Aşa cum rezultă din Fig.11.3, majoritatea fosilelor de Homo erectus au fost localizată în Java, China şi în Africa. Despre cele găsite în Orientul Mijlociu, se afirmă de specialişti, că acestea ar reprezenta o specie de oameni separată [13, pg. 251].

In comparaţie cu cele de Australopitecus, fosilele de Homo erectus au fost găsite în întreaga Lume Veche cu excepţia Australiei.

Referitor la fosilele de Homo sapiens, fig.11.4, se poate observa că ele au fost găsite în cantităţi mari şi în zone geografice întinse care cuprind în special Europa şi Mesopotamia de nord. Discuţiile care apar acum se referă dacă Homo sapiens reprezintă o nouă emigraţie din Orientul Mijlociu spre periferii sau reprezintă urmaşii populaţiei plecate anterior, adică Homo erectus.

Modelul evoluţionist susţine contrariul şi anume, că strămoşii omului
s-au răspândit din Africa şi Extremul Orient spre Europa şi Orientul Apropiat. 

 

11.3. De unde sunt oamenii din caverne?

 

In acest domeniu au apărut o serie de povestiri şi filme de ficţiune despre lupta oamenilor din caverne împotriva duşmanilor (care constau de obicei din animale răpitoare) şi respectiv apariţia  "geniilor” prin  evoluţie, care au condus "oamenii din caverne” la actualul sistem de viată modern, prin descoperirea invenţiilor de bază: focul, roata, domesticirea animalelor de pe lângă "casă”,  etc.

Modelul creaţionist este clar în această problemă. De unde au apărut oamenii de Neandertal, Cro-Magnion, etc.? Ei sunt descendenţii familiei lui Noe, care au emigrat din Babilonia spre Africa, Europa şi Asia. Oamenii "cavernelor” au fost descoperiţi în depozitele  pleistocene, pe care creaţioniştii conform modelului lor referitor la coloana geologică o consideră apărută postpotop [35, pg. 154-158]. Astfel diferite ramuri ale familiei umane, s-au răspândit şi au trăit izolate una de alta.

Membrii unei ramuri dispersate în grupuri mici, prin izolarea lor geografică, s-au reprodus izolat. Fiecare grup va căra doar o fracţiune din fondul comun total genetic, sau din caracteristicile genetice ale populaţiei din care s-a desprins.

Această dispersie a survenit din centrul original al populaţiei şi aceste mici grupuri au putut "căra” puţine cunoştinţe tehnologice cu ele şi de multe ori acestea s-au pierdut datorită noilor condiţii geografice şi de mediu. Dispersarea în grupuri mici probabil a contribuit la scăderea importantei multor factori organizatorici-administrativi. Dispersia populaţiei pe un spaţiu mare geografic implică o reducere a necesităţilor de apărare împotriva invadatorilor şi împotriva raidurilor prădătoare. Mijloacele de apărare pot fi abandonate. Apoi dispersia populaţiei poate duce la abandonarea agriculturii, întrucât mâncarea putea fi culeasă din pomi, hrana fiind suficientă pentru grupuri mici de oameni.

Lipsa interschimburilor dintre grupuri a putut duce la "degenerarea” şi în final la "primitivarea” grupurilor.

Acest fenomen a fost observat de curând în interiorul insulei Mindanao din Filipine [140,pg.219]. S-a estimat că populaţia din această zonă s-a izolat acum 500...800 ani şi s-a descoperit că acum 500 de ani oamenii din această insulă practicau agricultura şi aveau o manufactură dezvoltată, confecţionând variate unelte. In prezent, acest grup de oameni din centrul insulei, după o lungă perioadă de izolare şi scutit de presiunea dată de competiţia  pentru spaţiu, mâncare şi alte necesităţi, nu mai posedă cunoştinţe de agricultură şi în afara sculelor primite de curând  prin schimb, posedă doar câteva unelte confecţionate din piatră şi bambus.

Pe când civilizaţia s-a dezvoltat relativ rapid în zonele din Asia şi Europa puternic populate, grupurile dispersate de oameni din diferite regiuni din America, Australia şi Africa de sud au continuat să rămână sau să degenereze spre o stare primitivă; aceasta ar justifica găsirea în aceste zone de fosile de "oameni din caverne"; multe dintre ele fiind asociate cu unelte simple.

Nu este nici o surpriză că oamenii de Neandertal posedau o cultură şi o tehnologie mai înaltă decât oamenii de azi din centrul insulei Mindanao.                

  

11.4. Rasele Şi limbile vorbite

 

Modelul creaţionist este complet şi logic în privinţa originii raselor umane. Diferitele grupuri de triburi sau naţiuni au apărut şi s-au dezvoltat din cei opt membri supravieţuitori ai potopului şi deci au la bază o unitate biologică. Desigur problemele sunt mult mai complicate când se încearcă explicarea detaliată a  originii diferentelor fizice între diferitele triburi rezultate dintr-un singur arbore comun.

In ceea ce priveşte mutaţiile genetice, care au dus la apariţia raselor, diferenţa este enormă între creaţionişti şi evoluţionişti, întrucât primii afirmă că mutaţiile sunt dăunătoare şi nu ajută la dezvoltare, ci din contră la stagnare sau degenerare; de aici rezultă că  mutaţiile în grupurile mici, izolate va distruge în timp  populaţia, cu mult mai devreme ca să apară vreo mutaţie întâmplătoare benefică. Creaţioniştii agreează ipoteza lui Mendel că în cazul unei populaţii mari, la care genele sunt variate, populaţia în întregul ei, tinde să-si menţină constante caracteristicile ei dominante.

