi colegi ai săi de la Sf. Sava, S. Marcovici şi-a înţeles misiunea de dascăl într-un sens larg, ţinând să-şi facă cunoscute ideile înaintate, să-şi influenţeze contemporanii în sensul asimilării marilor deziderate ale poporului român şi ale epocii. A colaborat în acest spirit la gazetele timpului, unele dintre colaborările sale fiind în prealabil cuvântări şcolare sau lecţii inaugurale de la Sf. Sava. În primul rând este cazul cunoscutului său cuvânt inaugural al cursului de matematică de la Sf. Sava din 15 septembrie 1827, publicat peste mai mulţi ani în ,,Biblioteca românească” de la Buda a lui Zaharia Carcalechi1; pe lângă o retrospectivă a studiilor sale din răstimpul celor 7 ani petrecuţi în Occident, el face aici o interesantă prezentare a semnificaţiei principalelor discipline şcolare care se predau la Sf. Sava, a rolului lor în luminarea neamului. În Italia, ,,al doilea mumă a ştiinţelor”, aşa cum am văzut, se specializase în mod deosebit în literatura italiană în Paris, ,,al doilea Atenă, care fără greşeală poate să se numească săvârşirea omenirei”, îşi însuşise în special matematica teoretică şi aplicativă. Eforia şcolilor îl însărcinase a preda ,,matematica elementară cu aplicaţiile sale”, şi el se simţea obligat să facă ,,într-această precuvântare istoria numitei ştiinţe pe scurt şi folosul ce poate aduce neamului nostru”; totodată, se simţea, îndatorat, ,,ca patriot adevărat şi gânditor binelui obştesc”, să se refere şi la celelalte învăţături predate în şcoală, precum şi la ,,mijloacele prin care le vom putea dobândi”.

De fapt, noul dascăl de la Sf. Sava vorbeşte mai puţin de istoria matematicii şi mai mult de celelalte învăţături, mai ales de rosturile disciplinelor umaniste în mişcarea de renaştere politică şi socială a poporului român. El face aici apologia ,,luminilor”, enunţă ideile esenţiale care stau la baza gândirii lui social-politice, care aveau să fie ulterior reluate de el în diferite texte şi îmbogăţite, schiţează, în linii generale, un program al activităţii sale în domeniul cultural şi publicistic2. Defineşte, pe rând, ,,ştiinţele trebuincioase în şcoala naţională, ca alilodidactica, geografia, istoria, matematica, fizica şi chimia, filosofia, ,,ştiinţa legilor”, ,,limba latinească” şi ,,limba franţozească”, insistând în mod deosebit asupra unora dintre ele, cu care corelează idei social-politice dintre cele mai înaintate ale epocii.

Defineşte în primul rând caracterul educativ al istoriei3, care, zugrăvind atât faptele bune cât şi rele din trecutul neamurilor, precum şi cauzele lor, ne învaţă ,,a urma cu căldură cele dintâi, fiind pricinuitoare de cinste şi laudă, şi a fugi cu urâciune [de] celelalte, fiind aducătoare de necinste, de căinţă şi mai vârtos de mare stricăciune soţietăţii […]”4. Despre filosofie – disciplina predată la Sf. Sava la această dată de E. Poteca5 –, Marcovici spune că este ,,ştiinţa moralului şi a adevărului, care ne face destoinici a cunoaşte fericirea noastră şi cum să ne străduim a o dobândi, săvârşeşte firea noastră, povăţuindu-ne spre moravurile cele bune şi depărtându-ne de cele rele, ne arată datoriile şi drepturile noastre, ca să ştim că trăim în soţietate, ce trebuie să facem pentru dânsa şi ce iarăşi să cerem de la tovarăşii noştri”6.

Despre o altă disciplină umanistă, ştiinţa legilor, predată la Sf. Sava de C. Moroiu, Marcovici spune că este ,,o aplicaţie a filosofiei, adică regule rezumate asupra dreptăţii, prin care oamenii ce trăiesc în politică să ştie de ce fapte să se ferească, ce trebuie să facă şi pentru ce”7. De aici, de la definiţia disciplinei dreptului8, autorul ajunge la comentarii despre necesitatea legilor şi natura lor. O societate fără legi, spune el, citând pe Cicero, ,,este ca un om fără lumina cuvântului, ca o corabie fără cârmă”. În acest context, el enunţă ideea de caracter revoluţionar – sub raportul realităţilor româneşti de la această dată – ca ,,legile să fie deopotrivă pentru toţi oamenii, pentru că nemitarnica natură au dăruit tuturora aceleaşi drepturi”9. Aşadar, de la definiţia disciplinei şcolare a dreptului la doctrina egalităţii naturale a oamenilor şi la ideea egalităţii lor în faţa legilor! Cum ştim, la această dată, o asemenea idee era frecventă şi în discursurile lui E. Poteca şi fusese enunţată de acesta, încă din 1824, pe când se afla la Paris, de când la ea subscrisese, foarte probabil, şi S. Marcovici10.

