9.3.6. Alte metode contemporane de datare a vârstei  pământului

 

Disputa dintre creaţionişti şi evoluţionişti din ultimele  decenii referitor la evaluarea vârstei pământului, a dus la apariţia a numeroase metode noi de datare, care se bazează pe schimbarea unor fenomene fizice în timp pe pământ, dar şi în restul sistemului solar. Unele dintre rezultatele obţinute de noile metode de datare sunt prezentate în Tabelul 9.1. şi anume: poziţiile 3 şi 34...40.

In  general pentru alegerea proceselor fizice care  sunt mai adecvate pentru asigurarea unei precizii  acceptabile în vederea datării sunt prezentate criteriile de alegerea lor [1]:

- rată uniformă de schimbare în timp a unui  fenomen, această ipoteză poate fi considerată reală pentru perioade mai scurte de timp;

- procesele care se bazează pe fenomene extinse la  întreg globul, pot fi considerate că permit o datare mai credibilă decât cele care se aplică local;

- procesele fizice a căror rată de variaţie în  timp au fost analizate pe o perioadă de timp mai îndelungat, sunt  mai credibile decât cele studiate dor pentru o perioadă scurtă de timp. Din acest considerent, metoda bazată pe scăderea intensităţii  câmpului magnetic al pământului este considerată  destul de credibilă întrucât câmpul a fost măsurat pe o durată de mai mult de 100 ani.

Pe de altă parte, datarea cu metoda potasiu-argon, are o rată de scădere foarte mică şi pentru determinarea cât de cât corectă a timpului de înjumătăţire, necesită o perioadă foarte lungă de studiu preliminar.

 

9.4. Antichitatea omului

 

In subcapitolele anterioare, s-au analizat metodele de datarea vârstei pământului, făcându-se supoziţia existentei lui înaintea apariţiei omului,  în conformitate cu modelul evoluţionist de apariţie a rocilor şi vieţuitoarelor pe pământ. In continuare se va încerca şi o datare a vechimii pământului în  ipoteza creaţionistă că omul a fost creat odată cu pământul şi cu toate vieţuitoarele de pe el.

Cu toate că înregistrările scrise despre om au o  vechime de câteva mii de ani, cel mult 6.000 de ani, evoluţioniştii consideră că omul şi maimuţele au evoluat dintr-un strămoş comun acum 30...70 milioane ani şi că omul modern a apărut de cel puţin un milion de ani şi cel mai probabil 3 milioane ani în urmă.    

Aceste afirmaţii ale evoluţioniştilor se bazează pe datările făcute pe fosile folosind metoda radiometrică potasiu-argon şi alte metode radiometrice, atacate în prezent de oamenii de ştiinţă, aşa cum s-a arătat în scap. 9.2. De aceea, întrucât ambele modele admit că vechimea omului este mai mică de
1 milion ani şi respectiv 10.000..50.000 de ani, pentru datarea vechimii omului, se vor folosi metode la care timpul de înjumătăţire este mult mai mic (si deci potrivit) şi anume datarea cu radio carbon, care a început să fie folosită de cca. 50 ani precum şi studiul statistic al creşterii populaţiei umane.

 

9.4.1. Datarea cu radiocarbon

 

Prin radiocarbon se înţelege izotopul instabil carbon 14 care în opoziţie cu izotopul "natural” carbon 12, se dezintegrează prin emisia de raze beta în azot 14 în aproximativ 5730 ani.

In natură el se combină cu oxigenul formând dioxidul de carbon, un important component în procesul de viată ale plantelor şi animalelor. In reacţiile chimice, practic nu sunt diferente între izotopul natural carbon 12, cu ponderea cea mai mare şi cel radioactiv carbon 14, astfel că proporţia de dioxid  de carbon având carbonul C-12 şi respectiv C-14 se menţine relativ constantă pe glob, şi aceasta se poate afirma după măsurătorile făcute în ultimele decenii.

Când o plantă sau animal moare, se sistează schimbul de carbon cu mediul înconjurător. In acest caz, cu trecerea anilor se schimbă proporţia de izotopi C-12 şi C-14, întrucât izotopul C­14 prin emisia de raze beta se transformă în N-14.

Dar când se pune problema datării pentru  perioade de timp mai îndelungate decât timpul de înjumătăţire de 5.730 ani, resturile  de  C-14 care rămân în fosile sunt neglijabile în comparaţie cu C-12 şi erorile cresc corespunzător.

Metoda de datare cu radiocarbon este în prezent deosebit de utilă şi inventatorul ei Willard Libby a primit pentru aceasta premiul Nobel. Această metodă este acceptată în prezent fără rezerve pentru datări de perioade de timp de cel mult 2.000...3.000 ani vechime, pentru perioade de timp mai lungi, multe din ipotezele făcute în datarea cu acest sistem nu mai sunt valabile, rezultând erori mari. Printre ipotezele care nu sunt acceptate pentru perioade mai lungi de timp enumerăm [1,pg.162]:

a. Multe vieţuitoare nu sunt în echilibru la schimbul cu izotopul
C-14. Metoda radiocarbon presupune că raportul standard C-14 la C-12 aplicat organismelor la moartea lor este acelaşi. Acesta nu este totdeauna corect. De exemplu, s-a determinat că scoicile moluştelor vii arată prin metoda radiocarbon o vârstă de  2.300 ani! In cazul altor organisme vii, prin măsurători cu radiocarbon au rezultat pentru  anumite părţi calcaroase sau osoase ale acestora,  vârste apreciabile, cu toate că aceste organisme nu muriseră încă, aşa cum susţin M.S.Kieth şi G.M.Anderson [109}.