Conform predicţiei actualului model creaţionist, fiecare organism la apariţia sa a fost dotat de Creator cu structuri potenţiale ce să se poată adapta rapid la variaţii mari ale mediului înconjurător, în scopul conservării şi perpetuării rasei.

Prin emigrarea repetată a populaţiilor de la centru spre periferie, au apărut deci de-a lungul timpului rasele de oameni, din cele trei ramuri de bază. La această diviziune în aspectul şi comportarea diferitelor grupuri şi naţiuni au contribuit: deplasarea repetată de la centru cu izolarea unor grupuri, influenta mai mult   sau mai puţin limitată a grupurilor din jur în lunga perioadă istorică (de câteva mii de ani), limba vorbită, tradiţiile religioase şi naţionale, dezvol-tările inegale a agriculturii şi tehnologiilor.

Modelele de explicare a raselor de către evoluţionişti se împart în două grupe mari şi distincte: modelul evoluţionist clasic şi modelul nou megaevoluţionist, ceva mai prudent în explicarea raselor.

Considerând omul strict ca un organism biologic, modelul evoluţionist clasic, consideră că specia umană (Homo sapiens) poate fi divizată în diferite "subspecii". In terminologia evoluţionistă clasică, o rasă reprezintă o specie incipientă, şi dacă dezvoltarea rasei beneficiază de "condiţii de existentă” atunci rasa se va prezerva (în dauna alteia care va dispărea), sau eventual va deveni o nouă specie mai bună.

Homo erectus trebuie să fi evoluat în Homo sapiens care probabil va evolua în Homo supermus (superman). Acest concept a fost dominant de-a lungul secolului al XIX-lea şi a produs o serie de filozofii aberante: Darwinismul social, imperialismul militarist, rasismul lui Nietzsche.

Este significant faptul că în cartea sa "The Origin of Spiecies by Natural Selection", Darwin a introdus subtitlul: Prezervarea raselor favorizate în lupta pentru viată". In această carte sunt analizate rasele de plante şi animale şi este clar că autorul a inclus şi diferite rase de oameni în acelaşi concept.

Thomas Huxley, marele evoluţionist de la sfârşitul secolului trecut a susţinut: "Nici un om raţional nu va crede că un negru mediu dotat este egal sau superior unui om alb."    

Evoluţioniştii moderni sunt mai prudenţi când se referă la rasele umane, dar conform modelului acceptat de ei sunt obligaţi să recunoască [143, pg.474]: "Rasele umane au de fapt aceeaşi semnificaţie biologică ca şi subspeciile altor specii de mamifere.” In prezent megaevoluţioniştii evită să dea un model referitor la apariţia raselor, şi aceasta din cauza dezastrelor datorate diferitelor filozofii rasiste influenţate de modelul evoluţionist.              

Atât creaţioniştii cât şi evoluţioniştii consideră că segregaţia poate apare dacă comunicaţia poate fi întreruptă între grupuri şi naţiuni. Menţinerea comunicaţiei ridică implicit problema limbilor vorbite. 

Diferenţa fundamentală reală între un grup sau altul de oameni, nu este una distinct rasială, ci mai degrabă de limbă. Dacă două grupuri nu pot vorbi unul cu altul, nu există o cale de a coopera efectiv unul cu altul şi cu atât mai mult de a se obţine căsătorii între membrii grupurilor. Se pare că diferenţele rasiale sau tribale trebuie să fie în primul rând datorate diferentelor de limbă.

Dar atunci se pune problema, cum poate fi explicată originea diferitelor limbi, mai ales când toate triburile şi toate naţiunile provin dintr-o populaţie străbună comună?

In primul rând trebuie să luăm în considerare modelul creaţionist referitor la limbă, care afirmă că omul a fost creat de Creator, şi în acest context, limba are un scop bine determinat de comunicare între oameni, limbajul fiind dat primei perechi de oameni. In acest caz, se poate afirma că diferenţele între instinctele animalelor şi raţiunea umană, între mârâitul animalelor şi inteligenţa speciei umane, sunt practic calitative şi nu numai cantitative, cum consideră evoluţioniştii.

Se poate afirma că limbajul omenesc este absolut distinct de orice sistem de comunicare între animale. O confirmare în această direcţie este faptul că cele mai "primitive” triburi au uneori cel mai complex limbaj. Acest lucru a fost obligat să-l admită şi George Simson, unul din doctrinarii evoluţionismului modern [143,pg.477]:  "Limbile vechi care pot fi rezonabil  reconstruite, sunt de altfel moderne, sofisticate, complete din punctul de vedere al unui evoluţionist".

In prezent sunt cunoscute mii de limbi diferite şi este destul de dificil pentru o persoană să înveţe altă limbă decât a lui maternă. Pe de altă parte, este clar că toate limbile pot fi analizate în termeni consacraţi ai ştiinţelor lingvistice şi oricare din ele poate fi învăţată de oamenii care au o altă limbă maternă. Acest lucru demonstrează că toate limbile sunt înrudite şi pleacă de la o limbă veche comună.

Evoluţioniştii n-au explicaţii pentru limba vorbită în general sau pentru limbile vorbite pe glob în special.

Modelul creaţionist acceptă scenariul de diferenţiere a diferitelor grupe de oameni în primul rând prin transformarea limbii primare a populaţiei originale în limbile distincte pentru diferite triburi şi naţiuni, această separare poate fi determinată în viitor printr-un studiu intens a înregistrărilor preistorice.

 

© Universitatea din Bucuresti 2002. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. Comments to: Ioan STRAINESCU; Text editor: Laura POPESCU; Last update:December, 2002