Defineşte, cum am observat deja, şi rosturile disciplinelor exacte, ale matematicii, fizicii şi chimiei, prin aceasta subliniind viziunea raţionalistă asupra lumii, afirmând crezul său în forţa ,,luminilor”, în necesitatea luptei împotriva obscurantismului şi misticismului, împotriva ,,întunericului neştiinţei”, în general11. Elogiul adus de el ştiinţelor exacte, ca şi celor umaniste, era strâns legat de concepţia sa generală privind rolul ,,luminării” în societatea românească de la începutul secolului al XIX-lea. ,,Precum hrana cea trupească – spune el – este negreşit trebuincioasă la tot neamul ca să-şi ţie viaţa, aşa şi învăţătura sau mirarea minţii este hrana moralicească ca să petreacă întru fericire şi ca să [se] deosebească de celelalte dobitoace”12. Ca şi pentru alţi iluminişti care îşi elaborează o bună parte a scrierilor în deceniul al III-lea, în epoca de la 182113, Simeon Marcovici traduce programul luminării neamului în primul rând prin înfiinţarea de şcoli şi, odată cu aceasta, prin larga acţiune de tipărire a cărţilor în limba naţională.

Dascălul de la Sf. Sava se referă în acest cuvânt în mod deosebit la rolul şcolilor naţionale, vorbind, deci, de mijloacele de a dobândi diferite învăţături. În acest context, la o dată când poziţia dascălilor în viaţa publică nu era corect definită în ochii majorităţii dregătorilor statului şi boierilor, ca şi E. Poteca, Dinicu Golescu sau B. P. Mumuleanu14, el face ample comentarii asupra rolului dascălilor de ,,luminători” ai neamului, precum şi asupra datoriilor societăţii faţă de ei. Avem nevoie de buni profesori, spune el, ,,adică destoinici a cunoaşte ştiinţa cu care se însărcinează, şi a o arăta ucenicilor după metodul cel mai sporitoriu şi lesne la înţelegere”15. În schimb, arată el mai departe, referindu-se la unele incidente de la Sf. Sava16, ,,profesorul să aibă cinste, odihnă şi tot felul de înlesniri, ca să se poată îndeletnici din toată virtutea şi cu cuviincioasă linişte numai la ştiinţa sa fără de a-şi mai pierde vremea a îngriji de cerutele mijloace spre a trăi după cuviinţă”17. Adresându-se boierilor, în acest sens, el preciza: ,,De suntem hotărâţi să întocmim şcoale pentru adevărata luminare a neamului, trebuie să socotim pe profesori întocmai ca nişte părinţi ai Patriei şi să-i cinstim după slujbele lor”18. Totodată, Marcovici face cu acest prilej şi alte propuneri privind buna organizare a şcolilor naţionale19.

În cuvântul la care ne referim, Marcovici, cum promisese ascultătorilor, face şi o succintă istorie a matematicii – în maniera în care făcuse şi E, Poteca, cu doi ani în urmă, tot într-un cuvânt inaugural, istoria filosofiei20 –, pornind de la Thales şi Pitagora şi ajungând la autorii moderni, între care, Galileu, apoi Newton, Euler, D’Alembert, Laplace ş.a.

În sfârşit, dascălul de la Sf. Sava, reliefează ascultătorilor săi ţelul suprem al ,,învăţăturilor”: redeşteptarea politică şi socială a neamului. În maniera cunoscutului apel al lui Gh. Lazăr, adresat contemporanilor cu aproape un deceniu în urmă, el cere ascultătorilor săi să-şi amintească de originea latină a poporului român, că patria este ,,fiică a slăviţilor Romani”21, că ea reclamă, în numele acestei origini, redeşteptarea, înlăturarea pentru totdeauna a umilinţelor şi ,,întunericului” care domniseră veacuri de-a rândul. Definind în esenţă ideea naţională, ca şi alţi dascăli iluminişti de la Sf. Sava sau din alte centre culturale, precum Stanciu Căpăţâneanu22/ şi Grigore Pleşoianu, de la Craiova, S. Marcovici îşi angajează solemn contemporanii, faţă de ,,maica patrie”, pe calea redeşteptării naţionale: ,,Noi mărturisim toţi cu un glas înaintea împăratului ceresc şi înaintea oamenilor că ne vom uni şi prin sfânta neclintita putere a unirii şi a dragostei frăţeşti te vom face vrednică a nu te ruşina de strămoşii noştri. Războiul întunerecului asupra luminii au încetat; am cunoscut rătăcirea noastră şi am părăsit-o”23.