b. Rata de emisie de raze beta de către carbonul  14 nu poate fi considerată constantă. Posibilitatea  ca în trecut rata de dezintegrare a izotopului C-14 să fi fost mai mare a fost afirmată de curând de către John Anderson [110]. Acest lucru rezultă  uşor şi din simpla examinare a celor prezentate în scap.9.3.5, şi în special din examinarea fig. 9.7 şi 9.8 din care rezultă că în trecut când câmpul magnetic al pământului în atmosfera lui era mai puternic, mai puţine raze cosmice au reuşit să pătrundă în spre  suprafaţa pământului. Ori aşa cum s-a arătat şi în scap.9.2.1.b, rata de emisie depinde mult de cantitatea de raze cosmice sosite pe pământ.   

c. Totalul de carbon natural C-12 probabil a  variat în trecut. In datarea cu metoda radiocarbon, se consideră că raportul C-14/ C-12 est2 constant în timp şi mai ales că nu s-a schimbat cantitatea de carbon natural
C-12 pe suprafaţa pământului. Această ipoteză este destul de riscantă, deoarece este puţin probabil ca vegetaţia să fi fost mereu aceeaşi pe suprafaţa  pământului pe o perioadă de zeci de mii de ani. Dacă cantitatea de carbon natural a fost variabilă şi cea de carbon C-14 a fost relativ constantă, raportul C-14/ C-12 n-a mai fost constant în timp. In plus, dacă se admite şi cataclismul Potopului, metoda radiocarbon nu poate fi folosită practic pentru perioade de timp mai vechi de 6.000 de ani, aşa cum afirmă C.W.Ferguson [111} şi Colin Renfrew [112,pg.63-72].

d. Totalul de izotopi de carbon C-14 probabil a variat în trecut. Dacă de-a lungul a 10.000 de ani, totalul izotopilor C-14 a variat în timp, rezultă că şi raportul C-14/ C-12 s-a schimbat în timp. Melvin Cook [88,pg.70] a determinat în prezent că dacă se tine cont de crearea izotopului de carbon C-14 prin  bombardarea azotului N-14 cu radiaţii cosmice şi de  transformarea carbonului C-14 prin emisia beta în  izotopul de azot N-14, se observă o creştere continuă a cantităţii de izotop C-14 în natură.

Din analizele critice prezentate referitor la ipotezele făcute pentru folosirea metodei de datare cu radiocarbon, savanţii în general acceptă această metodă pentru datare până la o vechime de 3.000...3.500 ani a fosilelor de plante şi animale, această şi pentru că până la o vechime de 3.000 de ani  există o corelaţie între datarea cu radiocarbon şi  cea obţinută prin datele istorice şi mai nou cu inele de pe copacii foarte bătrâni.

 

9.4.2. Statistica populaţiei

      

Un alt proces care devine interesant în  determinarea vechimii populaţiei umane, o reprezintă rata de creştere a populaţiei. Dacă omul a apărut pe planetă acum 1 milion de ani, cum afirmă evoluţioniştii, este curios de ce doar în ultimii 20.. 30 de ani s-a pus problema "exploziei populaţiei” şi de ce abia în secolul următor, populaţia anumitor teritorii ale globului va deveni o problemă.

In prezent o familie medie pe glob este formată  din 3,6 copii [1, pg. 167] şi creşterea anuală a populaţiei globului este de 2%. Dacă familia medie va fi redusă la 2,1 copii, creşterea anuală va fi zero.

In concordanţă cu modelul evoluţionist, omul a  apărut pe pământ de cel puţin 1 milion ani, pe când modelul creaţionist aproximează la 6.000 de ani, în concordantă cu înregistrările istorice.

Modelul statistic de creşterea populaţiei, porneşte de la ideea că o formaţie de părinţi (primii părinţi) produc 2.u urmaşi, adică u urmaşi băieţi şi respectiv u urmaşi fetiţe, deci la a doua generaţie vor fi 2.u. exp. 2, iar la a treia generaţie vor rezulta 2.u exp.3 urmaşi. La generaţia n vor rezulta 2.u.exp n urmaşi.

Dacă se face simplificarea, că la un moment dat, doar o generaţie este  vie, rezultă că la generaţia n populaţia globului va fi de 2.u.exp n oameni; pe care o vom considera egală cu populaţia actuală a globului. Va rezulta:

2.u.exp n = N                                                                                           (9.6)

şi dacă N = 3,5 miliarde, rezultă pentru n = 100  generaţii, corespunzător la o vechime de 4.000 ani; pentru o medie de 40 ani de generaţie, se obţine:

2.u = 2,46                                                                                    (9.7)

 adică ajungem la media actuală de pe glob.

Dacă am accepta modelul evoluţionist, care consideră vechimea omului mai mare de 1 milion ani, ar rezulta pentru n egal cu 25.000 generaţii, la o medie de u = 2,46, ar rezulta pentru N o valoare uriaşă de 10.exp 2.100.