Referindu-se la ideile înaintate enunţate în acest discurs trebuie adăugat faptul, pe care, altfel, îl subînţelegem, oricum, că, fără a exagera, există o legătură directă între aceste idei şi studiile efectuate de autorul lor în străinătate în anii 1820-1827. Ca şi colegii săi de studii, în acest răstimp, el se ferise de ,,florile cele veninoase” şi alesese pe cât îi stătuse în putinţă, cum singur mărturiseşte, ,,pe cele dulci şi folositoare”, pentru a le împărtăşi apoi compatrioţilor săi. Meritul său, ca şi al celorlalţi bursieri, tineri proveniţi din modeste categorii sociale, fusese acela de a fi ştiut să selecteze din cultura occidentală ceea ce era util renaşterii patriei, de a adapta mai apoi ideile înaintate din apus la realităţile româneşti, de a le trece prin filtrul exigenţelor unei anumite societăţi, cu specificul şi tradiţiile ei.

*

Cum am mai observat, cuvântul din anul 1827, la care ne-am mai referit, a fost publicat de Marcovici cu întârziere de mai mulţi ani în ,,Biblioteca românească” a lui Z. Carcalechi, cu acesta din urmă el având să colaboreze şi mai târziu, la o altă publicaţie, aşa cum vom vedea ceva mai departe. În ordine cronologică, prima colaborare a dascălului de la Sf. Sava, la vechea presă românească datează din 1829, din chiar primul an al apariţiei ,,Curierului românesc” al lui Heliade, când el publică aici, în mai multe numere, un cunoscut eseu de politologie, Idee pe scurt asupra tuturora formelor de oblăduiri24. Comentariile autorului despre tiranie, aristocraţie, oligarhie, precum şi despre republică, circumscriind adeziunea sa la spiritul înaintat al ideologiei luminilor, face din acest eseu unul dintre cele mai de seamă texte de gândire social-politică publicate în deceniile III-IV ale secolului al XIX-lea, care au anticipat preocupările de acest gen din deceniile următoare25.

Dintre formele de guvernare pe care le discută, autorul îşi exprimă clar preferinţa pentru ,,monarhia mărginită”, adică pentru monarhia constituţională, bazată pe legi şi organisme reprezentative (în proiectul imaginat de el, cu un senat legiuitor şi un ,,senat săvârşitor”, executiv). Imaginea monarhului, mărginit în puterile sale, este aceea proprie doctrinei absolutismului luminat; el este un părinte pentru supuşii săi, ocrotitorul tuturor, mai ales al celor săraci, ,,căci bogăţia şi fericirea supuşilor săvârşesc bogăţia şi fericirea lui”26. El, monarhul luminat, între altele, are datoria de a se îngriji de lucrarea pământului, ,,cea mai mare şi mai temeinică bogăţie a vericăruia stat”, în acest sens îndemnând pe cei bogaţi ,,la lucrarea bunurilor lor”, apărând pe plugari de ,,asupririle bogaţilor”, învăţându-i, şi pe unii şi pe alţii ,,să se cinstească şi să se iubească ca nişte fraţi ieşiţi din sânul tot a unei maici”27.

La baza acestui sistem de guvernare al monarhiei mărginite de caracter ereditar, autorul aşează principii şi instituţii proprii statului burghez modern: egalitatea tuturor în faţa legilor, egalitatea la plata impozitelor, ,,după analoghia veniturilor lor”, ocuparea funcţiilor în stat ,,după meritul şi vrednicia fieştecăruia”, separarea puterilor în stat, inamovibilitatea judecătorilor, libertatea tiparului, ,,ca să-şi dea fieştecare patriot ideile sale în scris asupra stării patriei, asupra înnoirilor ce sunt să se facă şi chiar asupra mişcărilor oblăduirii”; în sfârşit, existenţa unei armate naţionale, ,,îndestulă spre a apăra patria de verice primejdie”28. De apărarea patriei leagă autorul şi îndatorirea monarhului şi a dregătorilor statului de a face educaţie tuturor cetăţenilor, ,,încât fieştecare să fie pururi gata a-şi jertfi viaţa pentru patrie”.

Când monarhul încalcă contractul social, subliniază Marcovici, el se poate transforma în tiran, iar sistemul lui de guvernare în tiranie, sistem pe care autorul acestei scrieri îl înfierează în termeni viguroşi, căruia îi demască diferite forme de manifestare, între care pretenţia pe care şi-o rezervă un asemenea monarh, pentru a induce poporul în eroare, ,,că este ales şi prehotărât de Dumnezeu a fi locţiitorul său pe pământ”29. Şi autorul respinge aserţiunea unor scriitori, după care tirania ,,se face legiuită, dacă supuşii o primesc şi o suferă”, pentru că, scrie el, istoria, ,,această nemitarnică maică a adevărului”, arată că nici un norod, ,,măcar cât de barbar”, nu poate accepta ,,acest fel de jertfă”30. Autorul nu acceptă însă nici sistemul republicii, în care ,,norodul are o pornire prea mare asupra oblăduirii” sau pe cel al aristocraţiei, şi cu atât mai puţin pe cel al ohlocraţiei (anarhiei), în general, sistemul ,,oblăduirilor alegătoare” părându-i-se primejdios, ,,nevinovatul norod” riscând a rămâne mereu victima celui sau celor aleşi.

În acelaşi periodic, ,,Curierul românesc”, în anul următor, 1830, S. Marcovici publică un articol, semnificativ intitulat, Cum ar putea să se împrăştie învăţătura în ţara Rumânească31. Într-un moment în care problema organizării învăţământului românesc era la ordinea zilei, dascălul de la Sf. Sava propune aici un proiect de organizare a învăţământului din ţara Românească. El preconizează trei categorii de şcoli, corespunzând unor cicluri de învăţături: ,,întîitoare”, adică începătoare, ,,pregătitoare”, ceea ce aveau să fie umanioarele prevăzute de Regulamentul Organic; ,,săvîrşitoare”, în care se predau ştiinţe mai înalte, ceea ce avea să fie în Regulament complementarele şi cursurile speciale. Şcolile întîietoare urmau să se înfiinţeze în toate oraşele şi satele mari – ceea ce se realizează în 1838 sub domnitorul Al. Ghica –; şcoalele pregătitoare urmau să fie înfiinţate în oraşele mai importante, iar cele săvârşitoare numai în Bucureşti.

Totodată, în acest articol, S. Marcovici, subliniind necesitatea dezvoltării limbii şi literaturii naţionale, punea problema constituirii unei societăţi de cărturari pentru elaborarea şi tipărirea unor lucrări indispensabile acestei faze din dezvoltarea noastră culturală: ,,un dixioner franţozesc pe limba românească” şi mai ales a unui ,,dixioner rumânesc”. Făcând asemenea propunere – care a fost reluată mai apoi şi amplificată de el însuşi32, împreună cu alţi colegi de la Sf. Sava –, S. Marcovici indica, pe lângă şcoală, o a doua cale de răspândire a ,,luminilor”: tipărirea cărţilor în limba naţională, în vederea afirmării şi dezvoltării acestei limbi şi a culturii naţionale.

În ,,Curierul românesc” al lui Heliade a publicat S. Marcovici, cu siguranţă, încă din primii ani de apariţie a gazetei, şi alte articole originale sau traduceri, pe care nu le-a semnat, aşa cum se obişnuia atunci, el fiind, probabil, unul dintre dascălii de la Sf. Sava care l-au ajutat pe Heliade în copleşitoarea muncă de redactare a gazetei.

Că Marcovici s-a simţit legat de activitatea de redactare a acestei gazete, o dovedeşte, între altele, o împrejurare din primăvara anului 1835, când, pentru mai multe luni, ,,Curierul românesc” îşi înceta apariţia. Încunoştinţat de încetarea apariţiei gazetei, la sfârşitul lunii martie, el propunea Sfatului Administrativ al ţării Româneşti să preia conducerea acesteia, ,,doritor fiind a urma această foaie supt acelaşi titlu”, cerând în acest sens aprobarea stăpânirii, exprimându-şi speranţa că va fi la înălţimea aşteptărilor cititorilor gazetei, ,,unind varietatea şi interesul cu folosul”33. Sfatul Administrativ în şedinţa sa din 5 aprilie 1835, luând în discuţie această ,,propoziţâie” hotărăşte a se da solicitantului ,,slobozenia cerută”, urmând ca acesta, bineînţeles, să se supună ,,la toate întocmirile cenzurii”34. Apoi, în raport cu această hotărâre, Vornicia din Lăuntru a trimis la 15 aprilie cârmuirilor judeţelor o adresă comunicându-le schimbarea survenită.

Cum ,,d. I. Iliad, redactorul gazetei rumâneşti, din pricina altor ale dumisale trebuinţe au încetat din lucrarea acestei redacţii”, se arată aici, în locul său, fusese însărcinat S. Marcovici, ,,cu întocmai îndatorire întru toate cum s-a ţinut şi până acum”35. Totodată, se adresa cârmuirilor judeţene cererea de a se recruta prenumeranţi pentru gazetă: ,,de vreme ce rodul lucrării acestii gazete este încercat şi cunoscut de toţi, cât de folositor este atât pentru partea politicească cât şi neguţătorească, de aceea să pune îndatorirea acei[ii] cârmuiri ca îndată după priimirea aceştia, prin cuvinte destoinice şi sfătuiri cuviincioase să îndemneze atât pe amploiaţi[i] săi şi oricâte alte feţe, parte politicească din acel judeţ, cât şi de neguţători, ca dimpreună cu persoana acei[ii] ocârmuiri să se prenumere şi aici câţi alţi vor voi de a priimi gazeta”36. Prompt, cârmuirile judeţene, între 19 şi 25 aprilie, răspundeau la această adresă, conformându-se în mod formal dispoziţiilor primite37. Totuşi recrutarea prenumeranţilor se va dovedi dificilă38 şi presupunem că ea este cauza pentru care ,,Curierul românesc” îşi încetează în mod efectiv apariţia la data enunţată, astfel eşuând încercarea la care ne-am referit. Nu cunoaştem în detaliu raporturile dintre Marcovici şi Heliade de la acea dată, cert este însă că după 8 luni de întrerupere ,,Curierul românesc” reapare sub aceeaşi conducere a lui Heliade39.

Simeon Marcovici subliniază din nou, aici, însemnătatea pe care cunoaşterea istoriei naţionale o avea în educaţia patriotică a concetăţenilor săi. ,,Nici o învăţătură nu poate fi mai temeinică şi mai folositoare pentru oricare naţiune, decât povestirea nepărtinitoare şi critică a faptelor strămoşeşti, adică istoria naţională”40, scrie el. Importantă este şi istoria universală, dar ea nu atinge sufletul cititorului în aceeaşi măsură ca istoria naţională, căci faptele strămoşilor stau în permanenţă în ochii cetăţenilor ca ,,un model plăcut”, oferindu-le pilda unirii şi patriotismului, arătându-le ,,că în vremi cumplite cu puţine mijloace s-a făcut mult, poate şi mai presus de orice nădejde, pentru că unirea, dragostea şi naţionalismul au predomnit; şi în alte epoce, mai norocite şi cu mijloace mai mari, s-a lucrat sau nimic sau foarte puţin, din pricina moliciunii, a neunirei, a zavistiei şi a tot felul de dezghinări”41. Considerând istoria naţională ca un ,,al doilea catihism al cetăţeanului” şi apreciind în mod deosebit spiritul patriotic în care era elaborată lucrarea lui Aaron, S. Marcovici relevă din această lucrare capitolul descriind domnia lui Mihai Viteazul. ,,Însumi am citit, faţă de bărbaţi şi cu dame, viaţa aceluiaşi erou, şi cu mare mulţumire a sufletului am văzut şiroaie de lacrămi curgând din ochii ascultătorilor”42, notează el, referindu-se la efectul scontat al Istoriei lui Fl. Aaron.

În acest context, în articolul citat S. Marcovici făcea propunerea – prima de acest gen în viaţa publică românească – de a se ridica lui Mihai Viteazul, acestui ,,Cezar al românilor”, un monument în Bucureşti, pe bază de inscripţie publică, un monument care ar fi urmat să devină pentru toţi românii un simbol al gloriei strămoşeşti, un nesecat izvor de inspiraţie patriotică pentru contemporani43.

Din acest an, 1836, S. Marcovici colaborează şi la gazeta întemeiată de P. Poenaru, ,,Muzeul naţional”, prima din seria publicaţiilor, mai mult sau mai puţin colective aparţinând dascălilor de la Sf. Sava44. El a scris probabil aici mai multe articole fără a le semna; sub semnătură a publicat însă tot un articol despre istoria naţională, vizând aceeaşi lucrare a lui Fl. Aaron. Apariţia acesteia, care deschidea seria sintezelor de istorie naţională cu caracter militant din epoca paşoptistă – premergând lucrărilor lui Kogălniceanu şi Bălcescu – prilejuia lui S. Marcovici lansarea unui îndemn patriotic la tipărirea de cărţi de istorie, odată cu îndemnul, adresat cititorilor gazetei, la cunoaşterea şi înţelegerea istoriei naţionale. ,,Acum dar – citim aici – când toate au început a lua un zbor spre desăvârşire şi sentimentul naţional a reînviat; acum a venit vremea să întoarcem privirea noastră şi înapoi, şi să ne întrebăm mai cu dinadinsul cine suntem, de unde ne tragem, cu ce s-au însemnat veacurile trecute”45. Din acest comentariu, merită reţinută, de asemenea, chemarea adresată de Marcovici – cu aproape un deceniu înainte de Bălcescu – pentru adunarea şi editarea izvoarelor istoriei naţionale. ,,Acum este vremea – scrie el – să adunăm manuscriptele şi cărţile ce s-au scris rumâneşte, pentru noi să le obştim în limba noastră, să le consultăm, să alegem dintr-însele ca albina din flori, şi să înlesnim mijloacele de a se compune cu vremea istoria naţională pe temeiuri adevărate, cercetate şi priimite de o critică nepărtinitoare”46. Apreciind istoria lui Fl. Aaron, din care apăruseră două fascicole, ca o sinteză izbutită, dar numai ca un început, ca o ,,idee repede”, cum îi spunea şi titlul, Simeon Marcovici aprecia – aceasta, la 1837 – că efortul realizării adevăratei istorii naţionale, nu poate fi decât colectiv, şi în acest sens propunea constituirea unui fond special destinat tipăririi izvoarelor şi scrierilor de istorie naţională, prin instituirea unui comitet şi iniţierea unei liste de subscriitori, care să permită începutul, prin tipărirea măcar a două-trei volume pe an.

Tot în această gazetă a publicat Simeon Marcovici cuvântul său, prilejuit de sfârşitul anului şcolar 1836-1837, sub titlul semnificativ, Civilizaţia47. Făcând o trecere în revistă a momentelor principale care au marcat procesul dezvoltării umanităţii, de la omul primitiv la civilizaţia antică, şi de aici la cea modernă, marcând, deci, apariţia gândirii, a limbii, a agriculturii, a scrisului, a culturii greceşti şi romane, a tiparului, ,,care săvârşeşte al şaselea şi cel mai însemnător period al civilizaţiei”, autorul realizează un remarcabil eseu de filosofie a istoriei.

Reflectând asupra cauzelor dispariţiei succesive a diferitelor societăţi, el combate cu argumente de ordin moral teza după care o societate sau o civilizaţie trebuie să se nască, să se dezvolte şi apoi să dispară. În primul rând, arată el, o naţie nu se poate compara cu un individ; în al doilea rând, “orice naţie, atâta vreme a fost fericită, cât nu s-a abătut de la prinţipurile cele păzitoare ale ţinerii ei”48. Numai vicleşugul, ambiţia, interesul în parte pot duce la destrămarea unei societăţi sau la dispariţia unui popor. După el, aşadar, “îndestul este să lipsească, să se dărepene, să se stârpească sămânţa acestor rele, care nu sunt însuşite omului, şi omenirea va înainta măreaţă şi fără stavilă spre desăvârşire până când va ajunge în starea fericirei”49. Imperiul Roman de Apus a dispărut, exemplifică el, datorită decăderii moravurilor, şi la fel Imperiul Bizantin, datorită “neunirii şi desfrânării împăraţilor bizantini”.

Progresul societăţii omeneşti în ultimele trei veacuri, după descoperirea tiparului, fusese extraordinar, arată S. Marcovici, şi ea putea să ajungă la scopul suprem, la fericire: “Atunci numai omenirea va fi fericită – scrie el – când se vor chezăşui fără părtiniri şi pe temeiuri neclintite siguranţa persoanelor, a proprietăţilor, slobozenia industriei, a opiniei, a conştiinţei, şi când soţietatea se va întocmi cu astfel de chip, încât fiecare cu o muncă cinstită şi potrivită cu puterea omului să poată a-şi agonisi mijloace de vieţuire plăcută”50.

Referindu-se, în final, la ţara Românească, Simeon Marcovici îşi exprima părerea că la noi civilizaţia pătrunsese încet, dar sigur, că momentul 1822, prin restabilirea domniilor pământene, 1829, prin consfinţirea existenţei politice a ţării, 1831, prin organizarea dată, se înscriau pe calea unui inevitabil progres, alături de celelalte, învăţătura, “mijlocul cel mai puternic de fericire”, aşezându-se pe baze solide.

Colaborator al “Muzeului naţional”, întemeiat de P. Poenaru, S. Marcovici a colaborat, probabil, şi la primul cotidian în limba naţională, semnificativ intitulat, “România”, apărut în cursul anului 1838, sub redacţia lui Fl. Aaron, profesorul de istorie din Colegiu, pe care, aşa cum am văzut, primul îl preţuia în mod deosebit. În “România”, marea majoritate a articolelor au fost publicate fără semnătură, şi autorii anonimi care l-au ajutat pe Florian Aaron au fost cu siguranţă colegii săi de la Sf. Sava, aşa după cum aceiaşi dascăli vor contribui, peste mai mulţi ani, la redactarea altor gazete, iniţiate şi conduse de unii dintre ei: “Învăţătorul satului”, sub conducerea lui P. Poenaru, sau “Universul”, sub conducerea lui Iosif Genilie, dascălul de geografie din Colegiu51.

A colaborat S. Marcovici şi la gazetele din Transilvania, în acest an, 1838, când la Bucureşti apărea “România”, el publicând un remarcabil eseu în “Foae literară” de la Braşov, în contextul cunoscutei polemici provocată de I. Maiorescu, inspectorul şcolilor craiovene. Cum se ştie, profesorul ardelean atacă cu oarecare virulenţă şi lipsă de înţelegere orientarea generală a şcolilor naţionale – implicit a tinerei culturi naţionale – din Principate, acuzând de superficialitate pe promotorii lor, de o înclinaţie păgubitoare, după el, pentru cultura şi ideologia franceză 52. În primul rând, fostul student la studii în Franţa şi la această dată – cum vom vedea – deja cunoscut traducător din literatura franceză, S. Marcovici, se simte obligat să ia apărarea acesteia, să justifice preferinţele cărturarilor români în această direcţie. Referindu-se la prima dintre acuzaţiile lui Maiorescu, profesorul de retorică de la Sf. Sava scrie: “[...] dacă de beletristica frâncească vom înţelege literatura franţozească, ce defăimare poate fi a imita literatura unei naţii foarte civilizate, care are scriitori clasici în orice materie? Dar să vede învederat că d. Maiorescu a judecat un lucru ce nu cunoaşte, şi nimini nu este atât de nedrept încât să ceară de la d. Maiorescu a vorbi cu ştiinţă de un lucru ce-i este necunoscut, cu toate că mulţi nu cunosc, dar respectează ceea ce să respectează de cele mai luminate naţii”53. Referindu-se şi la celelalte vorbe nedrepte, el insistă asupra însemnătăţii acţiunii de traducere din literatura străină pentru afirmarea limbii şi culturii naţionale. “Să poate oare numi procopsinţă superficială dorinţa de a dobândi în limba sa ideile scriitorilor clasici celor streini, ori măcar de care naţie vor fi? Cum ş-au format toate naţiile limba ? mai întâi prin traduceri”.

Note

1 Vezi Cuvânt ce s-au zis la deschiderea Şcoalei Naţionale din Bucureşti, în 1827, sept. 15, de D. Simeon Marcovici, profesor de matematică în numita şcoală, în “Biblioteca românească”, 1834, partea a III-a, p. 25-31.
2 Acest cuvânt, sub raportul ideilor social-politice, în raport cu alte texte ale autorului, a fost analizat de I. Verbină [I.Pervain], în studiul său, Simeon Marcovici, traducător şi teoretician al problemelor sociale şi literare, în “Studii literare”, vol. IV, Cluj, 1948, p. 3-4, 10-11, 13 ş.a.; sub raportul istoriei matematicii, pentru prima dată el fusese analizat de matematicianul Tr. Lalescu, într-un scurt articol, Unul din primii profesori de matematică munteni: Simeon Marcovici, în “Gazeta matematică”, XXIX, 1923, p. 41-42.
3 Concepând istoria ca o latură indispensabilă omului de cultură, deşi profesor de matematică şi, mai ales, cum am văzut, de retorică, S. Marcovici a avut de-a lungul îndelungatei sale activităţi, interesante preocupări în această direcţie, făcând deseori în publicistica lui social-politică apel la istorie, mai ales la reamintirea faptelor de glorie din trecutul poporului român. Vom afla aceste preocupări concretizate într-o serie de articole publicate în periodicele vremii, precum şi în relatările de călătorie elaborate cu diferite prilejuri, mai ales în perioada imediat premergătoare revoluţiei de la 1848.
4 S. Marcovici, Cuvânt, loc.cit., p. 27.
5 Asupra rolului filosofiei în viziunea lui E. Poteca, printre altele, vezi N. Isar, Concepţia iluministă a lui Eufrosin Poteca în baza analizei discursurilor sale din anii 1825-1827, în “Revista de filozofie”, t. XII, 1965, nr. 12, p. 1637-1638.
6 S. Marcovici, Cuvânt, loc. cit., p. 27-28.
7 Ibidem, p. 28.
8 Şi acest interes al lui Marcovici pentru ştiinţa dreptului se va reflecta în textele sale ulterioare, dacă ar fi să ne gândim numai la prima, în ordine cronologică, din seria scrierilor lui din intervalul următor, Idee repede asupra tuturora formelor de oblăduiri, apărut în 1829 în “Curierul românesc”. De fapt, triada istorie-filosofie-drept – se reflectă în ansamblul ei în activitatea cărturărească a lui Marcovici, fiind subsumată formaţiei sale intelectuale.
9 S. Marcovici, cuvânt, loc. cit., p. 28.
10 I. Bianu, op. cit, p.209.
11 Vezi, în acest sens, şi aprecierea lui I. Pervain, op. cit., p. 11.
12 S. Marcovici, Cuvânt, loc. cit., p. 26.
13 Acestea ar fi, şi după I. Pervain, două elemente esenţiale care stăteau la baza programului cărturarului român de emancipare a neamului (op. cit., p. 14).
14 Asupra rolului şcolii naţionale în viziunea acestora, vezi, între altele, N. Isar, Ideologia generaţiei din epoca de la 1821, în “Revista de istorie”, t. 34, 1981, nr. 3, p. 429-434.
15 S. Marcovici, Cuvânt, loc. cit., p. 28.
16 Pentru contextul acestui moment, vezi şi N. Isar, Concepţia iluministă a lui E. Poteca, loc. cit., p. 1640-1641.
17 S. Marcovici, Cuvânt, loc. cit., p. 28.
18 Ibidem, p. 28-29.
19 Între altele, avea în vedere: necesitatea elaborării unui “regulament cuprinzător atât a ştiinţelor ce se împart într-însa şi a ceasurilor orânduite pentru fieştecare” (deci, a unei programe), necesitatea introducerii la sfârşitul fiecărui an şcolar a “cercetării obşteşti” (examenul public), însoţită de premierea elevilor fruntaşi, eliberarea de “diplome doveditoare”, care să confere absolvenţilor “dreptul de a fi orânduiţi în slujbe obşteşti” (Ibidem, p. 29). Cum am văzut, ca om de şcoală, S. Marcovici a dezvoltat aceste preocupări de organizare şcolară în anii premergători elaborării Regulamentului Organic, luând parte activă la activitatea de reorganizare pe baze moderne a învăţământului naţional.
20 Vezi E. Poteca, Cuvinte panighirice şi moralnice, Bucureşti, 1826, p. 24-25.
21 Este de observat că, în problema originii poporului român, Marcovici se plasează categoric, la această dată, pe poziţia cărturarilor ardeleni, ceea ce ar putea să sugereze întrebarea, dacă nu cumva printr-o origine mai îndepărtată cărturarul era ardelean, precum erau mai mulţi dascăli şi cărturari de seamă din ţara Românească. Trebuie remarcat faptul că mai ales nota explicativă la acest fragment, din subsolul paginii din “Biblioteca românească”, dacă nu cumva ea aparţine lui Zaharia Carcalechi, redactorul gazetei, este deosebit de semnificativă sub raportul precizării poziţiei în această problemă, şi ea merită citată: “Unii s-au îndeletnicit să arate că suntem cu adevărat strănepoţi ai Romanilor; alţii iar ş-au căsnit mintea în tot chipul ca să dovedească că suntem Dachi: muncă zadarnică! căci limba, numele, năravurile şi chiar portul nostru sunt dovadă netăgăduită pentru cea mai proastă şi ticăloasă fiinţă că ne tragem cu adevărat din Romani”. Cf. Cuvânt, loc. cit., p. 31.
22 Asupra acestuia, pentru o comparaţie, vezi, I. Isar, Note privind ideea naţională după 1821. În marginea unor texte ale iluministului Stanciu Căpăţîneanu, în “Revista de filozofie”, t. XXXIII, 1986, nr. 6, p. 545-549.
23 S. Marcovici, Cuvânt, loc. cit., p. 31.
24 Vezi “Curierul românesc” an I, 1829 (19/31 iulie), p. 125-126; nr. 30 (9 august), p. 151-154; nr. 39 (23 august), p. 171-174; textul a fost reprodus integral de P. Cornea şi M. Zamfir, în Gândirea românească în epoca paşoptistă, t. II, Bucureşti, 1968, p. 230-236.
25 Asupra semnificaţiei acestui eseu, vezi P. Cornea, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, Bucureşti, 1872, p. 228-229; de asemenea, I. Verbină [I. Pervain], op. cit., p. 6-9.
26 P. Cornea, M. Zamfir, Gândirea românească în epoca paşoptistă, vol. II, p. 231.
27 Ibidem, p. 231-232.
28 Ibidem, p. 232-233.
29 Ibidem, p. 234.
30 Ibidem.
31 “Curierul românesc”, an II, 1830, nr. 23, {greşit 25}, p. 91-92.
32 Ibidem.
33 D.A.N.I.C., Vornicia din Lăuntru, ds. 6157/1835, f. 1.
34 Ibidem, f. 2.
35 Ibidem. f. 4.
36 Ibidem. Cu un asemenea conţinut, adresa era comunicată la 15 aprilie tuturor judeţelor.
37 Ibidem, f. 5-8; 17-25.
3838 Este semnificativă, în această privinţă, o a doua comunicare făcută Vorniciei de cârmuirea judeţului Slam-Râmnic, la 24 mai 1835, în care se menţiona în privinţa celor invitaţi să se prenumereze: “n-au voit a priimi nici din amploiaţi, nici din particolari în coprinsul acestui judeţ…” (Ibidem, f. 25).
39 Despre epuizanta muncă de redactare a “Curierului românesc” de către Heliade, vezi excelenta monografie a lui Mircea Angelescu, Ion Heliade Rădulescu. O biografie a omului şi a operei, Bucureşti, 1986, mai ales p. 60-71.
40 S. Marcovici, Istoria patriei, în “Curier de ambe sexe”, per. I (1836-1838), p. 1.
41 Ibidem.
42 Ibidem, p. 2.
43 Ibidem, p. 3.
44 Pentru conţinutul acestei gazete, ca şi al unei alteia, vezi N. Isar, Cele mai vechi periodice ale dascălilor de la Sf. Sava: “Muzeul naţional” şi “România”, în “Studii şi articole de istorie”, LI-LII, 1985, p. 252-260.
45 “Muzeul naţional”, II, 1837, p. 47. Asupra semnificaţiei acestui apel, vezi şi P. Cornea, Originile romantismului românesc, p. 490.
46 “Muzeul naţional”, II, 1837, p. 47.
47 Acest amplu articol a fost reprodus în parte de P. Cornea şi M. Zamfir în antologia Gândirea românească în epoca paşoptistă, vol. II, p. 237-239.
48 S. Marcovici, Civilizaţia, în “Muzeul naţional”, II, 1837, nr. 4, p. 36.
49 Ibidem, p. 37.
50 Ibidem, p. 38.
51 Asupra acestor două publicaţii ale dascălilor de la Sf. Sava, de asemenea, vezi N. Isar, Două publicaţii din timpul revoluţiei de la 1848, în “Revista de istorie”, t. 38, 1985, nr. 2, p. 196-206.
52 Asupra acestui moment, între altele, vezi I. Verbină [I. Pervain ], op. cit., p. 4; de asemenea, P. Cornea, Originile romantismului românesc, p. 514.
53 “Foae literară”, Braşov, 1838, nr. 20, p. 155.
54 Ibidem, p. 157.